Kafka şi tinerele fete

Pactul de la Weimar

1912 e anul care pecetluieşte destinul lui Kafka. Un an şarnieră pe care îl abordează cu ochii deschişi. Încă din primele zile din ianuarie, Jurnalul lasă să se întrevadă o situaţie care e dominată de o evidenţă: totul în el e îndreptat către literatură, toate forţele sale tind spre acest unic scop. A scrie e fatumul său. „Vrând nevrând a abandonat „plăcerile sexului, ale băutului, ale reflecţiei filozofice şi, mai ales, ale muzicii.” La douăzeci-şi-nouă de ani, i s-a „încheiat dezvoltarea”, nu mai are „nimic de sacrificat”. Chiar dacă a renunţat aproape la tot, rămâne totuşi slujba, acest cui înfipt în carnea lui. Trebuie să şi-l extragă, crede el, „pentru a începe adevărata viaţă, în care chipul meu va putea în sfârşit îmbătrâni în mod firesc odată cu progresul operei mele”. În ce priveşte domeniul iubirii, verdictul e fără apel: „Nu pot suporta o femeie pe care s-o şi iubesc”. Dezacord intim pe care şi-l exprimă cu o crudă ironie: „Mă pricep la dragoste aproape tot atât cât şi la muzică.”

Dacă îşi reproşează o absenţă de simţ muzical, ceea ce totul dezminte la scriitor, paralela pe care o schiţează între ascultarea visătoare a muzicii şi abordarea confuză a dragostei îi trădează starea nefericită. La concert, incapabil să aprecieze muzica într-un „mod continuu”, nu captează decât parcele; efectul pe care aceasta îl exercită asupra lui e „rareori muzical”, e atras mai degrabă de „umbra fierbinte din roşul duios al gurii” care cântă decât de vocea cântăreţei. Tot aşa, ascultându-şi prietenul Max Brod, fervent muzician, cum cântă la pian o arie de Bizet din Frumoasa fată din Perth, pentru el nu e decât un dans în care „şoldurile se leagănă.” Derivă senzuală a muzicii, asemănătoare vibraţiilor sexuale care-i perturbă aspiraţiile amoroase. Se fereşte ca să se protejeze  de acea parte obscură – „partea animală” notează cu justeţe Nabokov în legătură cu Kafka – pe  care muzica o trezeşte în el. Înspăimântat, se ţine la o parte pentru a conjura imboldul dionisiac exaltat de către Nietzsche. Pe scurt, a renunţa la muzică înseamnă a renunţa la amor… Antipatia faţă de muzică explică solitudinea în care se complace ca scriitor: pentru el, publicul nu are pentru literatură „acelaşi respect” ca şi pentru muzică. Remarca aceasta anunţă unul din ultimele sale texte, în care poporul de şoareci se îndepărtează de cântăreaţa Josephine: „Suntem prea bătrâni pentru muzică; avântul şi entuziasmul ei nu se potriveşte cu tristeţea noastră.” Bilanţul noului an 1912 e primul semn al răsturnării care se prepară, după anii nefericiţi pe care i-a traversat, incapabil să scrie sau bifându-şi eboşele. Bizar deşert răscolit „de atâtea lucruri” care îl sileau să-şi petreacă nopţile cu tocul în mână, dacă toate acestea n-ar fi fost „impure”. Îşi lua riscul, şi-l plătea cu insomnie. Cel mai adesea, somnolenţa se prezenta ca un refugiu. În timpul anului 1910, notează el, „n-a reuşit să se menţină treaz mai mult de cinci minute”, lăsându-se pradă unei „vieţi mizerabile”, precum în dumineca aceea din iulie: „Am adormit, m-am trezit, dormit, trezit.” Din când în când, o pală de fericire de neînţeles îl inundă – „ceva ca o spumă uşoară” – fără a reuşi să străpungă disperarea aceea albă, ivernală: De parcă aş fi propria mea piatră funerară.” Oare ce-l va scoate din dezastrul acesta vâscos şi-l va reda, pentru un timp, scriiturii? În mod sigur e una din perioadele cele mai misterioase din viaţa sa. Nu e uşor, trebuie să avansăm cu prudenţă, să ghicim printre linii, ştiind foarte bine că un mănunchi de indicii nu înseamnă neapărat o dovadă. Dacă mişcările subterane, miile de variaţiuni, oscilaţiile infime şi pulsaţiile secrete, fluxurile şi refluxurile unei vieţi, dacă toate acestea întotdeauna ne vor scăpa, putem totuşi discerne, în această primăvară a anului 1912, o irizare a sferei Kafka, ceva care seamănă cu o progresivă luare în posesie a sinelui, cu o cucerire a unui teritoriu care până atunci se deroba. Prin punerea în acţiune a propriilor forţe şi a solitudinii sale, printr-o îmbinare fericită a întâmplărilor, se produce ceea ce părea imposibil. În câteva luni, se apropie de scopul pe care şi-l propusese şi, chiar dacă nu-l atinge întru totul, e foarte aproape. E vorba de energia disperării. Puţin câte puţin, elementele unui improbabil puzzle îşi găsesc locul – având, desigur, ca piesă centrală o tânără fată. Una dintre cele pe care e de ajuns să le înflăcărezi, „grămadă de paie al cărei destin e să ardă în timpul verii”. Foc decisiv de astă dată, dar să nu anticipăm. Vestala are ajutoare, credincioşi care îi pregătesc venirea. Iar pe drum, recidivele nu sunt excluse. Acceptă ceea ce îl hărţuie şi de aceea e silit să se închidă faţă de lume. Pândeşte atent ceea ce murmură în el, cu o discreţie zâmbitoare, sub pălăria sa neagră, se îndepărtează de cafenelele din Praga şi, după spusele unui prieten, joacă mai puţin ca niciodată jocul celorlalţi. E văzut cum bate cu paşi mari străzile şi grădinile publice, impunându-şi în fiecare seară, chiar dacă această idee îl „angoasează”, o plimbare solitară de două ore. Iată-l aici singur cu literatura. Şi unde literatura ce va să vină îşi poate găsi elanul dacă nu în literatură, în proximitatea acelor scriitori în stare să atragă ca nişte magneţi? În primele luni ale anului 1912, Kafka e captivat de literatura lui Goethe sperând să fie stimulat de aceasta, trăieşte sub deplina ei influenţă şi acumulează astfel forţe care din păcate se irosesc prea repede. Citeşte cu „o fervoare care îl traversează din cap până în picioare”: memorii în care autorul lui Faust evocă dragostea sa pentru Gretchen când avea cincisprezece ani, Conversaţii cu Eckermann, mărturii şi amintiri, toate detaliile vieţii demiurgului îl interesează. Se hrăneşte din aceste firimituri de geniu, Jurnalul e ticsit de anecdote legate de acela pe care îl venerează încă din liceu. Se scaldă în Goethe şi asta îl îndepărtează poate de propria sa scriitură, în schimb se alege cu această formă de energie şi incitare pe care o provoacă admiraţia. Vorbeşte de Goethe, ne spune Max Brod, „precum un copil despre predecesorii săi care au trăit în vremuri mai limpezi şi mai fericite şi par să fi fost în contact direct cu ce e dumnezeesc.” Figura lui Goethe, care îl strivea şi îl proteja totodată, uneori îl paraliza: e preţul entuziasmului pentru scriitorul perfect de la care aşteaptă să-i insufle câte ceva din bucuria sa de-a crea.

