Un automobil din Grecia antică

Dacă Socrate a comparat sufletul cu un car tras de cai, este poate și pentru că încă nu-și putea imagina un automobil. La urma urmei, când vorbește despre suflet, despre nemurirea lui, îi atribuie o abilitate unică de a se mișca cu de la sine putere.

125 vizualizări
Citiți în 30 de minute

Era o zi fierbinte de iunie. Doar că nu se numea iunie, ci, după caz, fie targelion, fie skiroforion. Două personaje părăsiseră meterezele cetății ateniene și, purtând o conversație prietenească, porniseră la o plimbare în mijlocul naturii, de-a lungul râului Ilisu. Discutau în special despre dragoste.

Cel mai tânăr dintre ei, un băiat, avea cu el o copie a unui discurs al altcuiva despre răul pe care îl reprezintă iubirea, ceea ce, de altfel, credea el însuși. De fapt, vorbea numai despre acel discurs străin. Bărbatul mai în vârstă care îl însoțea nu-i dădea dreptate în sinea lui, dar exaltarea îl entuziasma și pe el. Ca atare, s-au oprit sub un platan înalt, unde bărbatul s-a tolănit în iarbă și l-a îndemnat pe băiat ca, dacă simte nevoia, să-i citească din acel discurs. Uneori îl asculta cu un interes pe care nu încerca să-l ascundă, alteori, în timpul pasajelor repetitive, prefera să asculte țârâitul greierilor și, în același timp, vulpoi bătrân, își pregătea un discurs mult mai reușit.

Au trecut câteva milenii, iar orașul a trecut și el de meterezele cetății. Astăzi, pe locul pe unde curgea cândva râul Ilisos, se așterne, triumfător de zgomotoasă, o autostradă cu opt benzi. O bancă și un coș au răsărit pe locul unde se afla platanul. Orașul s-a tolănit în iarbă, iar râul a prins o nuanță atât de maronie, încât n-au avut de ales și l-au transformat într-o arteră de canalizare subterană. Atena este singura metropolă europeană care și-a îngropat râurile.

Când băiatul a terminat de citit, bărbatul mai în vârstă și-a acoperit fața cu un gest teatral și i-a completat discursul împotriva iubirii cu excesele încă nenumite ale unui bărbat îndrăgostit – care este gelos, manipulează și șantajează! Iar apoi, când și-a descoperit din nou chipul și a trebuit să înfrunte brusc frumusețea tânărului, pur și simplu nu a fost în stare să inițieze elogiul omului rațional și capabil de a nu iubi, așa cum se așteptase atotștiutorul său însoțitor. În schimb, și-a pus întrebarea dacă cele mai valoroase dintre experiențele prin care trecem nu sunt mai degrabă o manifestare a nebuniei divine decât a unei anumite forme de înțelepciune.

Pe malul râului Ilis s-a ivit hotelul Hilton. O  tânără specialistă în filologie de la Harvard a ieșit din hotel și s-a aruncat foarte normal în apele curentului și a înotat până la Galeria Națională, pentru a participa la o conferință intitulată Cum inima omului antic a inventat sufletul: contexte, perspective, probleme. Totul reprezintă doar o formă redusă de nebunie în raport cu eternitatea întipărită pe chipul băiatului!

Bărbatul vârstnic se numea Socrate. Din motive necunoscute, el își imagina că în fiecare dintre noi se amestecă dragostea și înțelepciunea sau un fel de sentiment nesățios al plăcerii cu o bună capacitate de abstinență. Sau așa ceva. Și pentru a face din această contradicție esența însăși a sufletului omenesc – și trebuie amintit că, înainte de Socrate, sufletul nu însemna prea mult – el a asemănat-o unui atelaj. Și astfel, în zorii existenței sale, sufletul omenesc și-a binemeritat comparația cu un vizitiu care se străduiește din greu să mâne doi cai care nu seamănă în niciun chip.

