Mircea Dan Duță

Galanterie și libidou
pe-un singur platou

Mircea Dan Duță, Plíz sujčof jor mobajl foun senťu/Pliz suiciof ior mobail făun senchiu, Editura Next Page, București, 2020.

Poetul român de expresie cehă Mircea Dan Duță își antologhează în volumul bilingv Plíz sujčof jor mobajl foun senťu/Pliz suiciof ior mobail făun senchiu (Next Page, 2020) poeme din patru proiecte distincte, printre care strecoară și câteva inedite; meritul traducerilor românești îi aparține Kateřinei Kozlovská.

Optând pentru o oralitate prozaico-dramatică, poetul e chitit să submineze în aceste versuri toate situațiile oficioase iritante de care se lovește genericul homo socius – de la conduite protocolare justificabile prin natura profesiunii până la mici gesturi de complezență gratuite. Prin urmare, frontul atitudinal pe care alege Duță să-și plaseze solilocviile dialogate este cel dintre galanterie și libidou. În tranșeele limbajului de lemn al secolului XXI, cel tehno-birocratic, întâlnit la toate nivelurile societăților post-industriale, autorul își iterează în stil propriu secvențe de viață aparent inofensive. Supunându-le însă contrafactualității unor fetișuri personale, acestea își dau arama pe față: descoperim cum, scoase din context, toate codurile etice nu sunt decât tot atâtea artificialități șubrede, lesne de abolit de patimile profund umane. Speculațiile auctoriale intentate situațiilor restrictiv-inhibitoare favorizează, din punct de vedere poetic, două planuri: unul erotic, celălalt umoristic.

Vocea poetică din Pliz suiciof… este, așadar, a unui om-etalon în sens dublu, dovedindu-se recalcitrant pentru sistem, dar nostim și brav pentru resursele umane/individualitățile aceluiași sistem. O carte cu mult haz orchestrat autentic de o conștiință poetică ancorată în pluriperspectivism.

/

Fata care aduce moartea

Lucie Faulerová (*1989) – scriitoare și redactor de revistă literară. Din 2014, redactor al revistei literare Aluze. Împreună cu scriitoarea Kateřina Šedá, este co-autoare a cărții Brnox, titlu recompensat cu prestigiosul premiu Magnesia Litera (echivalentul unui premiu național pentru literatură). A mai semnat două romane cu titluri greu de tradus: Fata care aduce moartea[1] (2020) și debutul Pe ei se adună praful (2017). Fragmentul ales spre traducere în cadrul proiectului CELA din acest an face parte din Fata care aduce moartea.

Întrerupere pe traseu

Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care a cauzat moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de un obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul ștrangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care nu se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în obiectul care provoacă ștrangularea. 

Pe de altă parte, moartea prin spânzurătoare a fost de multă vreme cea mai populară metodă de sinucidere din Republica Cehă. În special pentru bărbați: aproximativ 61 din 100 de sinucigași se spânzură, față de 40% în cazul femeilor.

Dacă n-aveți noroc să vă rupeți gâtul, moartea se instalează după aproximativ zece minute. Acest tip de sinucidere prezintă un grad înalt de siguranță, în schimb, dacă scapă cu viață, omu’ are toate șansele să rămână cu creieru’ bulit. 

Spre surprinderea mea, spânzurătoarea oferă o gamă mai largă de variante de materializare decât s-ar putea imagina. În secolul al XIX-lea, un profesor oarecare număra 261 de poziții diferite în care se pot spânzura sinucigașii. În 168 de situații, picioarele se sprijineau pe pământ, în 42 dintre ele trunchiul găsea o bază în genunchi, în 22 de cazuri sinucigașul stătea întins pe pământ, 19 dintre ei erau așezați pe un scaun, iar ultimii trei, ghemuiți pe vine. Evident, cel mai des se utilizează o frânghie, dar lucrurile se pot face și cu ajutorul unei cravate, batiste, piese de lenjerie tăiate în bucăți, se mai pot utiliza șireturi, bretele, curele, un cablu electric sau o centură.

Obiectul cauzator al morții prin ștrangulare. „Ștrangulatorul”. Un cuvânt pe care nu îl voi mai putea pronunța niciodată.

Uneori mă gândesc la acea înverșunare, la nedorința de a trăi sau, mai degrabă, la dorința de a nu trăi a celor care se spânzură, înverșunare pe care, post-factum, o găsim ghemuită pe vine.

Djjjjimmm.

 „Dar aveți idee, de fapt, de ce anume sunt astăzi aici?”, perorează domnul în cămașă albă care se află la baza podiumului din sediul organizației Șoimul

„De ce?”, îl întreabă doamna în rochie galbenă care stă lângă el. Este nevastă-sa, dar cuplul joacă așa, de formă, un dialog între mentor (adică el) și public (adică ea), pentru că pe public (adică noi) nu te poți baza niciodată.

„Această întâlnire dintre noi este menită să vă inspire și să vă încurajeze!”

„Să ne încurajeze către ce?” Doamna în rochia galbenă ridică vocea. Alături de mine, Madla își roade pumnișorul. Îl ține în guriță. Pe tot.

Domnul din cămașă albă încearcă să dea impresia că formulează totul aici, pe loc, dar e evident că știe foarte bine ce spune – probabil că o spune des. „Știți ce este starea zero?”

„Către a vă trăi adevărata voastră viață!“, exclamă domnul în cămașă albă. În acel moment, se întâmplă o chestie care ar trebui să reprezinte un moment cathartic, în care  se așteaptă o reacție emoțională din partea publicului real. Mă uit la cei din jurul meu, atât cât îmi permite semicercul limitat al scaunului rotitor. Din nou, două treimi din public sunt femei. Nimeni nu răspunde, așa că doamna în rochie galbenă preia din nou rolul întregului public și începe să aplaude. Ca atare, aplaudăm și noi.

„Ați auzit vreodată despre tehnica hawaiană Hoo-oponopono?”, întreabă domnul în cămașă albă. Tăcere. „Înainte de a vă spune câte ceva despre cum a apărut această tehnică, vă voi împărtăși elementele de bază. Lucrurile cele mai importante! Sunteți gata?“

„Da!“, se cutremură doamna în rochie galbenă.

„Atunci, ascultați-mă cu atenție. Dar serios, ascultați – și ascultați cu atenție, spune el încet, acesta este lucrul cel mai important care se va auzi astăzi aici. Tocmai asta vă poate schimba viața.“

Așadar, tăcem cu toții, așteptăm cu nerăbdare, vrem să ne schimbăm viața.

„Te iubesc”, spune domnul în cămașă albă, uitându-se la doamna Starostníková. „Îmi pare rău”, spune el apoi, privind-o pe Boháčková. – „Te rog, iartă-mă”, adaugă apoi, dând din cap către soțul ei, Boháček. „Îți mulțumesc”, spune apoi, privind-o pe Madla, care reușește să-și extragă pumnul din cavitatea bucală.

Încă o perioadă scurtă de tăcere. Unii tușesc. Unii își dreg vocea. Starostníková se trage de gușă. Doamna în rochia galbenă are un aer plin de taine.

„Nu este ceva ciudat în legătură cu aceste propoziții?“

„Spui asta aproape în fiecare zi, nu-i așa?”, zice domnul în cămașă albă.

„Păi cam da!”, recunoaște doamna în rochie galbenă.

„Dar aceste patru propoziții, aceste propoziții aparent prăfuite, pot ajuta și la purificarea subconștientului nostru. Cu ajutorul lor, puteți distruge programele ascunse care ne controlează, ne împiedică în îndeplinirea misiunii noastre în această lume. Și în împlinirea dorințelor. Datorită acestor patru propoziții, putem ajunge la așa-numita stare zero, o stare în care nu există nimic și totul este posibil. Nu există gânduri, cuvinte, amintiri, convingeri, credințe. Pur și simplu nimic. Este o stare de vid, o stare pe care oamenii încearcă să o atingă în diverse moduri de secole, de milenii întregi.”

Domnul din cămașă albă încearcă să dea impresia că formulează totul aici, pe loc, dar e evident că știe foarte bine ce spune – probabil că o spune des. „Știți ce este starea zero? Nu? Este o stare de dragoste pură, fără limite. Noi toți observăm lumea printr-un fel de lentilă, dar ea este plină de depuneri impure, de necurății. Știți ce vreau să spun. Prejudecăți, iluzii, amintiri, modele de comportament învățate de la alții, trebuie să scăpăm de toate acestea! Să le aruncăm din noi, să ne curățim de ele. Și dacă ne vom curăți și ne vom curăți de ele fără preget, vom pătrunde într-un spațiu care poate fi numit o lume fără granițe…” Madla începe să fredoneze încet melodia Jocurile fără granițe. „…Aici vă veți găsi Sinele, vă veți dezbăra de energia negativă, iar prin voi vor putea curge de acum încolo numai gânduri și cuvinte curate. Așadar, de ce exact aceste patru propoziții? Te iubesc. Îmi pare rău. Te rog să mă ierți. Îți mulțumesc. Pentru că suntem potopiți de negativitate și durere emoțională! Iar acestea provoacă dezechilibrul din noi! Bolile! Doar prin procesul pocăinței, iertării și transformării ulterioare putem ieși din această stare. Acesta este Hoo oponopono“.

Domnul în cămașă albă spune că prin cuvintele „te iubesc” ne contopim cu Creatorul. Esențial este să iubim totul, să ne iubim chiar și propria obezitate, sau toate gândurile nebune care ne vin în minte, să le spunem doar atât: „vă iubesc, gânduri dragi, te iubesc, obezitate”. Domnul în cămașă albă spune că prin cuvintele „Îmi pare rău” recunoaștem că un virus a intrat în sistemul nostru interior. Nu îi cerem Creatorului să ne ierte, ci să ne ajute pe noi înșine să ne iertăm. Domnul în cămașă albă spune că, dacă ne rugăm pentru iertare, ne rugăm în același timp și pentru transmutarea energiei noastre negative în lumină, ne rugăm pentru transformarea subconștientului nostru într-un vid absolut, în scopul de a ne descoperi sinele, propriul eu, întrucât acesta poate fi găsit numai în starea zero. Când spunem mulțumesc, afirmă domnul în cămașă albă, în acest fel îi exprimăm Creatorului recunoștința și credința că ne vom curăți de păcate. Domnul în cămașă albă spune că Hoo oponopono nu este conceptul de viață al unui restaurant McDonald’s, unde mâncarea ne vine imediat la fereastră – cică Creatorul nu e servitorul nostru. Este necesar să ne curățim, să ne purificăm, să ne purificăm, să ne purificăm, să ștergem murdăria din noi, să ne găsim propria Shangri-La, să ne purificăm, să ștergem mizeria în urma noastră, să ne curățim.

„Oare n-ar merge mai repede c-un laxativ?” se apleacă Madla înspre mine.

„Păi ce altceva crezi că e Shangri-La asta?”, îi zic eu.

„Ucide-mă”, mai șoptește Madla. „Îți mulțumesc, cu adevărat.”

Domnul în cămașă albă spune că vom cânta despre toate acestea, că le cântă oamenii din întreaga lume, că poate în acest fel vom pricepe că e vorba despre un proces de purificare. Doamna în rochie galbenă aduce o cutie cu o chitară. Încet-încet, pumnul Madlei alunecă din nou în cavitatea ei bucală.