Cum e citit Goethe cu ochii lui Kafka? Nu-l venerează oare, aşa cum sugerează Gilles Deleuze, în primul rând pentru că e autorul pactului diabolic cu Faust? Şi totodată pentru că e atras ca şi el de tinerele fete, dar şi de amorul cu slujnicele? „Mâna care ţine mătura în ziua de sâmbătă, e cea care dumineca te mângâie cel mai bine…” Despre ce e vorba când scrie Faust, dacă nu despre „reanimarea puterii de-a iubi”? Iar pentru a reuşi, se dă pe mâna diavolului, semnând cu sângele său. Episodul care ne impresionează cel mai tare – şi e reţinut de Nerval şi apoi de Kafka – e acela în care Faust, cu ajutorul lui Mefistofel, o seduce pe Margareta, „micul înger” de cincisprezece ani zărit pe stradă. Se ştie că manevra întreprinsă de diavol o duce pe Margareta la pierzanie. Strigătul lui Faust: „Infernule, aveai nevoie de această victimă.” Sacrificarea Margaretei se află în centrul operei lui Goethe: Faust o vrea pe tânăra fată, diavolul i-o dă iar apoi o distruge. Trebuie oare să adăugăm că intriga amoroasă la Kafka e toată din aceeaşi urzeală?

Încercând să citim Faust cu ochii lui Kafka, cum să nu ne oprim în faţa sfaturilor lui Mefistofel: „Încetează să te mai joci cu această tristeţe care, ca un vultur, îţi devorează viaţa…”? Cum să nu te opreşti la aceste rânduri care anunţă Metamorfoza: „Îmi simt mizeria în care mă aflu: e a insectei cu care mă asemui. Se zbate în colbul zilei, cu asta se şi hrăneşte, iar drumeţul în trecere o striveşte şi o distruge…”? Ne dăm seama că Goethe, atât de aproape de sufleul său, e un suprem excitant. S-ar putea spune că, citindu-l, înseamnă să pariezi pe durată, pe continuitate, pe cel care a purtat cu el toată viaţa opere majore. Să deschidem Wilhelm Meister, în care Kafka îşi regăseşte gustul pentru teatru şi comedieni. În centrul cărţii, roman în roman, e istoria lui Mignon: sub veşminte de băiat se ascunde o tânără fată pasionată şi nefericită, radiind în tăcere, pe care Wilhelm o ia în slujba sa. În adoraţia copilărească pe care fata i-o poartă şi care ascunde farmecul unui sex marginalizat, ne este îngăduit să recunoaştem unul din visele cele mai nebuneşti ale lui Kafka: tovărăşia cuiva plină de iubire şi zel şi a cărui influenţă sexuală să fie ca şi ignorată, travestită într-o blândeţe fără nume. Unde s-o găseşti pe tânăra şi fermecătoarea fată a lui Goethe? Pentru că îl lasă s-o întrevadă, Goethe nu numai că-l consolează dar îi devine complice. Faunul din Weimar deghizat în consilier princiar e cu siguranţă un diavol pe care se poate conta.

Efectul Goethe e evident. Aşteptând în singurătate, scriitorul nu are mai buni aliaţi decât scriitorii pe care îi preţuieşte. Descoperă la ei propriul său secret. Doar ei pot deschide o breşă în zidul dezolării şi al tristeţii ; măcar să-l fisurezi, dacă nu poţi crăpa peretele acesta din pietre uscate de care te izbeşti. Iată că se iveşte totuşi o posibilitate, o nouă hotărâre luminează orizontul: „Să nu te dai bătut”, notează Kafka, hotărât să vâslească împotriva curentului. Plasându-se într-o stare sufletească favorabilă muncii, el vrea să fie, „în orişice clipă gata” să se elibereze, chiar dacă nu-i va fi uşor. În februarie 1912, el are această speranţă fragilă, atât de emoţionantă şi de rară sub pana sa: „Îmi bate inima tot mai aproape de dorinţele mele.”

În această perioadă purcede el la scrierea romanului America. Semn că e gata de plecare, el aruncă în foc „multe hârtii vechi şi detestabile”. Înainte de-a o porni la drum, ca pentru a curăţa terenul şi pentru a fi mai uşor, scriitorul începe prin a face tabula rasa. Tentat de autobiografie – s-ar repezi s-o înceapă îndată ce slujba i-ar permite – , cu America el întreprinde o operă care nu e atât de departe de romanul de ucenicie căruia Wilhelm Meister, sau David Copperfield recitit  în vara trecută, i-au deschis calea. La jumătatea lunii martie, îşi face această promisiune: „Mâine, astăzi, voi începe”, chit a renunţa la somn. Goethe nu e singurul ce suflă în foc. Robustul Flaubert, care se reciteşte cu voce tare, se străduie şi el. Şi bucuros subliniază Kafka în Corespondenţa acestuia cuvintele care devin un ecou al propriei sale determinări: „Romanul meu e stânca de care sunt legat.”