Până la urmă, nu este clar ce anume  înseamnă caii aceia: se presupune că unul dintre ei ar fi trebuit să fie frumos, blând, alb, cu ochii negri, prieten al celor rostite întru adevăr, cu botul bombat, ascultător și nu avea nevoie să fie biciuit. În schimb, celălalt era șui, strâmb, corpolent, cu botul turtit, avea temperament sanguin, era prieten al trufiei și al laudei de sine, surd și cu păr în urechi. Totuși, imaginea sufletului ca atelaj cu doi cai era evidentă și suna inconfundabil:

ἐοικέτωδὴσυµφύτῳδυνάµει ὑποπτέρουζεύγουςτε καὶ ἡνιόχου.

Ar fi putut simbolismul carului cu doi cai să-l convingă pe tânărul orășean de adevărul lui Socrate și să-și depășească fluctuațiile de gândire? S-a manifestat natura homoerotică a filozofiei primordiale și prin faptul de a selecta metafore plăcute tinerilor urbani? Pe atunci, carele cu cai nu erau foarte practice pentru călătoriile pe drumurile pietroase ale vremii, dar erau cu atât mai mult folosite la festivități, la parade și mai ales pe pistele pentru curse, acestea constituind ocazii care îi adunau pe băieții de acest gen. Sau să-l fi hipnotizat pe Socrate, acolo, sub platan, strălucirea și căldura Soarelui de la amiază, denumit în mitologia greacă drept carul de aur al zeului Helios?

Să ne imaginăm că Socrate își prezintă modelul atelajului, iar râul Ilisos se transformă instantaneu într-un drum al comunicării. Voi considera aceasta drept nebunie divină! Filoloaga de la Harvard n-are decât să ia frumos taxiul… În primul rând, aceasta se va manifesta ca o zvâcnitură în urechile lui Socrate. Poate că greierii șocați își vor intensifica țârâitul, totuși le va secunda cu îndrăzneală sunetul necunoscut lor până acum al motoarelor, un fel de val maritim de un tip special, din care din când în când se aude lătratul unui monstru. Nici măcar aroma platanului nu mai înseamnă nimic de acum înainte, fiindcă deja mirosul de plumb și de sulf vă înțeapă nasul. Fără îndoială, acestea sunt elemente provenind din adâncurile pământului, păzite noaptea de zeul Hades și prelucrate în timpul zilei de fierarul Hefaist. Dar nimic nu se compară cu percepția vizuală: caii metalici și carele fără cai se mișcă cu viteze incredibile în stânga și în dreapta, unele spre coasta neprimitoare, unde, cel mai probabil, vor dispărea prin tunelul către lumea din adâncuri, iar altele în sus, către munte, probabil până la vreun sens giratoriu suspendat în care se vor învârti de jur împrejur ca un fir auriu până când degetele sirenelor le vor amesteca printre razele soarelui. Chiar acum ai senzația că undeva, în apropiere, a claxonat cineva.

„Ochii aceia!”, gâfâie filosoful, zbătându-se în căutarea aerului „Ochii aceia strălucitori ai lor!”

Eternitatea ia aspectul unui tânăr cu mintea confuză și îl sprijină imediat pe filozof, astfel încât acesta să nu se rănească atunci când sare din iarbă într-un stil atât de nebunesc. Probabil că tocmai își trăiește una dintre legendarele sale viziuni.

Dacă Socrate a comparat sufletul cu un car tras de cai, este poate și pentru că încă nu-și putea imagina un automobil. La urma urmei, când vorbește despre suflet, despre nemurirea lui, îi atribuie o abilitate unică de a se mișca cu de la sine putere.

Ce legături s-ar mai putea găsi cu invenția automobilului?

Cuvântul automobil, vasăzică auto-mișcare, este compus din grecescul „autós”, adică singur, el însuși, și din latinescul „mobilis”, adică mișcare. Invenția a fost numită automobil pentru a-l distinge de mijloacele de transport dependente de forțe externe.