Domnul în cămașă albă cântă la chitară și, împreună cu doamna în rochie galbenă, repetă la nesfârșit cele patru propoziții care precedă refrenul (hoo oponopono, hoo oponopono etc.) și, cu concursul unor priviri încurajatoare, caută contactul vizual cu publicul (adică noi) – cică să cântăm și noi cu ei.

Contemplu comuna Mršiňa dintr-o perspectivă de semicerc. Îi observ pe cei care zâmbesc cu ochii închiși, îi observ pe cei cu lacrimi în ochi, îi observ pe cei care privesc înainte, mai degrabă nepăsători, îi observ pe cei care cântă și nu se jenează deloc de chestia asta, pe cei ce li se alătură ezitând, o observ pe Bartáková curățindu-și mizeria de sub unghii. Dar! În acel moment, pe ritmul hawaiian al melodiei despre iubire, iertare, scuze și mulțumire, pe ritmul melodiei despre căutarea sensului vieții, în mijlocul cântecului despre purificare, în sediul organizației Șoimul pătrunde un terorist. Mai întâi aleargă la Bartáková și, cu o macetă, o rănește la mână – tocmai la aceea la care își curăța mizeria din spatele unghiilor. Apoi fuge înspre Starostníková și o înjunghie în gușă cu un cârlig. Sângele țâșnește și stropește cămașa albă a domnului în cămașă albă, dar el continuă să zdrăngănească la chitară, doar zâmbetul i-a înghețat un pic. Alți teroriști dau năvală înăuntru, sunt cel puțin zece, iar doi dintre ei duc o bombă. Însă preț de câteva clipe, se opresc, ascultă, încep să se legene în ritmul muzicii, mormăie melodia împreună cu domnul în cămașă albă și cu doamna în rochie galbenă. Dar apoi își realizează propriul sine, sensul propriei vieți, îi mulțumesc propriului lor Atoatefăcător și ne ordonă să ne culcăm la pământ. Urlă, gesticulează cu armele, trag câteva focuri de avertisment, iar noi începem să ne smiorcăim, să ne privim speriați, să ne temem că vom muri. Aici și acum. Nu ne vom mai întoarce acasă. Vom muri aici. Uite-așa. Asta e. S-a terminat. Și în clipa asta negociem, ne căciulim în gând, fiindcă în clipa asta știm ce contează cu adevărat. De exemplu, Bartáková știe că ceea ce contează este, de exemplu, o mână – până acum nu i s-a mai întâmplat chestia asta. Brusc, toată lumea conștientizează care lucruri sunt importante și care mai puțin importante, toți și-ar dori să fie altundeva, fiecare are în cap un anumit loc specific, fiecare are în cap niște persoane specifice într-un anumit loc specific. Apoi, teroriștii îl pocnesc în cap cu chitara pe domnul în cămașă albă și dispar, ne lasă în viață, fiindcă își dau seama că în satul ăsta ne aflăm periculos de aproape de starea zero.

Așadar, suntem cu toții în viață – mă rog, ceva  șocuri post-traumatice, ne mai pișăm pe noi în pat, dar asta e. Însă, una peste alta, am avut cu toții de învățat din experiența asta, abia după ce am trecut prin ea am început să trăim cu adevărat. Un an întreg, frumos, poate doi. Iubim, ne pare rău, cerem iertare, mulțumim…

Și apoi, după vreo doi-trei ani… atunci începem să povestim cum ne-au atacat odată teroriștii în sediul organizației Șoimul, în timpul cursului de Hoo oponopono.

Și apoi, după vreo doi-trei ani… atunci începem să povestim cum ne-au atacat odată teroriștii în sediul organizației Șoimul, în timpul cursului de Hoo oponopono. Vom povesti despre chestia asta toată viața – mă rog, cât a mai rămas din ea – le vom povesti multora, pentru că a fost o experiență cu adevărat cutremurătoare – așa vom spune cândva, la o petrecere de Crăciun, cu un pahar de vin spumant în mână. Și apoi vom merge acasă, acasă vom scrie la computer o scrisoare de motivație de doi bani, vom da clic pe douăzeci de oferte de pe un site de job-uri, fiindcă job-ul actual începe să pută a stereotip și nu mai avem nicio șansă să creștem în carieră, vom arunca o privire dezorientată în frigiderul plin, îi vom trece în revistă pe cei cinci șucari numărați pe degete de pe messenger, oricare dintre ei poate fi omul potrivit, dar care, care o fi de fapt? altă urmă de cană rămasă pe masă – de câte ori ți-am spus să pui un suport de carton sub vasele pe care le așezi pe masă! –, masajul discret al slăninuței de pe burtică în fața oglinzii din baie – de mâine nu mai bag în mine!, înainte de a merge la culcare trimiți ultimul pupic, pupic, zici mi-e dor de tine, bagi emoticonul ăla trist, înainte să stingi lumina un sărut și pentru aia de doarme colo alături, ei și închipuie-ți, iar au scumpit untul, băi, asta chiar nu se poate, da?

Tadaaaam.

În loc de fereastră, ușă întredeschisă de la baie. Tata stă în fața oglinzii, clătindu-și aparatul de ras în chiuveta plină de apă și fredonând concomitent Our House de Crosby, Stills și Nash.

Înainte aveam impresia că tatăl meu era un arbore sequoia. Cel mai mare din lume. Ca Hyperion, un copac care are aproape 116 metri în înălțime. Dar, după ce a murit Madla, copacul a început să se prăbușească. Scoarța lui devenise cenușie, ramurile se îndoiau și nu am mai găsit în niciun atlas un copac demn după care să-l pot numi pe tata.

„Mi-cu-ță-mi-cu-ță cu-ti-cu-ti-u-ță”, șoptesc roțile trenului, șoptesc ca niște pitici insidioși, chicotind în același timp, șoptesc în timp ce eu privesc din vârful dealului către țintirim. Prin jurul meu plutesc prin aer fulgi.

Ninge printre plopi, iar sicriul Madlinei este absurd de mic, atât de mic încât nu pot să-mi iau ochii de la el. Îi șoptesc lui Adam că Madla n-ar putea încăpea în acest sicriu. Adam își duce degetele la gură, semn că trebuie să vorbesc mai încet, să nu mă audă lumea. Totuși, am dreptate: înăuntrul sicriului, Madla trebuie să fie sau îndoită sau ghemuită. Și cu cât preasfințitul vorbește mai mult, cu atât mai mică este cutia aceea din lemn. În fond, poate că, până la urmă, Madla nici nu se află în acest sicriu! Preasfințitul ridică puțin vocea, pentru că acolo sus, în spatele bisericii, tocmai trece trenul meu. Îmi întorc privirea către vârful dealului și îmi imaginez că mă aflu în tren și că mă îndepărtez în grabă de acest loc, călătoresc, nu mă aflu aici, ci pe drum, iar acesta poate fi un țel, călătoria poate fi un țel, asta se știe, se știe demult, s-au făcut chiar și cântece despre asta. Iar în clipa când corpul Madlei este depus în groapa aceea săpată în pământ, cutia aceea din lemn pare mai degrabă un mic ambalaj dintr-un magazin de bijuterii, o cutiuță pentru un ineluș minuscul, cât s-o strângi în palmă și s-o faci să dispară în mânecă. Un fel de magie. Hocus pocus.

Îmi curăț puful de pe haine.

Micuță cutiuță, micuță cutiuță, micuță cutiuță, șoptesc roțile de tren. Trenul frânează cu scrâșnet. Pătrundem cu greu prin nămeții albi.

…………………………….

Tadaaam.

Mă gândesc încontinuu la Madla. Șinele de tren, oarbe. Tunelul fără sfârșit.

O pagină goală dintr-o carte.

Huuușșșș…

Uneori, când domnul Rochester aduce în magazin o piesă nouă de mobilier pe care tocmai a finisat-o, mai zăbovește lângă ea o vreme și o privește din mai multe unghiuri. La un moment dat, mă caută din priviri și cred că vrea să mă întrebe ce părere am. Nu că l-ar interesa în mod deosebit, dar așa, ca să nu stagneze conversația. Propriu-zis, m-a întrebat o singură dată „Ce părere ai?”, iar apoi, realizând că nu spusesem nimic, a adăugat singur: „Nu arată rău, nu?”, iar eu am dat din cap că nu, nu arată rău, poate că am și zâmbit un pic în momentul când am îndrăznit să mă apropii mai mult de comoda aia și să-i mângâi muchiile.

¾ M-ai învățat minte, a spus apoi, mângâind și el comoda. Și-a trecut mult timp mâna de-a lungul muchiilor mobilei, apoi i-a tras o pălmuță prietenească.

Sunt o comodă, iar domnul Rochester mă mângâie pe spate. De sus până jos.

Și apoi îmi trage o pălmuță prietenească.

Mă privește cu surprindere când chicotesc ca o adolescentă idioată și când mă înroșesc ca o adolescentă idioată. Scutur din cap ca și cum mi-aș dori să depășesc momentul acela penibil, să-l alung, să dispară prin lobii urechilor.

Zâmbește.

Aș vrea să-l îmbrățișez

Traducere de Mircea Dan Duță


[1] În cehă, Smrtholka sau Morana, zeiță slavă (divinitate precreștină) a morții, uneori și a revenirii / retrezirii la viață asociată cu primăvara. În fragmentul de față, autoarea pornește de la tradiția conform căreia apariția respectivului personaj anunță moartea celui / celei căruia / căreia i se arată sau a cuiva apropiat acestuia / acesteia.


Credit foto © Gaby Jongenelen Fotografie for CELA


Citiți un interviu cu autoarea.

„Umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze”

Lucie Faulerová este unul dintre cele mai respectate nume din tinerele generații de autori cehi. Născută în 1989 în orașul Pardubice, a studiat Boemistica la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Palacký din Olomouc și, ca parte a tezei sale de doctorat, s-a ocupat de fenomenul „naratorului nedemn de încredere”.

Ocazional lucrează pentru Kateřina Šedá[1], de exemplu, este co-autoarea cărții Brnox, care a câștigat Premiul Literar Național Magnesia Litera la Secțiunea pentru jurnalism.

Până în prezent, Lucie a publicat următoarele titluri: Brnox (2017, proiect realizat de un colectiv de autori sub coordonarea Kateřinei Šedá și laureat al premiului Magnesia Litera[2]), UNES-CO sau Circ pentru turiști (de asemenea, un proiect coordonat de Kateřina Šedá, Lucie asumându-și rolul de redactor de carte), romanul Pe ei se adună praful (2017), care a atras atenția pentru prima dată asupra talentului autoarei și s-a bucurat de un mare succes de critică și de public, și romanul Fata care aduce moartea (2020), după toate probabilitățile o reușită comparabilă cu titlul anterior. Mai mult, romanul a fost deja propus în acest an pentru premiul Magnesia Litera pentru proză. În acest număr din Familia sunt publicate, în traducerea mea, fragmente din acest până acum ultim titlu semnat de Lucie.