Există un soi de exorcism în felul său de a-şi consemna preparativele. Navigator solitar care nu poate striga niciodată „pământ!”, e condamnat să vadă cum se retrage din faţa lui insula dorită. Avântul, încrederea în sine nu sunt veşnice, iar goluri redutabile par uneori să anuleze avantajele. Dimineaţa la slujbă, seara în familie participând la mereu aceleaşi jocuri de cărţi, dumineci posomorâte în care de oboseală e ţintuit pe canapea, iar plictiseala îl face să se refugieze ore întregi în sala de baie. Aceste salturi în vid ar putea fi ale unui scriitor gata să se pună pe lucru, dacă n-ar fi ameninţat de lucruri şi mai grave. Tatăl îi reproşează că nu supraveghează bunul mers al uzinei familiale în timpul acestor după-amieze de libertate. Contrapunct sinistru, în momentul în care totul în el se pregăteşte pentru scriitură. Violenţă de nesuportat. În clipele de abandon, pritoceşte iarăşi şi iarăşi ideea de-a sfârşi odată pentru totdeauna; rămâne „o oră pe canapea gândind să se arunce pe fereastră”. A muri sau a scrie. A scrie înseamnă a se agăţa de viaţă.

Într-o duminecă din luna martie, reîntors la fantomele sale, schiţează o scurtă povestire. Un bărbat, stabilit pentru un timp la munte ca să-şi vindece plămânii, se plimbă într-o seară cu fata celui la care locuieşte.  Pe neaşteptate, o trânteşte în iarbă pe malul unui râu şi o violează. Pentru a reanima victima care de frică şi-a pierdut cunoştinţa, îi „stropeşte chipul” cu puţină apă adusă în podul palmelor: „Mica mea Julie…”, şopteşte el, aplecat peste ea. Fără să deschidă ochii, ea răsuflă din nou iar el se linişteşte cu privire la consecinţele faptei sale: de ce să-i fie teamă de această fată „fără nici o însemnătate” pe care o poate „azvârli cât colo de la picioarele sale”? În jurul lor, „sub cerul pur al serii” e o linişte desăvârşită. Acest text, unic în scrierile lui Kafka, despre ultrajul acesta aplicat unei tinere fete, demn de un Dostoievski care ar fi evacuat orişice fel de culpabilitate, autorul mărturiseşte că i-a rămas exterior când l-a scris, cu excepţia clipei când „i-a stropit” chipul fetei. Deja, într-un alt fragment redactat cu câteva zile mai devreme, apare, la un mod cu mai puţină gravitate, o dorinţă asemănătoare de contact fizic: în cursul uneia din plimbările sale, un singuratec atinge uşor umărul unei tinere fete în trecere pe stradă, „pur şi simplu ca o mângâiere”. Conţinutul explicit sexual al acestor texte poate fi interpretat ca fiind simptomul unui deficit pe care i-l cunoaştem; sau, în scena de viol, ca o întoarcere la violenţa la care e supus în perioada aceea. Numai că în momentul în care el aspiră să se întoarcă la scris, când totul palpită în el de dorinţa de-a scrie, violul acesta constituie un fel de rit virtual: să atingi o tânără fată, s-o violentezi, e o tentativă de-a accede la literatură. Dincolo de schema obişnuită – tânără fată într-o vară la ţară – pasul a fost făcut. Îndrăzneşte să cedeze, fără remuşcări, tentaţiei diavolului; depăşindu-şi inhibiţia e ca şi cum s-ar elibera de teama de-a scrie.

Poate că nu e prezumţios să regăsim aici o amintire din adolescenţă. În 1899, când el avea şaisprezece ani, o crimă a zguduit Boemia. În ajunul Paştelui, trupul unei tinere fete violate a fost găsit la marginea unui drum, în apropierea satului Polna. Un cizmar evreu, pe nume Hilsner, a fost acuzat de crimă rituală pentru că a făcut să curgă sângele unei femei creştine. Fapta aceasta, care a declanşat un acces de antisemitism, a avut un răsunet comparabil cu afacerea Dreyfus în Franţa, şi a fost nevoie de toată tenacitatea lui Masaryk pentru a obţine revizuirea procesului în care cizmarul fusese condamnat la moarte. Crima aceasta a marcat imaginaţia lui Franz: în 1920, într-o scrisoare către Milena – întotdeauna ei îi încredinţează ce e mai important – , el evocă afacerea Hilsner şi noţiunea de sacrificiu cu aceste cuvinte transparente: „Cei care îşi caută mântuirea se năpustesc totdeauna asupra femeilor.” În perspectiva acestei „mântuiri”, violul simbolic din martie 1912 e mai mult decât o fantasmă. Câte tinere fete n-a „sacrificat” Kafka pe altarul literaturii, sperând ca ele să-i ofere formula magică a literaturii? Prietenia, cea reală, pentru tinerele fete aici îşi are sursa. Ştie ce aşteaptă de la ele şi ce rol în toată inocenţa trebuie ca ele să joace. „Când se vorbeşte de inocenţa tinerelor fete, îi scrie el Milenei, nu se face referire la inocenţa trupească, în sensul obişnuit al cuvântului, ci la inocenţa sacrificiului lor, care nu e mai puţin trupesc.” Pentru ele, a-l întâlni şi a-l iubi pe Kafka, scriitorul, înseamnă a se dărui diavolului. Ele aparţin ritualului scriiturii: pentru a-şi arma pana, el o înmoaie în sângele şi lacrimile lor. În relaţia pe care o ţese cu ele, Faust e fratele său.

La sfârşitul primăverii, drumul spre America, operă de mare întindere menită să înlocuiască zgura din Jurnal, e în continuare incert. Precaut, îşi recomandă „să nu supraevalueze” ce-a făcut în trecut, temându-se să „nu-şi închidă astfel accesul” la ceea ce urmează să scrie. În mai, totul se blochează: „eşec complet, iar primele zile din iunie au un acelaşi refren: „nimic scris”, „aproape nimic scris”, „îngrozitor, azi n-am scris nimic”. Recrudescenţa stârnită de Goethe s-a oprit. Unde e tânăra fată, nu Gretchen aceea de hârtie, ci fata plină de viaţă pe care s-o prindă în năvod? S-a făcut vară, e timpul  de plecare. Încă o clipă, ochii i se opresc pe cosiţele unei fetiţe, desculţă într-o rochie cu buline albe, care traversează „şovăind” şoseaua, cu un coş în mână. Scufiţă roşie, fereşte-te de lup!