Totul este mai complicat când e vorba de cai: chiar dacă i-am încălțat copitele cu potcoave, i-am pus o șa în spate sau l-am înhămat la un car, asta nu înseamnă că a fost făcut pentru transport.

Socrate iubea orașul. Tânărul său însoțitor a trebuit să facă ceva pentru a-l atrage în natură. Potrivit lui Socrate, peisajele și copacii nu au ce să ne învețe, spre deosebire de limbile vorbite de oameni.

Dacă în fața unui tânăr de o frumusețe deosebită, a comparat sufletul cu un car tras de cai, altădată, când după o oarecare sărbătoare, s-a trezit în compania unor bătrâni, nu a ezitat să-l compare cu anumite componente ale societății. Vizitiul cu un cal mai bun și unul mai rău a fost înlocuit cu rațiunea din creier, irascibilitatea din piept și poftele sălășluind în partea de jos a abdomenului le-a găsit, în mod asemănător, analogii în noțiunile de guvern, armată și lucrători. Dintr-odată, virtutea unuia și a multor altora trebuia să fie dreptatea.

S-ar fi părut că în Socrate însuși s-ar fi contopit un cal bătrân și unul tânăr. Un cal care se stăpânește și unul care o ia razna. Un suflet îmbibat de dreptate și unul de maniac.

Ca dascăl, Socrate a continuat tradiția centaurilor, cochinidele mitice, care îi creșteau pe toți băieții în scopul de a-i transforma în eroi. Ce-i drept, un rival al său în dragoste l-a plasat printre silenii și satirii încă și mai decrepiți, afirmând că discursurile sale n-ar fi făcut decât să-i amețească de cap pe ascultători. Totuși, deși societatea l-a trimis la moarte tocmai din cauza acestor discursuri, el și-a câștigat dreptul de a fi luat foarte în serios de către Istorie. Chiar și pe vremea lui Goethe, Socrate era încă un model comparabil cu Isus.

Totuși, de la început, Isus a fost un reprezentant al unei minorități asuprite, un nomad, un oponent al orașului și un susținător al îndurării, mai degrabă decât al dreptății. Iar intrarea sa triumfătoare în Ierusalim a avut loc pe un măgar de la țară.

În vremea lui Isus, un alt tip de centaur trăia pe coastele mediteraneene ale Egiptului, și anume directorul Muzeului de acolo, Heron of Alexandria. Când creștinismul era de-abia la început, cultele antice egiptene își pierdeau popularitatea. Așa că preoții s-au îndreptat către omniscientul Heron pentru a le transforma templul într-un loc al miracolelor pe bani grei.

Acesta a ridicat ochii de la automatul de limonadă dezasamblat la care lucra și a acceptat oferta: a îmbogățit templul cu o ușă cu deschidere automată, cu lămpi cu ulei cu reumplere automată, cu păpuși teleghidate reprezentându-i pe zei, cu efecte sonore și, mulțumită cunoștințelor sale privind câmpul magnetic, și cu un atelaj din fier suspendat sub tavan.

Fii lăudat, mecanicule!

Același Heron a schițat și principiul unei mașini cu aburi: o sferă pusă în mișcare de rotație de aburul provenit de la niște apă în fierbere și-a binemeritat din partea lui denumirea de „mingea lui Eol, zeul vântului”.

Pe vremea când Goethe era încă în scutece, un alt geniu se îndepărtase de literaturile latină și greacă, deoarece îl entuziasmau mult mai mult pistoanele, macaralele și troliurile din atelierul tatălui său. Motoarele cu aburi fuseseră reinventate pentru nevoile minelor englezești, iar James Watt a decis să-și dedice viața perfecționării lor.

Dar nu existau muncitori care să poată lucra exact conform desenelor sale, nu exista un sistem uniform de greutăți și măsuri, așa că a durat mulți ani până când mașina cu aburi a cucerit inima lumii moderne.