Mircea Dan Duță

Ați atras atenția asupra dvs. în calitate de autoare încă din 2017, mai întâi prin colaborarea cu Kateřina Šedá la proiectul Brnox, dar în principal prin excelentul și originalul dvs. debut, romanul Pe ei se adună praful. Totuși, în literatura cehă contemporană nu este nimic neobișnuit în faptul ca un autor tânăr sau foarte tânăr (pe atunci aveați mai puțin de 28 de ani) să atingă un succes răsunător încă de la debut, fie că este vorba despre un volum de poezie, fi de unul de proză scurtă, un roman sau o piesă de teatru etc. Cu toate acestea, nu se întâmplă prea des ca acel autor (mai ales dacă este tânăr) să aibă succes ca scriitor și, în același timp, să atragă atenția prin activitatea sa științifică, de exemplu prin subiectul original, fascinant și într-un fel provocator al unei disertații de doctorat. Am încercat eu însumi să analizez în teza de doctorat diferite atitudini auctoriale / narative, în film: autor subiectiv, autor obiectiv, povestitor etc. Cu toate acestea, a fost vorba doar despre o încercare de a aplica o teorie mai mult sau mai puțin clasică, în orice caz deja existentă, într-un domeniu diferit, dar nu atât de îndepărtat. În schimb, dvs. ați venit cu un concept complet nou și v-ați construit pe baza lui, într-un mod care mi se pare briliant, întreaga disertație. Lucie Faulerová, ce înseamnă un narator nedemn de încredere?

Romanul Pe ei se adună praful (2017)

— Mai bine nici nu m-ați întreba despre chestia asta… Lucrurile nu stau chiar așa. Mi-am ales noțiunea de „nedemn de încredere” drept temă de lucru, dar disertația nu am terminat-o niciodată. Nici studiul doctoral, de altfel. Faptul că tocmai acest element din disertația mea a ajuns la cunoștința publicului este o întâmplare. Mai precis, a trăncănit despre asta editorul meu în contextul primului interviu care mi-a apărut în presă. Dar mai târziu am regretat că am vorbit vreodată despre asta în public. Mă simțeam ca o mincinoasă, ca un expert auto-proclamat pe această temă. Adevărul este că subiectul a fost dezbătut și definitiv rezolvat în anii 60 ai secolului trecut și este un proces narativ întâlnit în numeroase cărți și filme, pe care nu l-am descoperit și nici nu l-am definit eu. Pe de altă parte – despre ce altceva să mă întrebe în acel interviu? Pentru că, înțelegeți – așa e când ești debutant, nu te cunoaște nimeni, nu ai nimic în spate cu excepția faptului că ai participat la proiectul unui artist celebru și ai studiat un subiect interesant pe care l-ai încorporat într-o carte. De aceea, timp de un an sau doi, m-au tot întrebat despre Brnox și despre naratorul nedemn de încredere, fiindcă erau subiecte care se ofereau singure. Numai că prin disertația aceea și prin romanul Pe ei se adună prafulnu am făcut decât să încerc să aflu eu însămi ce înseamnă a fi nedemn de încredere. Dar după aceea am renunțat din proprie inițiativă la studiul teoretic asupra acestui subiect, am părăsit studiul, am lăsat școala, așa că în acest moment sunt nedemnă de încredere ca specialist în ceea ce înseamnă a fi nedemn de încredere.

Probabil că v-ați așteptat puțin la această întrebare, dar acum, fiindcă lucrurile se întâmplă în acest fel de atâta timp, vă deranjează că în tot ceea ce scrieți oamenii caută o „povestitoare nedemnă de încredere”? Vă considerați astfel? Dacă da, la care dintre titluri vă gândiți? Dacă nu, de ce nu?

— Nu mă deranjează în mod deosebit, dar este o schematizare. Eu cred mai degrabă că sună bine „naratoare nedemnă de încredere” – și de aceea unii folosesc această construcție. Dar această „calitate de a fi nedemn de încredere” – așa cum este ea înțeleasă în naratologie – nu este o trăsătură pur și simplu – indiferent dacă a mea sau a povestitorilor mei, ci o tehnică, o strategie de a spune povestea. Dacă principiul se repetă, își pierde sensul și funcția – aceeași tehnică nu ar trebui să fie universal aplicabilă la tot ceea ce scrie un autor.

Mai ales prima mea carte, Pe ei se adună praful, este asociată cu această noțiune, și aceasta tocmai pentru că aici am încercat oarecum să văd cum poate fi creată și cum se poate manifesta această fiabilitate și pentru că după aceea am recunoscut public acest lucru.

Foto © Ondřej Lipár

Deși există diferențe destul de semnificative între cele două romane ale dvs., cu siguranță amândouă se află mult mai departe de proiectul Brnox. Vă considerați (co-) autoare și în cazul său? Îl considerați ca fiind „al dvs.” în aceeași măsură ca și Pe ei se adună prafulsau Fata care aduce moartea?

— Nu, nici vorbă. Brnox este un proiect al Kateřinei Šedá, la care au participat multe alte persoane – iar eu am făcut parte din colectivul principal de autori. Dar contribuția mea nu a fost de natură auctorială, ci am făcut muncă de redactor: am strâns materiale, am realizat interviuri, transcrieri de înregistrări, editare de texte, până la corectură lingvistică, cercetare etc. Înseamnă cu totul altceva decât prozele, ficțiunile pe care le-am semnat.

— V-ați mai apuca vreodată de un asemenea proiect în viitor? Sau acesta aparține mai degrabă ficțiunii sub formă de romane sau de povestiri?

— Și în clipa asta m-aș mai apuca de un asemenea proiect. De altfel, Brnox continuă, dar nu sub formă de carte, ci de website și de aplicație pentru mobil, iar poziția mea aici este similară celei de acum câțiva ani, când lucram la ghidul sub formă de carte. Adun materiale, compilez, împart sarcini, editez… Între timp, am ajutat-o ​​pe Kateřina cu un alt proiect și cu o publicație care a apărut ulterior – se numește UNES-CO[3] sau Circ pentru turiști. Pe lângă asta, scriu și propriile mele texte – și bineînțeles că asta îmi place cel mai mult. În mod ideal, viitorul ar trebui să aparțină ambelor direcții, ele nu se exclud și nici nu se anihilează reciproc. Totuși, literatura – adică romanele, povestirile – o simt ca fiind a mea în cel mai înalt grad.

— Prima dvs. carte (mă refer acum la cea pe care o recunoașteți ca atare, adică romanul Pe ei se adună praful) atrage atenția asupra chiar din titlu. Ați fi amabilă să îl explicați pentru cititorii români, pentru cititorii revistei Familia? Ce / cine sunt „Aceia pe care se adună praful”?

— În cehă avem expresia „capcane pentru praf” sau „lucruri care atrag praful”: așa se numesc obiectele așezate pe rafturile goale pe care în timp se adună praful. Lucrurile de care se înconjoară personajul-povestitor Anna sunt tocmai asemenea mărunțișuri așezate pe rafturi, cadouri, amintiri la care nu vrea să renunțe, dar și lucruri furate. Termenul „capcană” exprimă un obiect, așadar lipsa de viață. Dar în titlu există cuvântul „cei”, or aceasta duce cu gândul la ființe, oameni sau animale. „Dăruindu-le viață” acestor obiecte care zac pe rafuri, am încercat să le „umanizez” – în fond, chiar personajul afirmă că aceste obiecte sunt „prietenii săi”, pentru că nimeni altcineva nu i-a mai rămas – sau, cel puțin, așa credea ea. Aceste obiecte reprezintă o imagine a trecutului ei – memoria sa confuză, pe care a lăsat să o acopere praful, ca să mă exprim un pic prea poetic. Și o asemenea „capcană pentru praf”, un „lucru” care atrage/adună praful este însăși Anna (de altfel, și alte persoane din viața ei, sora, mama…). Pentru mine, această expresie desemnează persoana care nu este capabilă să facă nimic cu viața ei. Este pasivă, se crede mai presus de lucruri, totuși este nefericită, dar nu are curajul sau puterea de a face ceva cu viața sa.

Pe de altă parte, acest titlu are pentru mine și o conotație afectivă. Pe vremuri, obișnuiam să citesc mult din Stephen King. El este adesea subestimat, considerat doar un autor în limitele unui gen, în speță un autor de horror-uri… Dar, după părerea mea, horror-ul este adesea mai degrabă un mijloc decât un gen. În poveștile „de groază” bine făcute apar adesea pilde, radiografieri ale interiorului uman, ale spaimelor noastre etc. Iar în romanul O mână de oase,titlul meu preferat din creația lui, există o scenă înfricoșătoare de care îmi amintesc des. Apărea acolo replica: „Dă-mi-o înapoi, este capcana mea de praf!” Scena este puternică și mi-a plăcut foarte mult această alăturare a cuvintelor – de fapt, atunci, la șaptesprezece ani, când am citit-o, eram sigură că într-o zi voi numi astfel ceva ce avem să scriu eu însămi.

Romanul Fata care aduce moartea (2020)

— În ce limbi a fost tradus debutul dvs. literar până acum și cum s-au descurcat traducătorii cu titlul și mai ales cu acea minunată metaforă a celor „pe care se adună (numai) praful”?

— Cartea a fost tradusă în spaniolă și în germană, trebuia să apară și în Ucraina (doar că nu s-a ajuns la un acord cu editorul, însă traducerea există). Apoi există un fragment tradus în engleză. Vă dați seama că acest titlu este o piatră de încercare pentru traducători. Îmi place să mă joc cu posibilitățile limbii, iubesc ceha, dar în general decid împreună cu traducătorii în ceea ce privește rezolvarea unor atare probleme (și așa se întâmplă și în cazul romanului Fata care aduce moartea). Versiunea în limba engleză a titlului, Dust Collectors, nu mi se pare ideală, dar până la urmă probabil că a fost cea mai bună dintre toate variantele. Numai că termenul „collector” desemnează un colecționar activ, în timp ce eu mă refer la persoane cu totul pasive, de care poți numai să te lovești, să te prinzi, să te lipești, să te împiedici – ca de o capcană. În ucraineană s-a tradus în forma Suveniruri prăfuite. Încă nu știu exact cum sună în germană, dar titlul în spaniolă m-a distrat: Atrapadores de polvo. Este o traducere mot-a-mot și, pe deasupra, „polvo” înseamnă și „praf”, dar e și o expresie vulgară pentru actul sexual (pe scurt, futere).

— Și romanul Fata care aduce moartea a avut parte de succes de critică și de public. Ca proză, este în mod sigur mai accesibilă cititorilor decât Cei care adună praful, deși ambele cărți sunt excelent scrise. De fapt, cum se vinde Fata? Credeți că are șanse la un premiu Magnesia Litera anul acesta sau mai târziu?

— Nu știu dacă nu ar trebui să am permisiunea editorului pentru a vorbi public despre cifre comerciale reale, dar, în ceea ce mă privește, pot spune că, având în vedere circumstanțele, coronavirusul, librăriile, criza financiară a multor oameni, cartea s-a vândut mult peste așteptări. Desigur, este departe de a fi un bestseller de masă. Dacă am vreo șansă la un premiu? – Este greu de ghicit. Poate că am o șansă să fie nominalizat, dar să ia direct un premiu, nu cred. Nu știu.