Kafka e pregătit pentru întâlnirea din Weimar. Vineri 28 iunie, ia trenul cu Max Brod, lungindu-se comod pe banchetă. Trenul se opreşte la Leipzig, oraş prea gălăgios, dar atrăgător datorită cafenelelor sale şi a vechiului cartier al editorilor. Pe portarul hotelului, Max „îl întreabă de fete”, dar plăcerea e în altă parte. A doua zi, vizitând muzeul Cărţii, în faţa atâtor opere adunate acolo, Franz strigă din tot sufletul: „E prea mult pentru mine!” Cărţile sunt tovarăşii lui de viată cei mai apropiaţi, singurii săi prieteni adevăraţi. Mai mult decât hrana, i se confundă cu viaţa pe care o irigă cu totul. După Max Brod, niciodată în timpul studenţiei Kafka n-a împrumutat vreo carte de la bibliotecă. Preferă să viseze în marginea cataloagelor de editură şi să frecventeze vechile librării unde poate s-o palpeze, să-i simtă mirosul cărţii pe care o va strecura în buzunar. El care e atât de atent la cheltuieli, se arată risipitor când e vorba de cărţi. Le cumpără şi-i place să le şi ofere, tinerelor fete în special. Un alt mod de a-i face părtaşi pe cei din jurul său e de-a citi cu glas tare pentru surori şi prieteni. Fără să-şi justifice alegerea şi nici să încerce să convingă că are dreptate, citeşte şi reciteşte, spune Brod, pagini din autorii săi favoriţi, repede şi deloc emfatic, scoţând în evidenţă toate nuanţele textului ; dacă i se întâmplă să-i displacă unele pasaje, se mulţumeşte să strâmbe din nas. Trebuia mai ales să-l auzi când citeşte din Flaubert „cu lacrimi în ochi”: „ai fi zis, îşi aminteşte Brod, că e Flaubert înviat din morţi.”

Întocmind într-o zi lista cu „lucrurile sigure” din el, „aviditatea pentru cărţi” se impune şi precizează astfel natura acestei foamete de nepotolit: „Nu atât mă interesează să le posed sau să le citesc, cât să le văd, să mă conving de existenţa lor în vitrinele librăriilor. Dacă undeva se află mai multe exemplare ale aceleeaşi cărţi, fiecare din ele mă încântă; e ca şi cum această aviditate porneste din stomac, ca şi cum ar fi o poftă perversă. Cărţile pe care le posed îmi aduc mai puţină bucurie decât celelalte, în schimb cele ale surorilor mele îmi plac.” Şi adaugă: „Dorinţa de-a le poseda e o dorinţă incomparabil mai slabă, aproape că-mi lipseşte.” E obsesia unui îndrăgostit în urmărirea unui obiect căruia îi caută peste tot urmele. Posesiunea nu face parte din această plăcere: e ca şi cum l-am auzi mărturisindu-şi atracţia pentru tinerele fete. Cartea e un indiciu care îl trimite spre unicul său scop. Totodată un miracol şi un biet obiect. În trecere prin Friedland, cu un an mai înainte, e cuprins de acest dublu sentiment în faţa unei librării: cărţile i se par „abandonate” în vitrină şi totodată prezenţa lor e tot ce leagă Friedland de restul lumii. Intrând pe uşa librăriei regăseşte de îndată căldura unui loc „fericit”. Cum ar fi singurătatea lui Kafka fără cărţi? Dacă acestea nu au puterea s-o suprime, ele îi dau o orientare, ba mai mult fac din ea un cuib: el nu e mai puţin singur, dar e singur cu ele.

Cum să nu visezi la biblioteca asta, din care ne-a rămas un catalog din păcate incomplet; nu-i reflectă doar afinităţile, ea e chipul său: pe Kafka îl citeşti aici cu inima deschisă. Cărţi nu foarte numeroase, dar toţi ascendenţii şi aliaţii scriitorului figurează, pitiţi în umbra odăii, tăcuţi, asteptând ca Frumoasa din pădure adormită să fie treziţi: Kleist, preferatul şi cel mai apropiat; Goethe şi Flaubert, să nu-i uităm; Stifter, Fontane, perfecţi stilişti germani; Gogol, fratele geamăn din Rusia, şi demonii lui Dostoievski; Hamsun, vagabondul cu operă genezică; poeţii chinezi şi poveştile lui Grimm; fraţii săi întru mizeria amorului, Kierkegaard, Amiel sau „înfricoşătorul” Strindberg, la pieptul căruia se ghemuieşte Franz când îl citeşte. Sânge a cărei transfuzie s-a făcut prin lectură şi care curge în el ca şi cum ar fi al său. Aceste cărţi primesc semne discrete de la propriile sale cărţi, semne de mulţumire între prieteni. Plimbarea aceasta livrescă, dacă o continuăm, nu ne-ar îndepărta prea mult de tinerele fete: cărţile Kafka le crede pe cuvânt, aşa cum crede în alianţa primordială a tinerelor fete – şi în unele, şi în altele bate inima literaturii, pe care o cercetează cu scalpelul. Memorii, ziare, scrisori, texte biografice pe care le strânge la un loc sunt tot atâtea mărturii şi lumini în noapte. Pe masa de disecţie unde îşi aruncă viaţa, aventura cutezătorilor răsună în el în timpul explorării. Aşa că nu ne apare drept sacrilegiu să citim astăzi, peste umărul lui, urmându-i exemplul, scrierile intime pe care Kafka şi-ar fi dorit să le ştie dispărute după moartea sa – fără ca el însuşi să le fi distrus.