Și pentru ca acea lume în schimbare să înțeleagă mai bine noutățile mefistofelice pe care le aducea motorul cu aburi, Watt a calculat eficiența unuia dintre copitații care lucrau în mine și a venit cu o unitate de putere revoluționară: calul-putere. Un motor dezvoltă o putere egală cu a zece până la doisprezece cai.

Calul era totuși omniprezent în secolul aburului, remorca trăsuri aristocratice și căruțe țărănești. A tras vagoane de țară și vagoane aristocratice, diligențe de cursă lungă, birje de piață sau omnibuze pentru transportul public în masă, chiar și primele trenuri și tramvaie aveau vagoane trase de cai! Calul livra corespondența, ducea pubelele la groapa de gunoi, veghea la liniștea nopții cu un gardian în spate, își zdrelea pielea prin galeriile minelor alături de băieș, murea în lupte odată cu soldatul. Carnea de cal se prăjea sub formă de frigărui, din părul de cal se făceau perii sau coarde pentru muzicanți.

Prin urmare, primele vehicule cu motor au fost nevoite să se adapteze condițiilor transportului cu cai. De exemplu, automobilul a fost proiectat din perspectivă stângă: se circula pe partea stângă a drumului, iar volanul era plasat tot în stânga, deoarece și în transportul cu cai, totul se coordonează din partea stângă. Ca și calul, automobilul este manevrat în principal cu picioarele, iar cu mâinile se fac numai anumite corecturi de finețe. Ca și calul, automobilul are diferite viteze. Ca și calul, automobilul trebuie uneori să se hrănească și alteori să parcheze, să se odihnească.

Istoria sufletului: Nicolas-Joseph Cugnot, domnul și doamna Benz, Rudolf Diesel, Ferdinand Porsche…

Johann Wolfgang von Goethe a intrat în manualele școlare cu balada Regele ielelor. În ea, tatăl și fiul călăresc prin întunericul nopții, fiul fiind sedus de fantasme sub formă de regi și de prințese care îl atrag către alte lumi, până când acesta sfârșește prin a muri. Unii psihanaliști văd aceasta ca pe o luptă dintre un tată bun și un violator homopedofil pentru sufletul frânt în două al unui copil. În mod surprinzător, nimeni nu s-a gândit să-l vadă în misteriosul rege al ielelor pe așa-numitul Bibendum, păpușa albă făcută din anvelope, conținută în sigla Michelin și care îi semnalează eroului lui Goethe zorii unei noi ere a transporturilor. Eroul a eșuat pentru că nu a manifestat înțelegere față de fiul său și nu l-a îndemnat să coboare din șa și să meargă la Bibendum. Ca de obicei, aceia care au grijă de noi ne fac cel mai mult rău.

Pe de altă parte, când tânărul Henry Ford a intrat în Detroit conducând primul automobil produs în Statele Unite, pe localnici i-a deranjat zgomotul său, s-au temut că le va speria caii, polițiștii au vrut să intervină, dar nicio lege nu îi îndreptățea în acest sens. Iar Henry și-a croit drum prin pădurea de priviri contrariate, decis să dezvolte producția în masă de automobile pe care să și le poată permite oricine.

Ulterior a reușit reducerea costurilor prin introducerea producției pe bandă, care în acel moment se utiliza în abatoare. Astfel, din „vina” sa, munca umană a fost fundamental robotizată, iar muncitorul de la banda de producție îndeplinea aceleași sarcini de rutină timp de x ore pe zi. Iar Henry a fost nevoit să îi ofere multe beneficii pentru a-l determina să persevereze, să continue dansul.

În timp ce muncitorii din abator ascultau la fiecare zece secunde vaietul unui animal tăiat pe care în curând aveau să-l tranșeze, angajații fabricilor Ford montau vehicule revoluționare, care permiteau experimentarea unui nou tip de eliberare.

În copilărie, am crescut în Boemia de Est, lângă o arteră de transport foarte aglomerată. În fiecare seară, cântecul meu de leagăn erau huruitul camioanelor de cursă lungă,  până când chiar patul meu s-a transformat într-un camion cu puf și animale de pluș, căruia i se permitea să treacă granița.