— Printre multe alte aspecte extrem de interesante, Fata care aduce moartea m-a fascinat și prin combinația impresionantă de tragedie prezentă mai mult sau mai puțin pe tot parcursul poveștii și de umor plin de forță, câteodată absurd, alteori negru, care se ivește din când în când (vezi secvența absolut antologică „hó opono-opono”). A reprezentat aceasta o intenție? Mulți dintre cei cărora le-am citit traducerea pasajului în cauză au răspuns: „autorul trebuie să fie ceh”. Credeți că o astfel de combinație, sau acest tip de umor în sine, reprezintă un „brand cehesc”, într-o oarecare măsură, după cum vedem, recunoscut de către străini?

— Nu mi-ar fi trecut prin cap că am lucrat cu un umor oarecum tipic pentru Cehia. Probabil că îmi lipsește distanțarea necesară față de umorul ceh văzut din exterior ca un tot unitar.

În ceea ce privește combinația de tragedie și umor negru sau absurd din cartea mea, da, a fost o intenție, dar nu în totalitate: mai precis, nu a fost intenționat într-o asemenea măsură, încât să pot spune da, este umorul pe care l-am așezat aici și acolo în mod conștient și cu un anumit scop. De fapt, lucrurile s-au întâmplat în mod spontan, natural. Vreau să spun că, probabil, este vorba (într-o măsură variabilă) despre o parte organică a scrisului meu. Pe scurt, pentru că în acest fel cuget asupra vieții și a tuturor lucrurilor, fiindcă astfel le percep – prin intermediul contrastelor, al absurdului. Umorul în sine este o parte esențială a vieții mele. Și nu doar pentru că poate simplifica lucrurile și fiindcă te face să râzi și îți provoacă emoții pozitive plăcute. Dar și pentru că am impresia că umorul bine manevrat nu abandonează deloc tragismul anumitor situații, că nu trebuie neapărat să fie încercarea de a „bagateliza sau colora în roz” ceea ce este tragic, trist sau înspăimântător, ci dimpotrivă, poate chiar să amplifice acea tragedie, tristețe sau spaimă. Sau să arunce asupra ei o altfel de lumină, dintr-un unghi diferit, să o îmbogățească cu o nuanță sau cu o aromă diferită. Pe scurt, umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze subliniindu-l cu o linie ondulată absurdă sau încadrându-l într-un chenar negru.

Romanul Fata care aduce moartea (Smrtholka, editura Torst) se găsește pe lista scurtă a Premiul Uniunii Europene pentru literatură 2021

— Cum ați devenit parte a proiectului CELA? V-a ajutat acest lucru în cariera dvs. literară?

— M-au întrebat de la Centrul Literar Ceh dacă aș dori să aplic. Și alte câteva persoane mi-au atras atenția asupra acestei oportunități – singură probabil că nu aș fi aflat niciodată despre asta. Așa că am aplicat și m-au selectat. Ideea proiectului este minunată – să fie puși în legătură scriitori tineri și traducători din zece țări. Este mare păcat că toată desfășurarea constând în călătorii și întâlniri s-a prăbușit la nivelul online din cauza coronavirusului. Dacă află despre mine, ca autor, mai mulți oameni din mai multe țări este întotdeauna bine, așa că în mod sigur proiectul mi-a fost de ajutor. Pe de altă parte, el va mai dura vreo câțiva ani, așa că este încă prea devreme pentru a face un bilanț.

— În plus față de dvs., au mai fost selectați pentru proiect și alți excelenți autori cehi precum Anna Beata Háblová și Ondřej Macl. Dintre prozatorii cehi contemporani, îi avem până acum traduși în limba română, de exemplu, pe Tomáš Zmeškal, Petra Hůlová, Matěj Hořava, Kateřina Tučková și mulți alții. Dinte poeții contemporani, au ieșit în volum în traducere românească Petr Borkovec, Petr Hruška, Radek Fridrich, Jaromír Typlt, Jozef Straka, Tomáš Mika, Olina Stehliková, Simona Martínková Racková etc. Mult mai mulți autori (inclusiv dramaturgi precum Petr Zelenka, Petr Koleček, Markéta Bidlasová Bláhová, Arnošt Goldflam sau David Drábek) au fost publicați în paginile revistelor literare românești sau și-au văzut textele puse în scenă înainte de sau chiar fără a fi fost vreodată tipărite. Pe cine ne-ați mai recomanda? Și care sunt autorii dvs. cehi preferați, fie clasici, fie contemporani?

— Recunosc cinstit că nu am o imagine de ansamblu asupra a tot ceea ce se publică, nu apuc să citesc totul sau nu mă interesează totul (și este valabil și pentru literatura străină). În afară de aceia pe care i-ați menționat, dintre autorii contemporani îmi plac, de exemplu, Marek Šindelka, Emil Hakl, Jáchym Topol, Štěpán Kučera, Jiří Kratochvil. În poezie nu mă orientez atât de bine, dar mi-a plăcut întotdeauna Jan Těsnohlídek.

— După cum am văzut, literatura cehă nu este deloc necunoscută în România, mai mult, s-ar putea spune că are succes. Dar care este situația literaturii române în Republica Cehă? Aveți vreun autor preferat în România? Pe cine cunoașteți dintre autorii contemporani, eventual dintre cei tineri?

— Știu mai multe despre autorii clasici, nu atât despre cei contemporani, sau cel puțin nu-mi amintesc să fi citit vreun autor român în ultima vreme. Dar, din moment ce mi-ați citit cărțile, mi-ați putea ghici gustul și recomanda ceva din literatura română contemporană. Deși nu este vorba despre literatură, acum mi-am adus aminte că am văzut de curând un film românesc superb. Anul trecut, la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Se numea Monsters. Am văzut acolo o mulțime de filme în anul acela, dar acesta se număra printre primele trei preferate.

— Lucie, vă mulțumesc pentru acest interviu și vă urez mult succes în literatură și în viață.

— Și eu vă mulțumesc mult!


[1] Artistă plastică cehă care lucrează foarte mult cu noțiunile de artă conceptuală și artă socială, pe care le redefinește și readaptează în funcție de fiecare proiect.

[2] Premiile literare naționale ale Cehiei, distincții care se acordă anual pe mai multe categorii (poezie, proză, descoperirea anului, jurnalism, Marele Premiu – Cartea Anului etc.)

[3] Joc de cuvinte intraductibil: CO – formal, prescurtare de la Company, UNES = RĂPEȘTE / FURĂ / DETURNEAZĂ sau FII CAPABIL SĂ DUCI / CARI POVARA.


Foto header © Ondřej Lipár


Citiți un fragment din romanul Fata care aduce moartea, în traducerea lui Mircea Dan Duță.

Poeme

***

luăm analiza din pumn, să ne lămurim,
o să doară, dar măcar știm o treabă,
cuțitul din plastic în ceaiul roz pentru cardiaci
marmelada pe trei biscuiți macerați
produs în unitate de tip catering,
perfuzia cu vitamina C printre casoletele
cu ghiveci călugăresc,
evitați să stați întinși pe spate,
ați putea pierde vizita de seară,
clexane-ul în abdomen sau în omoplat,
apă în cantități suficiente pentru
menținerea tensiunii la un nivel acceptabil,
colinde pesediste cu Tudor Gheorghe
la mobilul vecinului de pat,
asistenta cântă dorul
refuză să-mi curețe ulcerațiile viscerale,
dexametazonă pe ritmuri de Boney M,
nu avem detralex și oprymea,
nu ne-au dat de la farmacie,
îți putem oferi Malaika
sau Rasputin pe gratis,
zincul ți-l iei singur,
Robin se ridică grațios într-un picior,
Blackstabbers constată decesul Cristinei
din cauze naturale, floarea de măr
din părul ei lung a căzut de pe burtiera
știrilor Realitatea Tv,
dar tu cine erai,
se dublează doza de medrol,
masca se înfășoară temeinic în jurul breaking news,
oxigenul ventilează florile ciopârțite de instrumentele de mică chirurgie,
nou record de îmbolnăviri,
noutățile se transmit numai sub presiunea
fluxului corespunzător de oxigen
și iau forma măștii la nivelul maxim al volumului,
de-abia atunci se anunță
și recordurile la ATI,
constatate în tramvaiul 41,
Cristina se întoarce pe ecran
cu chipul acoperit de păr și cu ochii închiși,
efectuează vizita de seară,
măsoară constantele,
medicii prescriu Spânzurătoarea,
doza de seară,
saturația se adaptează orei de stingere,
tatăl meu,
aplaudați.

Dichtung 3: Săritură peste ax  

lui Radek Fridrich

Le-am îndeplinit pe toate așa cum au fost scrise.
Am primit cu bucurie Vestea cea Bună.
Am continuat să veghez asupra simbiozei noastre,
păstrând, instituind, nu mai știu,
distanțarea socială recomandată.
Am aflat la timp despre genocid,
am plecat în călătorie și am săvârșit-o.
Am găsit orașul și sălașul
și i-am cunoscut pe cei pe care-i adăpostea,
În sfârșit, puteam să ne întindem un pic,
spre a ne odihni după ceea ce fusese
și înaintea a ceea ce ni se spusese că va urma.
Dar, când m-am trezit, nu mai recunoșteam nimic în jur
Ce-i cu bradul ăsta luminat deasupra noastră?
Ce caută inima asta mov intre noi?
Și cine ești tu?

terminal est

în aeroportul din Uherský Brod,
Moravia Centrală
cafeaua costă o sută cincizeci de coroane
iar terminalul unu se închide în fiecare noapte
la ora unsprezece
în aeroportul din Uherský Brod
Moravia Centrală
mi s-a făcut foame în fața monitorului
plecări
și am împărțit cu tine
trei felii de târziu
și optzeci de grame de așteptare
în aeroportul din Uherský Brod
Moravia Centrală
una dintre cele șase canapele
ponosite destinate
călătorilor în tranzit
a luat forma viselor tale
pe care eu le-am despachetat
cu atenție din valiză le-am depus
pe parchetul melaminat
și ți-am desenat acolo urma tălpii
spre a da un sens drumului
către oficiul de check-in și o direcție
zborului pierdut până acum
în fiecare noapte
în aeroportul din Uherský Brod
Moravia Centrală
am cumpărat de la duty free cadouri
pentru cei de acasă
deși la celălalt terminal
avionul lor încă nici nu aterizase
am băut ceai de căpșune
la cafeneaua de lângă ghișeul
control pașapoarte și am vărsat pe jos
două halbe de bere Kácov
în amintirea orarelor de zbor
de anul trecut
în aeroportul din Uherský Brod
Moravia Centrală
înainte de security
am aruncat în adâncul avioanelor
cu motorul trei iremediabil defunct
toate recipientele mai voluminoase
de o sută de mililitri de tăcere
pe care le căram până atunci
zadarnic în rucsaci
în aeroportul din Uherský Brod
Moravia Centrală
mi-ai spus pentru prima dată
că biletele cumpărate în întuneric
nu se pot schimba
returna sau reprograma
pentru o altă noapte
în aeroportul din Uherský Brod
Moravia Centrală
mi-ai desenat pe parchet
boboci de cicoare
mi-ai mărturisit că efectele lor
tămăduitoare nu funcționează
după încheierea formalităților vamale
i-ai adunat la loc în caiet
pe o altă foaie
mult mai mică
ai desenat un tichet de îmbarcare
te-ai îndreptat către poartă
am mai apucat să aud
boarding complete
și de-abia atunci am înțeles
ceea ce tu știai demult
că în Uherský Brod
Moravia Centrală
nu există aeroport

/

Expediție la focurile de artificii sau Despre Uniunea Europeană și tineri

(…) Lipsit de experiență, am călcat în club la scurt timp după inaugurare, tocmai când, prin cârciumile din jur, tinerii intrau în starea de spirit corespunzătoare. Deocamdată, pe ringul de dans pustiu se rostogoleau numai efectele de lumină, iar techno-setul introductiv al DJ-ului amintea mai degrabă de mantrele unui călugăr budist decât de vreo chestie satanică. După felul cum podeaua își reflecta strălucirea umedă, era clar că o firmă de curățenie trecuse pe acolo cu o jumătate de oră în urmă. Ca atare, mi-am ocupat timpul meditând asupra dimensiunii iluzorii a destinului uman și venind din când în când la bar pentru o câte bere, înainte să înceapă cozile la cocktail-uri. În fond, mai târziu ar fi lăsat înăuntru numai fete, cel mult cupluri. Oricum, din punct de vedere al echilibrului statistic, funcționarea sălilor de dans este de o mie de ori mai realistă decât politica. Mai precis, niciun club din lume nu ar fi interesat de d-ăștia ca mine – masculinași beta sirotând cel mai ieftin lichior cu putință.