Perioada Leipzig marchează un moment hotărîtor în destinul operei sale. Graţie intervenţiei insistente a lui Max Brod, îl întâlneşte pe editorul Rowohlt. Cu o frază lapidară, Kafka notează oferta care se află la originea primei sale cărţi tipărite: „Rowohlt vrea într-adevăr o carte scrisă de mine.” Propunerea aceasta îi pune la încercare exigenţa şi îl va tortura timp de câteva luni. Jena de-a publica va rămâne constantă: cum să accepte ca un lucru nereuşit să rămână aşa pentru totdeauna? „Nu avem dreptul ăsta decât pe patul de moarte”, îi scrie el lui Brod. După multe ezitări în ce priveşte ordinea prozelor din culegere, Contemplaţie va apărea în toamna lui 1912. Preocupat de fabricarea cărţii, dorindu-şi „caracterele cele mai mari cu putinţă”, el se va îngriji şi de aspectul volumului, pe care îl vrea cartonat, de culoare sumbră, „în genul volumului Anecdote al lui Kleist”. Deocamdată, se mulţumeşte să promită un text, salutându-şi viitorul editor cu aceste cuvinte puţin obişnuite: „Dacă în loc să-mi publicaţi manuscrisele, mi le trimiteţi înapoi, v-aş fi cu mult mai recunoscător.” În sfârşit, adevărata călătorie poate începe. Franz şi Max părăsesc Leipzig-ul şi, în seara lui 29 iunie, ajung la Weimar – altfel spus la Goethe, în paradis, dacă există un paradis al literaturii.

Ca să ajungi până acolo nu e uşor, drumul e lung de la gară până la hotel, unde cei doi călători îşi lasă valizele înainte de-a se repezi în piscina vecină. Acolo Franz îşi regăseşte toată ardoarea: deşi se lasă seara, nu poate să mai aştepte, dă fuga să vadă casa lui Goethe pe care o recunoaşte „imediat”, numărând cele patrusprezece ferestre care se detaşează pe faţada gălbuie a burghezei locuinţe. Iată-l acum în faţa sanctuarului: în semn de recunoaştere, „atinge pereţii”  ca şi cum ar atinge literatura însăşi. Aici, Goethe a trăit, a scris şi a murit în 1832. Uşa e barată cu un lanţ, dar fantoma lui se preumblă îndărătul perdelelor.

A doua zi, vizita locului, „o privire rapidă” prin saloane, biroul unde lucra, camera unde dormea: „spectacol trist,  amintind de bunicii care au murit”, notează Kafka lipsit de cultul pentru relicve. Mobile, obiecte de marmoră, altele păstrate cu pioşenie, urme derizorii ale gloriei. El caută umbra lui Goethe, nu cadavrul îmbălsămat al literaturii. Să regăsească visurile poetului, să calce pe urmele lui, să se impregneze de atmosfera locurilor. Ceea ce nu-l împiedică să se ducă zilnic împreună cu Max să se scalde în piscină ori să savureze căpşunile restaurantului din piaţa cea mare. Vizitatori statornici, ei se întorc mereu la casa lui Goethe, unde în curând, bine cunoscuţi de paznic, se simt ca la ei acasă. Nici nu le mai pasă de orele de vizită. Din oraş nu vor vedea aproape nimic altceva. Pentru Kafka, Weimar înseamnă Goethe, şi asta e de-ajuns să-i înflăcăreze imaginaţia.

Ce-ar putea face vizibilă prezenţa lui Goethe, dacă nu o tânără fată? Întâlnită furtiv la intrare, furişându-se ca o pisică, fiica paznicului devine din prima clipă farmecul casei şi regina Weimar-ului. Trăind aici după Goethe, în această vară frumoasă, înseamnă a trăi în lumina Margaretei, pe care o vom numi Grete. Kafka îşi va consacra cea mai mare parte a acestor zile încercând să se apropie de ea, să şi-o apropie, ca şi cum însuşi Goethe, bătrânul diavol i-o oferea. Evocând „intimitatea uşoară, delicată” a prietenului său cu adolescenta, Max Brod nu vede în asta decât  „o plăcere timidă, o hărţuială glumeaţă, puţin dureroasă poate”, în mijlocul trandafirilor din grădină. Iar biografii grăbiţi neglijează acest episod considerat frivol. Numai că frivol ar fi să-l ignori. Călătoria la Weimar are chipul lui Grete. Întreg Kafka e în această hăituială a unei fericiri întrezărite – minuscul şi patetic roman schiţat în şapte zile.

Duminecă 30 iunie. Apariţia. Înăuntru, afară, ea e peste tot, alergând nebuneşte cu sora mai mică, ţopăind în camera lui Junon, coborând în fugă scara pentru a ajunge în grădină. Încă de la prima vizitare a casei lui Goethe, el e prizonierul galopadelor ei. N-are ochi şi urechi decât pentru ea, îi pândeşte zgomotul paşilor pe podea. Un mic tur şi apoi dispare. O crede în grădină, ea e deja la balcon. Se duce spre ea şi-i întinde garoafe prin balustradă. „La îndemnul lui Max” se duce lângă ea în grădină şi află astfel că întreaga familie se pregăteşte pentru o excursie în satul din vecinătate. Dacă îndrăzneşti, reuşeşti: e acceptat şi el în excursie. În timp ce Max preferă să se ducă să doarmă, el pleacă spre castel. Puţin enervat, el suportă pe drum balivernele tatălui fetei. Ce contează, e şi ea acolo, iar tatăl îi e ca şi un aliat, face fotografii în parc: prinsă în cursă, fetiţa, iat-o acum în cutie! N-are decât să plouă la întoarcere. Ce duminecă! Seara, plimbându-se pe stradă, o întâlneşte de trei ori, „nu se ştie cum”. Escortată de o prietenă, pălăvrăgeşte cu un tânăr. Altfel spus, un rival: iată-l gata de duel. Fac câţiva paşi împreună, iar el obţine primul gaj: i se permite să frecventeze grădina şi după ora de închidere. Oare nu ghicise deja? Cheia de la casa lui Goethe e Grete.                                                                                                                             Luni 1 iulie. Grete e absentă din peisaj. Trebuie să ştii să te faci dorit. Aşezat în iarbă, desenează pavilionul lui Goethe. Şi adoarme. În grădină, un papagal îi strigă numele: „Grete!” Şi-a luat zborul. După ce zadarnic ce a căutat-o pe strada unde lua lecţii de croitorie, nu-i rămâne decât să se arunce în piscină.

Marţi 2. La casa lui Goethe, încă de dimineaţă: e poftit să vadă fotografiile făcute duminecă. „Pândeşte o ocazie ca să-i vorbească, dar croitoria are nevoie de ea. O să revină, în după-amiaza aceleiaşi zile, să mai privească fotografiile. De astă dată, din spatele tatălui, ea îi adresează „un surâs care nu-i spune nimic şi n-are nici un rost”. Franz e trist. Brusc îi vine ideea să dea fotografiile la mărit, folosind negativele paznicului: bun pretext ca să se impună şi să fie din nou lângă ea. Mănâncă fragi în grădină unde are loc un concert, dar fructul cel mai atrăgător, îl devoră din ochi: „Supleţea trupului său în rochia aceea obscură.” E oare muzica? Gândul că va părăsi în curând Weimar „îl sufocă”.