Imaginea unui camionagiu care își ascultă radioul din mașină și se oprește pe la benzinării era atât de atrăgătoare pentru mine, încât, pentru o vreme, mi-am tuns părul ca el. Tata zicea că arăt ca o fată. Din păcate, tații nu-și înțeleg întotdeauna fiii.

Nu am văzut în viața mea ceva mai frumos decât o baltă de benzină vărsată pe șosea – în imaginația mea, era un model al galaxiei în care mi-aș fi dorit să trăiesc.

Și știți care au fost primele constelații pe care am învățat să le recunosc? Carul Mic și Carul Mare.

Și aceasta deși în cea mai mare parte a timpului stelele nu erau vizibile, întrucât din fumul emanat de coșurile orașului luase naștere asupra acestuia un al doilea cer, mai acid, trezind în mine un dor ciudat.

Așadar, nu e de mirare că, de îndată ce a fost posibil, m-am înscris la școala de șoferi locală numită Cenușăreasa. Intuiam că îmi voi putea ridica viața la nivel de destin numai dacă nu voi pierde contactul cu sacralitatea copilăriei și a nopții. Pur și simplu eram destinat să devin șofer.

Era o zi fierbinte de iunie. Soarele prăjea betonul parcării goale, unde se afla o singură mașină Škoda Felicia marcată cu un L ca semn distinctiv. De capota ei stătea rezemat un tip solid cu o șapcă de baseball pe cap și în vestă de blugi.

„Iată-vă!”, mi-a făcut el cu mâna în semn de salut, și-a stins trabucul apăsându-l pe capotă și a deschis ușa din dreptul locului șoferului.

M-am urcat nervos la volan, iar el s-a așezat pe scaunul pasagerului, unde mai înainte avusese o servietă cu acte. Între noi se legăna un odorizant în formă de copac.

„Deci, ce trebuie să faci mai întâi, după ce te  urci în mașină?”

„Să întorc cheia în contact?” am încercat eu orbește.

„Rahat,” a rânjit el. „Gândește-te, altfel te dau afară imediat.”

M-a cuprins genul acela de excitare pe care o provoacă panica. Apoi m-am prins despre ce era vorba: centura de siguranță.

Instructorul a zâmbit mulțumit și a început: „Ai trei pedale la picioare. În stânga este ambreiajul, care schimbă vitezele, în mijloc frâna și în dreapta accelerația. Dacă ai de gând să pornești, trebuie mai întâi să stai comod. Apoi îți verifici oglinzile. Acum tragi frâna de mână, uite-așa…”

Mi-a luat mâna să-mi demonstreze direct cum se face. În cele din urmă, am ajuns și la rotirea cheii în contact. Cu ajutorul acesteia, am schimbat viteza din ambreiaj și din schimbătorul de viteze, am trecut de la zero la unu, apăsând în același timp pe pedala de accelerație…

„Ești nebun?! O calci ca un elefant. Tre’ să iubești mașina asta, ce dracu’! Hai, încă o dată, frumos și finuț, da?”

Genunchii îmi tremurau de rușine.

„Liniștește-te, tinere, nu-i nimic,” m-a bătut el pe coapsă cu înțelegerea unui tată.

Și, după o jumătate de oră de manevre pentru începători, am pornit pe un drum pustiu.


Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță

Ondřej Macl (*1989, Hradec Králové) este poet și actor. Absolvent de Actorie și Literatură Universală la Praga. Lucrează ca asistent al persoanelor cu handicap mintal. A publicat până acum volumele de poezie Pe bunica o iubesc mai mult decât pe fetele tinere (*) (2017 – pentru care a fost recompensat cu prestigiosul Premiu Jiří Orten Pentru Debut în Poezie), Pentru ce sunteți pe lume (2018) și Expediție la focurile de artificii (2019).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Traduceri”

Poeme

Extrase din volumul Par ces voix de fougères qui te sont familières (2017).