În timp ce spuma de la bere îmi năpădea creierii, pe la mese au începeau să apară primele Afrodite. Cu cât mai frumoase, cu atât mai arogante. Ce-i drept, se mai avânta pe stage-ul de dans câte un curajos inconștient. Dar de îndată ce realiza că era mai degrabă penibil decât cool, se lăsa de meserie cu o conștiinciozitate demnă de o cauză mai bună. Nu-i nimic, bem în continuare. După câteva clipe, încă doi… Step touch, step touch, mambo… Și tot nimic. Apoi șapte viteji deodată. Le-au sărit în ajutor chiar și niște nimfe angajate ale localului, îm(dez)brăcate în lenjerie sexy tigrată, care au luat urgent în brațe barele de rigoare. Și, atenție, dintr-odată ne-am trezit cu toții contopiți în același boiler cu fotograful clubului și cu blitz-ul strălucitor al aparatului său de fotografiat din seria E-M10, iar dacă nu pentru această stare de euforie în masă s-a inventat în antichitate termenul „dionisiac”, atunci, la toți dracii, nu știu pentru ce!

„Cumplit de beat, antrenat într-o orgie a oamenilor fără nume și pe muzica mecanică provenind din laptopuri, difuzoare și alte asemenea aparate, am invitat moartea la dans; iar ea a dat din cap că acceptă.”

(…) Cea aleasă, aceea în urma căreia m-am pogorât în ​​mrejele acestui dans drăcesc, nu are nici sâni, nici chip – și se numește Moartea. Vânătoarea infailibilă a tuturor vânătorilor. Îndată ce ajung, cu ajutorul respirației și al mișcărilor trupului, într-o anumită stare de spirit depersonalizată, devin capabil să gust atingerile ei reci. Aceasta este forma mea de a mă descărca de frustrare – purificarea cu apele uitării. Ștergeți-o cu guma pentru o clipă nu numai pe Andrea și toate dificultățile de zi cu zi, ci și povara în sine, propria voastră poveste. Să te dizolvi în râs și dans, care, deși provine din străvechi ceremonii sexuale, ascunde poarta către nicăieri în spatele cortinei beatitudinii. Vidul care pare a fi precedat evoluția umană. Și atunci, în Infern – și unde altundeva, decât în infern? – am reușit să ajung până în pragul acelei porți! Cumplit de beat, antrenat într-o orgie a oamenilor fără nume și pe muzica mecanică provenind din laptopuri, difuzoare și alte asemenea aparate, am invitat moartea la dans; iar ea a dat din cap că acceptă.

Uitare. Zap menu ii… Z p ii ….. Tuc, tuc, tuc, ruc, tuc, tuc, tuc. – Tocmai atunci, starea aceea a mea de moarte a apărut un înger. Nicio grijă, nu trec pe canalul ezoterismelor ieftine, deși în acel moment nu aveam nicio idee clară despre vreo eventuală realitate. Pe scurt, atunci când a bătut de miezul nopții, managerul clubului ne-a pregătit o surpriză: un mic spectacol de teatru. Nimfele care dansau la bară s-au pierdut în vestiare. Iar îngerul care se legăna acrobatic prin aer și pe frânghiile de deasupra scenei era un stripper dotat numai cu niște tanga roz și cu o vioară. Ar fi putut fi foarte bine și o stripteuză, la înălțimea aia nu-l vedeam prea bine. Să zicem că era, probabil, ceva între, un fel de al treilea gen, așa cum se întâmplă adesea la îngeri. Iar aripile sale erau, desigur, dislocabile și se găseau la orice centru de închiriere de articole de carnaval. Mai trebuie spus că rolul viorii s-a limitat la acela de model din plastic; dar asta nu conta.

Imediat ce îngerul atingea corzile cu arcușul, DJ-ul a trecut de la combinațiile muzicale mortale de până acum la remix-ul unui concert de coarde. Chiar și având în vedere senzaționalele proiecții video care au însoțit spectacolul, tot aș fi intuit acolo Focurile de artificii ale lui Händel, deși scrise inițial pentru o orchestră de alămuri. Ceilalți, inclusiv managerul, s-au mulțumit cu ideea că era vorba despre o muzică nobilă, de mult dispărută – din vremuri ce precedau antichitatea de azi. Și pentru că habar nu aveau cum să danseze pe asemenea ritmuri, îndreptau curioși către tavan camerele video de buzunar. Iar cu cealaltă mână, își acopereau ochii roșii de potopul de lumină.

Maestrul în chiloți tanga – playback în iad. Ar fi de-a dreptul absurd să nu rezoneze în mine și ceva sacru, ceva ce tocmai mă străduiam să ucid prin prezența mea aici. Gesturile cu arcușul ale îngerului, amintind de mișcările de backswing de la golf, provocau scântei precum sudura unor obiecte din oțel, iar arcușul lui mi-a pătruns în suflet. Nici vorbă – asta nu putea fi moartea! El era, dacă nu un trimis al zeilor, atunci pur și simplu al vieții, al iubirii și al tuturor celorlalte. Desigur, în esență, era doar un prostănac de la o sală de forță sau dintr-un salon de masaj, el nu făcea decât să joace rolul înaripatului – și nu păcălea pe nimeni. O scânteie printre tenebrele ciclice ale destinului uman – atât și nimic mai mult. Numai că, fără să-mi dau seama, s-a ajuns la un efect care acționa numai asupra mea și a cărui intensitate avea să-mi devină permanentă. Asemenea simptome se manifestă în mod obișnuit la toți cei care își reneagă dorințele tinerești. Uneori prin oglindirea unui vis, iar alteori prin insuficiența fericirii, tocmai în clipa când ar trebui să fiu mai fericit decât oricând. Dar, în același timp, omul inventează tehnici de atenuare a unor asemenea reproșuri. Ba, mai mult, viața își găsește adesea un nou sens luptând împotriva lor.

„M-am amăgit că, după ce am disprețuit existența de ultimă speță și viața pe culmile fără niciun Dumnezeu, a venit momentul să-mi iau în propriile mâini destinul care m-a adus pe lume: destinul părinților mei.”

(…) Nu, încă nu am dreptul la stabilitate. Să-i înaintez angajatorului demisia scrisă pe perioadă nedeterminată fără a pierde o picătură de sânge. Să nu-mi pun prezervativ înainte de a face dragoste, dar să-i pun Andreei verigheta pe deget. Să alegem un nume – nu pentru un alt personaj literar, ci pentru un viitor nou-născut și să ne ridicăm părinții în această carte a vieții la rangul de bunici. Nu pentru a-mi însuși fraudulos rolul capitolului final din Familie – să-l lăsăm mai bine pe seama Apocalipsei – ci pentru a crea condițiile necesare continuării sale sub formă de sitcom. Să împlinesc visul de veacuri al micii burghezii, să mă transform într-o ștafetă, într-o formă de trecere, să mă sacrific. Poezia n-are decât să se prăbușească pe distihuri de tip iubite-aș / fluturaș, unde fluturașul este cel de la salarii. Deși sarcina i-ar ușura Andreei menstruația dureroasă, mi-ar veni mie ciclul la creier când aș vedea cum i se rotunjește burtica.

¾ Nu vreau copii! Îi arunc pe fereastra maternității sau îi arunc sub un tramvai cu tot cu cărucior. Eu sunt copilul în cauză, cel despre care este vorba aici – pentru ceilalți, orfan de-abia scăpat de avort. Întelegeți? Vorbește cineva cehește aici? Acest copil trebuie salvat!

Simt nevoia să adaug imediat că nici măcar nu mă interesează să boicotez ordinea socială actuală, să devin un intrus în rândurile sale sau partea sa opusă. Nu am căzut victimă romantismului celor blestemați – am cunoscut prea mulți oameni săraci pentru asta. Tata își câștiga existența ca street-worker pentru o organizație de caritate, așa că, încă din copilărie, ne petreceam Ajunul Crăciunului alături de homeleși pe care oricum niciunul dintre noi nu-i iubea. Chiar dacă v-ați decide să le împărtășiți soarta – și, în general, nu ei au luat această decizie – strada și caraliii vă vor trata în așa fel, încât din dorința de libertate vor rămâne numai dinții scoși în lupta pentru a o atinge.

Altă soluție? Poate continuarea studiilor de la master la profesor? Avansând pe cale ierarhică din singurătatea propriului turn și privind din avion la casele de la țară și la drepturile celor slabi? Cine nu este suficient de credincios pentru a deveni călugăr are încă șansa de a se înscrie în ordinul academicienilor. De a supune gândirea tânără legilor relativizării, combaterii și polemicii, după care precizia seacă alungă curajul, ideile se transformă brusc în ipoteze, ipotezele în trimiteri la alte ipoteze, iar trimiterile în șoapte ca niște note de subsol… Iar înțeleptul scrie până când rămân din el doar mâinile care au uitat îmbrățișarea.

M-am amăgit că, după ce am disprețuit existența de ultimă speță și viața pe culmile fără niciun Dumnezeu, a venit momentul să-mi iau în propriile mâini destinul care m-a adus pe lume: destinul părinților mei. Să am și eu parte de dragostea despre care scriam de atâta timp și să astup prăpastia rămasă după divorțul lor cu un anunț privitor la o nuntă. Să mă întrețin prin muncă, dacă până acum mă întreținuseră alții. Acum, când totul mi se oferă ca o cărare de veacuri bătută către groapa comună: stripteurul fâlfâie brusc din aripi, muzica meditativă din copilărie învolburează fumul trabucurilor, iar eu, vreau, nu vreau, inevitabil, trebuie să fac pentru a treia oară stânga-mprejur. Mă întorc din Infern la Andreea prin noaptea pustie și, în același timp, în gând o părăsesc. De acum, am un singur lucru în minte: inventează-ți propriul destin. Cu înverșunare. Cu înfocare. Fără să-ți pese de nimic. Chiar dacă n-ai face decât să hoinărești printre oportunități și până la urmă nu te vei hotărî pentru niciuna.