Miercuri 3. Fotografiere în grădină. Frumoasa se lasă rugată şi se ascunde. Plecat în căutarea ei, o readuce „tremurând toată de emoţie” în faţa obiectivului. E consacrarea idilei de la Weimar: el şi ea aşezaţi pe o bancă. În sfârşit capturată, n-o să-i mai scape din mâini. Fericirea lui e dublă graţie unei promisiuni: un rendez-vous pentru a doua zi. Copleşit, îşi petrece după-amiaza la bibliotecă, iar după aceea se duce să hoinărească într-un parc unde e repede înconjurat de un cârd de copii. Ca prinţul Mîşkin, copii, băieţi şi fete mereu în urma lui. Conversaţia, când e serioasă, se învârte în jurul naufragiilor pe mare. Kafka e expert în naufragii – şi precis că are în minte o anume navă care pluteşte către America. Numai că astăzi America lui se numeşte Grete. Ceva mai încolo, o orchestră sub arbori cântă Carmen: „Cu totul sub farmecul muzicii”, notează el.

Joi 4. De cum se scoală, aleargă la casa lui Goethe ca să audă confirmarea rendez-vous-ului făgăduit. Aşteptând ora binecuvântată, vizitează cripta prinţilor şi se opreşte în faţa cavoului lui Goethe, dominat de o coroană de lauri în aur oferită de femeile de origine germană din Praga. Literatura, femeile şi moartea: n-ai cum să scapi. Ca să se calmeze, se scaldă în piscină. Şi aşteptarea continuă sub un cer nesigur care ameninţă să compromită totul: preferând să supravegheze norii, renunţă la siesta de după amiază. Limbile ceasului se învârt: „Ea n-a venit.” Îl regăseşte pe Max în cameră, la hotel: „Nefericiţi amândoi.” Seara, cinează cu un scriitor, dar mintea îi e în altă parte. Brusc, pleacă de la masă, crezând că i-a zărit silueta. Simplă iluzie. Rătăceşte pe străzi, iar paşii îl duc spre casa unde o poate saluta pe fata cea ingrată cu un melancolic „bună seara”.

Vineri 5. Se consolează la Arhivele Goethe-Schiller unde se găseşte manuscrisul „fără ştersături” al cântecului lui Mignon, una din bijuteriile din Wilhelm Meister: „Cunoşti tu oare ţara lămâilor în floare? /… / Acolo / Numai cu tine, iubita mea, aş vrea să trăiesc…” Mignon – Grete, trebuie s-o vadă, imediat. Fuge la fotograf după fotografiile făcute miercuri pe bancă. Imagini din paradis pe care i le duce de îndată paznicului. Nu i le arată decât pe cele nereuşite, cu speranţa că acesta îi va propune să facă altele noi. S-o „prindă” în fotografie pentru ca el s-o poată visa mai bine. Tânără fată de hârtie, magie neagră şi albă. La prânz, iat-o că vine, dar nu singură, însoţită de două prietene. Scuze confuze, à propos de rendez-vous-ul  ratat, pretextul ei sunt lecţiile de dans. „Nu mă iubeşte, dar îi inspir oarecare respect.” Să râzi sau să plângi: îi oferă cutia cu şocolăţi pe care o cumpărase pentru ea în ajun, cu o cruce mică deasupra. Ea îi promite un alt rendez-vous. Mâine, în faţa casei, la orele unsprezece; e ora când ajută la bucătărie. El nu vede în asta decât tot o viclenie ca să scape de el, dar consimte.

Sâmbătă 6. Scena de rămas bun. Merg o oră prin parc. „Sufleţel” e într-o rochie roz. E enervată în legătură cu un dansator, în seara asta e bal. Îşi spun tot felul de fleacuri, ea nu pare să-l asculte: „nu e nici un fel de legătură între noi”. Şi totuşi seara va reveni. O ultimă vizită la uşa bucătăriei. Rochia de bal „nu e atât de frumoasă ca rochia ei obişnuită.” Cenuşăreasa deghizată. cu ochii înroşiţi de plâns din cauza dansatorului. Nu pricepe că e în faţa ei. Franz s-ar duce bucuros să danseze. Măcar îl vede? „Îi spun adio pentru totdeauna. Ea nu o ştie şi, chiar dacă ar şti, nu i-ar acorda nici o importanţă.” Nu ştie, nimic n-a ştiut şi nici n-a văzut. Ori poate a simţit şi a ghicit totul. S-a apropiat, a fugit. Oare ce-a reuşit vizitatorul să clintească în capul ei de tânără fată? El a trecut pe-acolo, ea continuă să locuiască în grădina lui Goethe. Cu Kafka, fără Kafka. Sfârşit de roman, sau aproape.

De la Weimar, el se întoarce cu fotografii. Grete e un semn, o urmă vie a literaturii care le aparţine deopotrivă lui Goethe şi lui Kafka. Ea singură, întruchipează toate tinerele fete pe care Goethe le-a iubit, de la cea dintâi Gretchen de cincisprezece ani şi până la Ulrike după care se topea la şaptezeci de ani şi a urmat-o de la Marienbad la Karlsbad. Figura ei „adorabilă şi lejeră” îi redă tinereţea şi bucuria de-a dansa. O cere în căsătorie şi, în faţa refuzului ei, „cel preferat de zei” se simte pierdut, năruit. În momentul despărţirii, milostivă, Ulrike îi întinde buzele: „acest ultim sărut, ce crudă desfătare.” Un vis neîmplinit: tânărul trup de şaptesprezece ani nu-l va încălzi pe regele David. Kafka notează: „Goethe, consolare a durerii.” Tristeţe devenită poezie – va fi Elegia din Marienbad, bătrânul îşi ia rămas bun de la dragoste. Ba mai mult, fenixul renaşte din propria sa cenuşă şi-şi regăseşte ardoarea în lucru. Unui Goethe îmbătrânit şi slăbit, Ulrike îi dă forţa să reia Wilhelm Meister şi Faust. Tânăra fată e un ferment activ: pactul a funcţionat. La Weimar, cum să nu viseze Kafka la acest pariu, la această diabolică maşinaţie.

Pe 7 iulie, se desparte de Max şi pleacă să-şi prelungească vacanţa la Jungborn, în munţii din Harz. Pe cheiul gării din Weimar, Max îl strânge în braţe pe Franz şi-l sărută „pentru prima şi ultima oară în viaţă”, spune el. Chiar dacă, după ce se întorc la Praga, vor continua să se vadă şi să se ducă să înoate împreună în apele râului Moldau, gestul de la Weimar e ca un rămas bun adresat tinereţii lor, un adio pentru tânărul Kafka. De acum înainte, el e singur cu scrisul. În vara acestui an 1912, o întreagă constelaţie de semne îl invită să depăşească invizibila frontieră. A-şi pregăti trupul în vederea activităţii care se anunţă e probabil unul din scopurile şederii lui în acest loc singuratec din Jungborn – sau „fântâna tinereţii” – stabiliment în aer liber unde se practică nudismul. Nu uită să ia cu el cartea sa de căpătâi, Educaţia sentimentală. Acolo, se arată „mulţumit” să trăiască totodată în apropierea naturii şi printre oameni: „Ce viaţă duc la Praga! îi scrie el lui Max Brod ; dorinţa mea de-a fi printre oameni se transformă în angoasă de îndată ce mi se împlineşte, doar în vacanţă mă simt bine.” Ba e chiar răsfăţat, dacă îndrăznim s-o spunem, într-atât de pestriţă e fauna care frecventează locul, precum acest „arpentor” – meserie pe care o vom regăsi în Castelul  – , adept bronzat şi bărbos al unei secte religioase care îl copleşeşte cu discursuri şi broşuri. Singuratecul Kafka se arată curios şi chiar atras de aceste personaje bizare.

Mica vilă austeră în care locuieşte singur îl încântă. Îl citeşte pe Schiller în „cabana” sa la lumina candelei. Dacă se scoală în mijlocul nopţii, dă peste iepuri care stau de pază în faţa uşii sau peste trupuri goale adormite în iarbă. Li se recomandă într-adevăr pensionarilor băi de aer nocturn, cu condiţia să nu abuzeze de razele nefaste ale lunii. Întunericul freamătă de tot felul de rumori: păsări, pocnetul crăcilor, paşi de umbre furtive şifonând iarba Înainte de-a adormi, i se întâmplă să „creadă că aude voci de femei”. Iar în vis, îl aude pe Goethe declamând.

La Jungborn, unde duşul, învelirea în argilă şi hrana vegetariană sunt de rigoare, se practică gimnastica în grup. Spre deosebire de ceilalţi, el refuză să se dezbrace: e poreclit „omul cu chiloţi de baie”. Seara, povesteşte el, printre arborii din livadă „bărbaţi şi femei se plimbă, se întind, se freacă, se scarpină, se zbat. Toţi în pielea goală. Fără ruşine.” Scânduri „înalte şi groase” despart careul bărbaţilor de acela al femeilor. În faţa acestui spectacol, uneori simte că i se face „greaţă”. Nu-i plac „domnii bătrâni care sar peste grămezile de fân”, în schimb pare să aprecieze doi flăcăi suedezi, picioarele lor lungi şi muşchiuloase, „făcute în aşa fel încât să nu poţi trece pe deasupra lor decât cu limba.” Cincisprezece zile între dezgust şi degustare, înconjurat de atâtea trupuri având grijă să nu-l dezvăluie pe al său: ce caută el printre toate aceste nuduri? E aici una din enigmele lui Kafka. În proximitatea trupului celuilalt, vrea el oare să vadă care e limita solitudinii sale? Ca şi pictorul – la Jungborn, pozează pentru un pictor amator, citindu-i din Flaubert în timpul şedinţei – , scriitorul recoltează trupuri. Corpul fecundează literatura, o iradiază. Aici, ceea ce se ascunde în oraş devine un prim adevăr al fiinţelor. O viziune a paradisului pierdut? Gândindu-se la romanul său, căruia îi alătură mitul american al măreţei naturi, Kafka îşi dă seama că „o presimţire a Americii există în aceste biete trupuri.”

La Jungborn, îi mărturiseşte el lui Max Brod, intenţia lui era „să ocolească tristeţea”. O amăgire, desigur, căreia îi preferă „de o mie de ori” tristeţea aşa cum e, întreagă. Pour être „en plein dedans”, se claustrează în sala de studii şi nici măcar nu scrie. Trece seara, o tânără fată de serviciu vine să închidă ferestrele, iar el o ajută; pentru el, e ca şi cum n-ar fi aşteptat decât „această apariţie feminină”. Gradul zero al singurătăţii. Dacă renunţă la această solitudine, se poate duce să asculte conferinţele unui medic explicând cum „respiraţia abdominală contribuie la dezvoltarea şi excitarea organelor sexuale”. Cel mai adesea, după dejun când se sileşte să mănânce cât mai mult, se cufundă în citirea Bibliei. După-amiezele sunt mai vesele. Pentru că nu e în stare să cosească, adună cu grebla fânul şi cu toată ardoarea încarcă furajul, riscând să-şi scrântească piciorul. Se urcă pe scară să culeagă cireşi, trăgând cu coada ochiului la chiloţii roz ai micuţei Suzane. În parc, sunt numeroase fetiţele cu ochi albastri şi domnişoarele blonde care n-au pe ele decât „o fustă şi o bluză”, iar el le priveşte zbenguindu-se în iarbă. În satul vecin, are loc o sărbătoare ce durează patru zile, sărbătoarea Trăgătorilor, pe care Kafka o traversează ca într-un vis de Nerval. Înainte ca orchestra să înceapă să cânte, fetiţe se amuză să se strecoare pe pista de dans. Franz le oferă o limonadă, iar ele îl duc către manejul cu cai de lemn: iată-l călare cu o fetiţă pe genunchi. Manejul se învârte, ele sunt şase, între şase şi treisprezece ani, gata să scoată banul din buzunar. Cum să reziste? Încărcate de bomboane, îl escortează până la bal. Acolo, el abordează o tânără fată pe care o zărise devorând, împreună cu două prietene, cârnaţi cu muştar. Mişcare inevitabilă: „ea îşi pleacă faţa”, şi „cu acest gest graţios”, notează el, „nasul ei mic şi cârn îi sporeşte tristeţea”. E o muncitoare agricolă, orfană, care doreşte să intre la mânăstire în urma unor „experienţe nefericite”. În seara asta, în bluza ei albă cu platcă brodată cu flori, Augusta, e numele ei, dansează cu Franz fără să-şi ascundă „plăcerea, în ciuda melancoliei sale”. Ies să se destindă sub clarul de lună, urmaţi de cohorta de fetiţe geloase care o iau peste picior pe „logodnica” ocrotitorului lor. Când se întorc în sala de dans, acesta „o împrumută” pe tânără unui alt cavaler şi o priveşte dansând. Muzica e ca un ecou la balul lui Grete, pe care n-a apucat s-o ţină în braţe.