Pe acela care nu știe cum să meargă mai departe îl va îndruma nenea Google. Grație unui algoritm convenabil și comod de căutare a informațiilor, proiectul inițial de doctorat, menit digitalizării bibliotecilor, a ajuns dintr-un salt pe poziția celui mai popular motor de căutare pe Internet și a uneia dintre cele mai valoroase mărci din lume. Pentru a-și îmbunătăți poziția printre motoarele de căutare, celelalte mărci au răspuns prin creșterea producției de spam. Un efect secundar al accesului simplificat la informații a fost faptul de a fi inspirat un boom al deșeurilor informaționale. Lângă tasta „Căutați pe Google”, există și o tasta „Încearcă-ți norocul”, care vă duce direct la prima pagină pe care ați căutat-o. Am aruncat în motorul de căutare și o expresie de genul „Nu vreau să lucrez după ce îmi voi termina studiile – ce să fac”, iar tasta m-a teleportat la un interviu despre lifestyle cu o așa-zisă voluntară europeană. După câteva fraze menite să te aburească, tip „experiență unică”, „schimbarea lumii în bine” sau „mi-am găsit sensul existenței”, însoțite de selfie-uri în poziții pline de răsfăț, urma și un link către o pagină cu proiecte concrete. După ce am dat click pe această pagină, ieșea în evidență ca fiind cea mai actuală oferta constând într-un an de voluntariat la Bordeaux, Franța, o chestie plasată direct sub auspiciile Casei Europene. Din prezentare nu era prea clar care ar fi trebuit să fie scopul sejurului. Probabil totul și nimic – cu suficient timp liber. Ar fi trebuit să existe un număr de până la doisprezece voluntari din diferite țări, ceea ce ieșea cu atât mai mult în evidență în comparație cu alte proiecte care ofereau pentru doi-trei nefericiți perspectiva singurătății în nu știu ce pădure. În plus, uniunea acoperă toate cheltuielile aferente întreținerii participanților.

„În fond, dacă am un laptop, sunt acasă oriunde găsesc o priză și conexiune la internet. De fapt, online s-ar putea să vorbim mai mult decât dacă am continua să locuim în același oraș. Ei… măcar în asta constă avantajul distanței: în nevoia mai intensă de a-i împărtăși ceva celuilalt. În blândețea care apare tocmai datorită despărțirii acolo unde mai înainte lipsise.”

(…) Și că în acest timp mă va murdări propaganda europeană? Păi vă rog frumos, cine mai poate rămâne curat astăzi? Aproape că îmi vine să zic „alege-ți propaganda și iubește-ți-o, dacă n-aș ști că și așa totul se bazează pe inabordabilitatea uneia sau alteia dintre situații. Puritatea politică – da, chestia asta dădea foarte bine la noi după căderea comunismului, care i se adresa cu „tovarășa” și pastei, și periuței de dinți, transformând gura în comitet central. Condamnând retorica propagandistică a vremii, care se fosilizase ridicol, aproape că am ajuns să detestăm însăși politica. Din fericire, odată cu trecerea acelui sfert de secol, oamenii se dezmeticesc și pricep că până și acea naivă atitudine anti-politică fusese de fapt doar un truc al câtorva băieți mai deștepți care și-au împărțit averea poporului la umbra afișelor electorale. Acum este momentul să luăm democrația mai în serios în propriile noastre mâini – cât mai avem un acoperiș deasupra capului. Să ieșim pe străzi – înainte de a ajunge să dormim pe ele.

Mi se părea cel puțin instructiv să învăț în acest mod cum e treaba cu politica europeană, deși aveam să fiu dezamăgit.

În 2004, când Republica Cehă a intrat în Uniunea Europeană, mergeam pe cincisprezece ani. Încă nici nu descoperisem opera – mai degrabă plăcerile masturbării sau fosilizarea Bisericii Catolice, care îmi fusese cândva mamă adoptivă. Din câteva percepții determinate de niște emisiuni de televiziune, afilierea la UE mi-o amintesc ca pe un eveniment festiv, împotriva căruia nu se prea lătra. Președintele de atunci, pe de o parte, a solicitat admiterea în UE și, în același timp, la referendumul de aderare a votat împotrivă, împreună cu aproximativ o cincime dintre opozanți. Apoi a petrecut sărbătoarea în mod provocator pe Muntele Blaník, ai cărui cavaleri mitici urmau să se supună, după NATO, și Politicii Comune de Securitate și Apărare (PCSA). Iar atitudinea sa opoziționistă s-a amplificat și mai mult trei ani mai târziu, odată cu apariția Tratatului de la Lisabona, pe care l-a văzut ca pe o deviere a Uniunii „de la liberalizare la unificare”, cu alte cuvinte, de la libertate la egalitate, de la investitorul ceh la comunistul european.

Eu observam ambele tendințe – și fluxul generos de subvenții, simbolizat printr-un cerc de stele aurii pe diverse clădiri noi, și mormăitul protestatar la adresa stricteții directivelor implementate, care au dus multe cantine și mulți fermieri la faliment. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, când descopeream argumentația pro-europeană legată de o zonă sau alta, aceasta, prin erudiția sa, îmi era mai aproape decât autoapărarea de cârciumă a reprezentanților neamului cehesc, a căror senzație ponosită de „colonizați de către Bruxelles” nu am împărtășit-o niciodată. De ce să facem din noi înșine o periferie neputincioasă din punct de vedere mental dacă, prin logica proiectului european, ne puteam număra printre creatorii acestuia? De asemenea, i-am fost recunoscător Uniunii chiar și pentru cel mai amărât Erasmus, dar, după ce am vizitat Bruxelles-ul, mi-a mai trecut euforia.

După o călătorie de câteva ore cu autobuzul din Parisul cel murdar, ipocrit și gata să se prăbușească, m-au întâmpinat sala de expoziții a Europei, un oraș având pe jumătate aspectul unor dulciuri pentru păpușile care se vând în magazinele de artizanat din stațiunile balneo-climaterice și pe cealaltă jumătate al unui complex de clădiri super-luxoase unde sălășluiește Puterea. Dar vă zic – și dacă ar fi sălășluit acolo zeii – atâta timp cât există fie și o singură victimă a nedreptății, este necesar să fiți circumspecți față de orice putere. Să nu dansați așa cum vă cântă. Și să fiți mereu de partea celor slabi. Și tocmai asta se află la baza intelectualismului stabilit de Emil Zola: nu este vorba doar de o „șmecherie” deșteaptă și de neînțeles, așa cum este uneori – și cu atâta pasiune – caricaturizată realitatea. Intelectualul, omul educat care manifestă curaj, chiar și în detrimentul propriei cariere.

Ceea ce m-a cutremurat cu adevărat printre acele prime impresii din Bruxelles a fost tocmai acea paradoxal de desăvârșită vizită la Parlamentarium, acel ultramodern centru pentru vizitatori, de la care îmi promisesem adâncirea interesului pentru UE. Din păcate, totul a fost prezentat ca pentru proști, sau poate, oficial, ca pentru copii. Nici măcar cele mai scumpe tehnologii nu reușeau să ascundă goliciunea, inconsistența singurei, unicei idei care era scoasă în evidență aici: Datorită unității europene în diversitate nu vom deveni Lumea a Treia. M-aș fi așteptat la mai mult de la această idee; așa cum era prezentată, era, de fapt, doar un slogan pus aici, ca o replică de comics, în gura celor mai de seamă gânditori ai secolelor recente – de la Churchill până la Wagner, Camus sau Kafka. Și asta m-a insultat. Desconsiderarea la adresa altor destine conținută în această propagandă, care, în schimb, nu dezvăluia pe deplin destinul Uniunii cu toate contradicțiile, înfrângerile și îndoielile… acestea toate fiind lucruri în care s-ar putea crede cu adevărat.

Așadar, am optat pentru anul de voluntariat european, spre a pătrunde în acea goliciune și a-mi crea destinul prin ea. „Este doar o altă evadare, o altă fugă!”, clănțănea în mine  conștiința mea cehească. Deși, așa cum va trebui să recunoașteți, ceea ce mă îndepărta cu adevărat de mine însumi erau tocmai cehismele alea fosilizate de doi bani: „clădește o casă”, „plantează un copac”, „dă naștere unui fiu ingrat” etc. Căutam o barcă de salvare care să mă îndepărteze de toate acele alei, orașe și maternități în a căror ruină susținătorii cauzei își observă în fiecare zi propria înfrângere – și pe a voastră. Și am avut parte de barca aceea – tot ce a trebuit să fac a fost să cobor mai întâi în miezul infernului.

Cehii fie că nu știau de proiect, fie că erau prea leneși ca să-și scoată botul din vizuină. Astfel încât, având în vedere obligativitatea acceptării în proiect a unui ceh, m-am uitat degeaba prin jur după concurență. M-au primit imediat fără să-mi citească CV-ul.

Mi-am adunat curajul și i-am spus și Andreei. Pielea i s-a făcut una cu peretele. Nu pricepea nimic: „Abia ne-am adunat și noi la un loc și tu pleci așa, dintr-odată?”

„Iubito, iartă-mă…”, i-am ocolit eu privirea. „Știi, este în joc însăși viața mea.”

„«Iubito»?! Ești un egoist care habar n-are să iubească”.

Și poate că lovitura asta directă în vanitatea mea de teoretician al iubirii ne-a împiedicat despărțirea. Am recunoscut că, dacă până atunci relația noastră se menținuse în special prin sex și prin banalitate, distanța și corespondența asociată ei ar fi putut fie să o facă să atingă profunzimi nebănuite, fie să îi asigure o moarte lentă și fără dureri. Sub cataliza unor noi impresii și noi iubiri! – Am mai avut odată o relație de dragoste la distanță. Cu Dumnezeu. Până când a încetat să-mi răspundă.

În locul lui Doamne-Doamne mi-a rămas tata, un dolofan cu apucături caritabile care s-ar fi împărțit bucuros pe sine altora, chiar și în propriu-i detriment. L-am prins la computer, holbându-se la un schimb de focuri dintr-un film american descărcat de pe cine știe ce server cu materiale piratate. „Ce-i?”, și-a scos el căștile, iritat, simțind că vreau să-i spun ceva.

„Vreau să merg în Franța pentru un an”.

„Și ai nevoie de ceva?”

Asta e tot ce ai de spus? Nu mă întrebi unde anume mă duc și de ce și ce voi face acolo? Voiam doar să-mi iau rămas bun de la tine. Și ce dacă, nu-i așa? Mă voi întoarce, spre deosebire de mama. Putem vorbi prin Skype – ca și când nici n-aș fi plecat. În fond, dacă am un laptop, sunt acasă oriunde găsesc o priză și conexiune la internet. De fapt, online s-ar putea să vorbim mai mult decât dacă am continua să locuim în același oraș. Ei… măcar în asta constă avantajul distanței: în nevoia mai intensă de a-i împărtăși ceva celuilalt. În blândețea care apare tocmai datorită despărțirii acolo unde mai înainte lipsise.

Nu te deranja, tată. Nu de alta, dar pierzi faza cu moartea ălora de pe monitor. Eu plec să-mi trăiesc propriul film în coproducție cu Uniunea Europeană.

Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță


Foto: Gaby Jongenelen Fotografie for CELA

/

Orașul străin

Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu ce se repeta încontinuu, iar și iar, precum Ave Maria de-a lungul unui rozariu. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să înceteze. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd acele faimoase poldere, canale de apă care se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care își întind palele precum umerii unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în noul oraș. Prima experiență care inaugura cumva prietenia dintre mine și acest loc. Într-o țară celebră pentru arhitectura sa de mare frumusețe, o țară unde intenționam să mă stabilesc pentru o vreme.

Îmi găsisem de lucru în biroul de arhitectură SeArch, care era renumit pentru practicile sale inovatoare în domeniul design-ului și care și-a inclus acest concept în numele firmei. Mă interesau lucrul cu transmateriale și elemente de construcție conținând hardware, software sau componente electrice. Mă interesau proiectele care explorează moduri de construcție netradiționale. Una dintre cele mai cunoscute creații ale acestui birou a fost Villa Vals – o casă de familie din Alpii Elvețieni încastrată în coasta muntelui și asemănătoare unui crater de meteorit sau unui satelit luminos care primește lumină în timpul zilei, iar noaptea o iradiază înapoi în zonele din apropierea sa. Am avut posibilitatea de a participa la un concurs organizat de acest birou de arhitectură pentru design-ul unui nou muzeu a cărui fațadă avea să fie formată din panouri mobile din aluminiu și plastic, sensibile la căldura solară și umană. Am avut ocazia să explorez o nouă abordare în proiectarea clădirilor administrative sau să gândesc spațiul interior al unei sinagogi, care se regăsește identic în exteriorul clădirii. Un proiect mai interesant decât altul – și era cu atât mai plăcut cu cât clienții olandezi erau foarte interesați de arhitectură – pentru ei era ceva firesc, la fel ca reportajele despre noi ateliere promițătoare care se difuzau în fiecare seară la știrile principale.

Așadar, aveam un loc de muncă, dar nu și o locuință. Amsterdamul era renumit pentru cererea mare și oferta disperat de mică în domeniul imobiliar. Deocamdată mai puteam rămâne câteva zile în apartamentul nepoatei lui Rein Geurtsen, arhitect și urbanist din Delft, care ocazional venea să țină cursuri la Facultatea de Arhitectură din Praga. Era un apartament tipic olandez cu fereastra dinspre stradă mare cât o vitrină. Nu avea rost să tragi perdelele, întrucât aceea era singura sursă de lumină pentru spațiul adânc și îngust care se cuibărea de dimineața până seara în puterea semiîntunericului. Am devenit astfel parte a peisajului stradal, a străzii, de unde cădeau ocazional asupra mea privirile hoinare ale trecătorilor în căutarea unui stimul vizual oarecare în timpul plimbării prin oraș. Era un mediu mult mai prietenos decât camera miniaturală de la hostel, cu pereții săi acoperiți cu pete de mucegai ca niște picturi și covorul mustind de apa pe care o împărțea bucuros cu șosetele mele. Picturile abstracte de pe pereți, de care ar fi fost mândru chiar și Boudník, erau rezultatul umezelii omniprezente, de care nu se putea scăpa în imediata vecinătate a canalelor.

Nu se putea scăpa nici de norii nevrotici care aruncau pe pământ în fiecare clipă averse neașteptate. Am ieșit într-o excursie, de câteva ori am reușit să mă ascund sub câte un pod, dar până la urmă ploaia tot m-a prins și m-a murat până la piele. Nu avea rost să mă întorc, așa că mi-am continuat drumul cu bicicleta printre canale pe care se legănau hausbots și case înguste din cărămidă tremurătoare, instabile precum ilustrațiile dintr-o carte pentru copii. În timpul uneia dintre multiplele averse, m-am oprit sub streașina unui cămin studențesc. „N-ai nevoie de locuință?”, m-a întrebat în engleză un tânăr chiar mai înainte de a fi apucat să privesc în jur și să evaluez clădirea ca pe un puzzle compact alcătuit din containere de locuit. „Am”, mă aud răspunzând, iar băiatul deja mă informează că s-a eliberat un loc aici în cămin și că se caută candidatul cel mai potrivit pentru el. În acest scop se organizase în seara aia și un party. „Vrei să vii?” „Voi veni.” „Super.” „Pe curând.” „Atunci, e super. La șase, aici”. Uit de călătoria plănuită și mă duc să mă schimb pentru a putea reveni aici în câteva ore.

Căminul este un coridor lung și negru, cu numeroase uși către fiecare dintre camere. Urmează o scară bogat împodobită cu inscripții și imagini frumos colorate, inundată de picturi și inscripții pestrițe, realizate cu ajutorul unor spray-uri de care nu ar avea de ce să-i fie rușine niciunui pod și niciunei bariere împotriva zgomotului de pe lumea asta. Muzica se aude la intensitate maximă și se simte mirosul de iarbă, de altfel, la fel ca peste tot prin oraș în apropierea coffeeshop-urilor (care oferă în mod legal hașiș și marijuana, doar că, dintr-un motiv sau altul, au uitat să menționeze asta în titulatura magazinului). Tânărul mă recunoaște și mă inițiază în regulile party-urilor în scopuri imobiliare: fiecare candidat la camera vacantă trebuie să atragă cât mai mulți locatari ai stabilimentului, care vor decide pe care dintre noii veniți îl vor alege pe postul vacant de „rezident”. Mă uit în jur, petrecerea este în toi, toată lumea ține în mână câte o băutură răcoritoare, cel mai adesea un Heineken (precis nu se compară cu berea din Cehia). Candidații la locul liber din cămin sunt ușor de recunoscut. Râd mai tare și vorbesc mult. Fetele cu rujuri roșii își încearcă norocul la olandezii costelivi, iar băieții zboară de la o localnică la alta. Exact genul de situație după care se dau în vânt introvertiții. Timp de o oră stau stânjenită în picioare, apoi mă așez pe un fotoliu dintr-un colț și privesc mulțimea care roiește prin peisajul cu aspect de sfumato, de parcă m-aș uita la un tablou de Rembrandt. După un timp, dispar pe bicicletă și nimeni nici măcar nu observă. Când mă întorc la locuința temporară, nu mai plouă deloc. Mă opresc pe pod, de unde se vede golful maritim. Resturile de lumină se rostogolesc plictisite peste orizont și se scurg în propriile lor reflexii de pe suprafața apei. Încep să aștept cu nerăbdare acele poldere ascunse în iarbă pe care nu le-am văzut astăzi. Aștept cu nerăbdare peisajul care, în orizontalitatea sa nesfârșită, mi se arată ca pielea fin ridată a palmei mele.

Lucrez de dimineață până seara și nu am timp să-mi caut locuință. Pe parcursul săptămânii răspund la zeci de reclame. Mă sună numai un irakian negru. Mă întâlnesc cu Mohamed pentru prima dată la Oosterpark, chiar la marginea păienjenișului pe care îl reprezintă sistemul de canale convergente din centrul istoric. Mă duce în apartamentul său dintr-o casă din cărămidă maroniu-roșiatică. Ramele ferestrelor sunt albe, mai există acolo o scară îngustă și abruptă și un întuneric specific. Mă întâmpină o femeie simpatică, poartă un batic de-abia aruncat pe părul de culoare închisă și are trei copii. După cum aveam să aflu mai târziu, doi dintre ei erau rămași de la prima soție a lui Mohamed, care plecase de la el și fugise în Iran. Nu vreau să știu de ce. Mohamed însuși a venit în Olanda pe post de mână de muncă ieftină și deja s-a stabilit aici. Îmi arată o cameră goală cu o fereastră mică ce dă către o curte întunecată. „Am camera asta cu fereastră”, spune el, cu ochii mici strălucindu-i viclean. Având în vedere accentul pus pe cuvântul fereastră, îmi vine în minte că acest element de construcție nu este ceva obișnuit în centrul Amsterdamului. Mă mut la familia musulmană chiar în toiul Ramadanului. Ziua postesc cu toții și iau cina numai după ce se lasă întunericul. Sunt invitată la una dintre sărbătorile de noapte. Printre principiile Ramadanului se numără probabil și ideea că oaspeții și străinii nu trebuie să flămânzească. Masa este plină cu mâncăruri tipic irakiene, iar la mijloc zace un fel de bulgăre imens, asemănător cu o pâine mare și conținând o umplutură. „Ce este înăuntru?”, întreb curioasă. „O bombă!”, vine, spontană și promptă ca o împușcătură, replica lui Mohamed. Iar ochii îi sclipesc de satisfacție în urma acestei glume atât de reușite. Râdem cu toții. Apoi mâncăm, discutăm și urmărim la televizor știrile irakiene pe care nu le înțeleg. Dacă am găsit în această țară o locuință, ea este acest apartament cu reguli specifice unui musulman practicant, listate pe hol, lângă ușa de la intrare, și o cameră a cărei fereastră prin care se vede – măcar în parte – cerul ba senin, ba înnorat.

Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță


Foto: Gaby Jongenelen Fotografie for CELA.

„E o victorie veritabilă, o împlinire umană, sufletească și artistică — atunci când scrii un poem”

Mircea Dan Duță (n. 27 mai 1967, București) este poet, filmolog și traducător, autor de expresie cehă. A publicat două volume de poezie la Praga: Peisaje, zboruri și dictări (2014), respectiv Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului sau Căsătorit fără obligații vând amantă moartă din născare (mențiune: folosită), antologia de autor bilingvă ceho-română Plíz sujčof jor mobajl foun senťu / Pliiz suiciof ior mobail făun senchiu (Next Page, 2020) și numeroase articole de specialitate (teoria și istoria filmului, analiză literară) pentru reviste din Cehia, Slovacia și România. A tradus autori din limbile cehă, slovacă, polonă, slovenă, bulgară, engleză și franceză în română și/sau în cehă. A alcătuit, prezentat și tradus primele două antologii de poezie contemporană în limba română (2015, 2016) și prima antologie de teatru contemporan ceh (2016) apărute în România după căderea comunismului. Este membru PEN Club Republica Cehă și PEN Club România, organizează și moderează lecturi literare și evenimente culturale în Cehia, Slovacia și România. Din 2016 colaborează cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania și din 2017 cu Festivalurile Internaționale de Poezie din București și Iași. (Extras din prezentarea autorului, „Pliz suiciof ior mobail făun senchiu”)


Noi ne-am întâlnit prima oară la Praga, în vara lui 2014, la Târgul de Carte. Am fost surprins și impresionat să aflu că îți scrii poezia în limba cehă. Când ai învățat ceha? Care e relația ta cu această limbă, încât a devenit limba ta literară?