Bucurie şi tristeţe la Jungborn, „dorinţa de-a scrie” nu apucă să se manifeste: „dacă dorinţa se apropie, ea încă n-a ajuns în Harz, poate că e la Weimar”, îi scrie el lui Max. Şi adaugă că „tocmai” i-a trimis trei cărţi poştale lui Grete ca şi cum ar încerca să reanime o relaţie pe sfârşite şi aşteaptă un răspuns care să facă posibil imposibilul. Fără grabă, punând cap la cap „scurte bucăţi”, reîncepe să lucreze la America, dar e „jenat încă de la prima frază.” Ce a redactat până acum i se pare „scris într-o baie călduţă”: consideră că încă n-a cunoscut, sau doar foarte rar, „infernul nesfârşit al adevăraţilor scriitori.” Infernul lui Flaubert. Neîndurător în ce priveşte „inferioritatea” scriiturii sale, el totuşi nu renunţă: „Să încetez să scriu, asta nu pot.”

În sfârşit, pe 13 iulie, îl anunţă pe Max că a primit două cărţi poştale din Weimar. Pentru că prietenul său o socoteşte pe tânăra fată drept o proastă, copiază pentru el mesajul care a fost în mod evident temperat de către părinţi. Grete îi mulţumeşte „dragului Doctor Kafka” pentru cele trimise şi-i povesteste cât de bine s-a distrat la bal, de unde s-a întors abia la orele patru şi jumătate dimineaţa. Cât priveşte păcerea de-a primi scrisori, se mulţumeşte să răspundă: „eu şi părinţii mei vom fi totdeauna bucuroşi  să avem veşti  de la dv.” Nu se poate spune mai puţin. Dar se răscumpără cu o frază în care se lasă pradă visării: „Îmi place tare mult să rămân în grădina pavilionului şi să mă gândesc la dv.” Farmecul acestei fraze îl face să-i ierte totul lui Grete, care uneşte în simplitatea ei elementele aşteptate: Goethe – Ea – Kafka. Comentariul acestuia din urmă, adresat tot lui Max: „Gândeşte-te  înainte de toate că rândurile acestea nu sunt de la început şi până la sfârşit decât literatură. Căci, chiar dacă nu mă găseşte dezagreabil, e evident că-i sunt indiferent. Dar atunci, de ce îmi scrie aşa cum îmi doresc? Să fie oare adevărat că putem subjuga tinerele fete graţie literaturii? Să subliniem cuvintele acestea: pactul cu diavolul e aici negru pe alb, suntem cât se poate de aproape de Kafka.

Înainte de-a părăsi Jungborn, primeşte de la Grete un alt bilet şi, miracol, trei fotografii în care ea se află „în poziţii diferite”. Fotografii incomparabil mai nete decât cele făcute cu câteva săptămâni înainte: „Cât e de frumoasă!”, se entuziasmează el. Iată ce-i rămâne în năvodul de vară, un chip de fată tânără, icoană pentru privire, mediu căruia îi va verifica eficacitatea. Pe 22 iulie, când pleacă spre Praga, îşi învinge tentaţia de-a trece din nou prin Weimar. Şi nu pretinsa „slăbiciune” e cea care îl împiedică: buna funcţionare a mecanismului pus în mişcare îi cere să n-o revadă pe Grete. O manevră bine chibzuită care va fi aplicată şi la alte tinere fete. Renunţând la Weimar, face escală la Dresda unde vizitează grădina zoologică – „aici mi-e locul!”, spune el. Umorul lui Kafka se întâlneşte cu cel al lui Nabokov când acesta afirmă că a avut viziunea Lolitei privind în ziar fotografia unui cimpanzeu în cuşcă.

O ultimă aluzie la Grete: în seara de 13 august 1912, la prietenul Max, pe Schalengasse, la Praga, întâlnind-o pentru prima oară pe Felice, viitoarea logodnică, începe prin a-i arăta fotografiile din călătoria la Weimar. Banală amintire din vacanţă pentru a mobila conversaţia cu o necunoscută?  Nicidecum. Kafka a pus ochii pe Felice şi-şi scoate cărţile pe masă. Weimar, el ştie foarte bine, e o cotitură, o trambulină, iar Goethe demiurgul său. Felice va fi  instrumentul pactului pe care tocmai l-a semnat. Punându-i sub ochi fotografiile, încearcă, aşa cum Gilles Deleuze a înţeles foarte bine, „s-o pornească pe un nou circuit în care lucrurile vor deveni mai serioase”.

Peste umărul lui Felice, care habar nu are de capcana ce i se pregăteşte, să privim una din aceste fotografii puţin cam neclare. În grădina casei lui Goethe, la capătul unei alei de arbuşti, în spate cu o perdea de frunze perforată de lumină, o bancă. Cu picioarele încrucişate sub rochia ce pluteşte peste botine, cu mâinile pe genunchi, o tânără fată, căreia nu i se disting bine trăsăturile, e aşezată, la fel de cuminte ca şi coafura ei. Agăţată de corsaj străluceşte o broşă. Fata stă cu capul întors către Kafka, aflat ceva mai încolo, pe braţul băncii. Cu costum, cravată şi batistă în buzunarul vestei, încrucişând şi el picioarele sale lungi, cu capul descoperit, face faţă obiectivului, adică ochiului diavolesc. Între ei, pe bancă, ceva ce seamănă cu o carte deschisă, pusă cu coperţile în sus, pe care o citeau cu puţin timp înainte. Intermezzo crucial.

traducere de Dumitru Țepeneag