Ceha am învățat-o timp de peste 30 de ani, la diverse niveluri de intensitate. Fără exagerare, o învăț și acum. Așa cum sugerezi, îmi este foarte apropiată nu numai din motive obiective (doctoratul și a treia facultate – Filologie / Studii Romanice – absolvite aici, 15 de ani de viață petrecuți în mijlocul acestei culturi etc.), ci și fiindcă, întâmplător sau nu, prin intermediul eu am descoperit, aflat sau învățat lucruri care urmau să determine în mod hotărâtor drumul meu pe mai departe. Printre altele, poezia modernă și contemporană a lumii am studiat-o – și în mare parte am descoperit-o – la Praga, prin traduceri în limba cehă. Și este cunoscută tendința către mimetism a studenților, chiar și a celor care ajung să studieze in their thirties (am ajuns la Praga la 32 de ani iar a treia facultate am terminat-o la 38). Citind poezie contemporană americană, indiană, senegaleză, italiană, rusă etc. în traducere cehă – și last but not least – poezie cehă uneori scrisă în aceeași seară, la vreo ședință agitată a cine știe cărui club literar, tentația de a scrie în stilul a ceea ce citeam s-a impus destul de repede. Iar în 2014 am scos primul volum, cu un an mai târziu pe cel de-al doilea, iar de atunci le pregătesc în paralel pe următoarele trei, în timp ce, for a change, am scos anul trecut la București o antologie de autor bilingvă.

Locuiesc și lucrez de un sfert de veac în Statele Unite și sunt zile întregi când nu vorbesc româna. Chestiunea aceasta mă preocupă mult, pentru că trăiesc în spațiul unei limbi literare și scriu în alta. Crezi că a existat o perioadă în istoria timpurie a Europei când o mare parte a populației folosea două sau chiar mai multe limbi? Oare din pricina acestei evoluții istorice limba pe care noi o folosim când scriem literatură are mai multe straturi semantice? Folosim aceste niveluri atunci când scriem poezie?

Cred că au existat multe asemenea perioade, în care una sau alta dintre limbile europene manifestau o anumită hegemonie asupra celorlalte, de cele mai multe ori din motive politice, dar nu numai: limba diferită de aceea maternă în care scriau literații, dar și savanții sau filozofii, putea fi, în funcție de epoca istorică și aria geografică la care ne referim, latina, slava veche, mai târziu franceza, și mai târziu vreunul dintre dialectele germane sau italiene, în secolul al XIX-lea chiar și maghiara, iar începând din secolul al XX-lea, așa cum știm engleza. Așadar, discutăm despre limbi ale metropolelor / imperiilor din care făceau parte anumite teritorii (germană, rusă), limbi de cultură, care nu depindeau de vreo structură administrativă (stat, imperiu) care să le susțină, dar a căror cunoaștere permitea accesul la foarte multe documente scrise în aceste limbi (latina, franceza. slava veche), sau, începând cu era colonială, limbile globalizării (deși, desigur, acest termen nu se utiliza atunci, dar fenomenul începuse deja să se manifeste – și ne referim aici la engleză, spaniolă, italiană, portugheză, din nou franceză, dar într-un alt context, acela de limbă metropolitaană, care avea să ajungă să-l domine pe cel de limbă culturală). Așadar, fenomenul s-a manifestat pe parcursul întregii istorii, desigur, cu o intensitate variabilă, în funcție de cât de mult însemnau cultura, știința și literatura în vremea respectivă. Nu știu însă în ce măsură această moștenire se aplică la condițiile de astăzi. Este clar că emigrantul va încerca întotdeauna să-și însușească la un nivel cât mai înalt limba statului de adopție. Iar dacă e scriitor, va exista întotdeauna tentația de a scrie în acest idiom metropolitan, care îi asigură o mai bună promovare, vânzare a cărților și notorietate, în cadrul unui proces amintind de hegemonia istorică a limbilor imperiale sau coloniale. Studentul va fi și el tentat să scrie în limba țării în care studiază, mai ales dacă, eventual, cochetează cu ideea de a rămâne acolo după terminarea studiilor. Și nu ne va surprinde dacă, în aceste condiții, au ajuns țări și limbi de destinație chiar și idiomurile zise „mici” sau care nu au avut atâtea de spus pe parcursul istoriei: avem scriitori sârbi, croați, ruși, slovaci, ucraineni (și, ca o curiozitate, chiar și un român) de limbă cehă (consecință a numărului mare de studenți din Balcani și fosta URSS din universitățile cehești), scriitori maghiari de limbă slovacă, sârbă sau română, respectiv sârbi, ucraineni sau bulgari de limbă română (din motive istorice – prezența respectivelor minorități pe teritoriul țărilor amintite). Există chiar și o excelentă poetă cehă de limbă română, o absolventă de românistică pur și simplu îndrăgostită de România și de limba și literatura română, într-o asemenea măsură, încât a început să scrie ea însăși în această limbă. Sper să o pot ajuta să își scoată cât mai curând un volum la noi, fiindcă într-adevăr merită. Așadar, nu știu dacă nivelurile semantice ale limbii sunt acelea care decid dacă scriem sau nu poezie în idiomul respectiv. Am înșirat mai sus o serie întreagă de motive mult mai terre-a-terre care ne pot determina să alegem a ne exprima în altă limbă decât în aceea maternă. Iar odată decizia luată, autorii respectivi nu vor avea de ales: vor fi nevoiți a-și însuși idiomul ales ca limbă de exprimare literară, artistică sau științifică la nivelul necesar pentru a putea rezista concurenței. (În caz contrar, ar fi nevoiți să se retragă și poate chiar să părăsească teritoriul statului de adopție.)

„Poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine.”

Ce înseamnă pentru tine poezia? Ce înseamnă pentru tine, la nivel personal, să scrii poezie? Câte volume de poezie citești într-un an?

Aș putea umple volume cu răspunsul la această întrebare – volume pe care oricum nu le-ar citi nimeni. Foarte pe scurt, poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine. Asta nu înseamnă că te acceptă și poeții. Sau că te-ar accepta automat – poeți sau nepoeți – drept poet. Poți să stai acolo, dar nu înseamnă că te și încetățenești, că devii „de-al locului”. Dar uneori este de ajuns. Poezia ca mediu general-uman (ceea ce nu înseamnă neapărat la nivel literar sau artistic) nu se supără dacă scrii poezie proastă, dacă tu însuți îți permiți să o consideri drept poezie bună sau poezie pur și simplu, „dacă asta te face fericit”. (Repet că, dacă încerci mai mult, poți să pierzi chiar și asta. Și înseamnă mult mai mult decât și-ar putea imagina cineva.)

Pe scurt, poezia mi-a oferit în câteva rânduri acest azil sălciu și asta m-a ajutat să mă pun pe picioare. Iar acest gen de susținere te ajută să înțelegi cât de important este, ce victorie veritabilă, ce împlinire umană, sufletească și artistică – atunci când scrii un poem sau chiar un vers bun. Așadar, funcționează și reversul medaliei: tristețea poeziei te poate învăța să scrii mai bine și, în primul rând, să te bucuri de această – și de fiecare – victorie.

Greu de spus câte volume de poezie citesc pe an. Sunt seri când, dacă sunt în formă, pot citi câteva volume de poezie unul după altul, dar și zile întregi când nu pot să citesc niciun rând. Încerc să mă mențin familiar cu tot ce apare nou – și de calitate – în poezia din Europa Centrală și de Sud-Est și din Zona Baltică, regiuni pe care, după atâția ani, le am în mare măsură cartografiate, dar focusul rămâne în continuare pe Europa Centrală Slavă (Cehia, Slovacia și Polonia).

Atunci când treci prin perioade dificile, care este relația ta cu poezia? Mai poți crede în poezie?

Tocmai atunci cred cel mai mult în poezie. Este azilul meu de vreme rea.

Ai atâta dreptate! Așa simt și eu! Să ne mutăm acum cu povestea mai departe, la cărțile frumoase ale anilor noștri. În 2007, romanul Simion liftnicul în traducerea cehă a lui Jiří Našinec a primit premiul Magnesia Litera în Cehia, ceea ce este o recunoaștere literară majoră. Sigur te-ai bucurat de această recunoaștere a unei cărți românești. Cum ți s-a părut că a fost citită cartea aceasta în Cehia? Greșesc oare dacă spun că cehii ne înțeleg foarte bine?

A fost foarte bine primită la nivelul criticii și al publicului specializat, dar nu neapărat și la acela al maselor largi de cititori. A fost o victorie esențială a literaturii române (printre altele, a fost pentru prima dată când acest premiu a fost atribuit unei traduceri și nu unui titlu cehesc original), o reușită de zile mari pe care trebuie să o apreciem la justa ei valoare, dar, în același timp, și să fim realiști. Există piețe literare pe care ne-am impus mai bine decât în Cehia, dar, datorită unor titluri precum Simion Liftnicul și unor traducători precum Jiří Našinec, Libuše Valentová, Jitka Lukešová și Jarmila Horáková, trendul este ascendent și aici. Iar cehii ne înțeleg – ca și noi pe ei – în anumite aspecte, în timp ce la altele ar mai fi de lucrat. Cu mai mult sau mai puțin succes. Adică mai depinde și de tradițiile culturale și istorice, într-o oarecare măsură de disponibilitățile genetice și de anumite compatibilități punctuale. Iar acestea nu sunt nici multe, nici puține. Se poate și mai bine, dar ar fi putut să nu fie nici atât.

În vara lui 2015 am urmărit amândoi un act de mare virtuozitate stilistică, pe dna Libuše Valentová traducând într-un metru apropiat originalului poeme ale regretatului Emil Brumaru. Poemele au fost citite la Târgul de Carte din Praga, de autor și de traducătoare. Sunt mereu impresionat de asemenea virtuozitate stilistică. Amintesc acest episod pentru că mi-a rămas în memorie ca o scenă solară la care am avut marea șansă de a asista. Cum e pentru tine experiența unor asemenea traduceri foarte tehnice, ale unor texte poetice de mare complexitate stilistică?

Există autori pe care am reușit să-i traduc menținând într-o oarecare măsură și elementele de ritm sau de rimă. M-aș referi aici la poetul ceh Milan Ohnisko și la slovacii Milan Richter și Martin Chudík. Fără doar și poate, forma fixă este o provocare, dar nu aș lua-o ca un criteriu absolut. Poezia de astăzi înseamnă cu totul altceva decât numărul de silabe și combinația accentelor iar texte poetice și autori de mare complexitate stilistică avem o mulțime, independent de aceste aspecte tehnice ale construcției poemelor. Din acest punct de vedere, consider că printre reușitele mele se numără traducerea unor antologii de autor dedicate lui Jaromír Typlt, Petr Borkovec si Petr Hruška, nume care se bucură de o largă recunoaștere în literatura țării lor, dar și la nivel european sau universal, autori pentru care sunt caracteristice imaginile complexe, originale, de mare forță intelectuală, cu numeroase trimiteri intertextuale. Acestea reprezintă, cred, o provocare cel puțin la fel de mare precum aceea de a respecta în traducere rima, ritmul și accentele din original.

Un matematician de excepție, Nicolae V. Teodorescu (1908-2000), mi-a spus odată așa: „singura politică pe care o fac e cea a culturii“. Crezi că un asemenea gând ar descrie și munca ta? Există o politică a culturii? Apoi, crezi că aparținem unei singure culturi, sau putem să fim activi și creativi în două culturi?

Dacă ni se permite, dacă suntem lăsați – și dacă avem oportunitatea de a o face – atunci, da, cred că într-adevăr avem potențialul de a instrumenta și aplica o anumită politică a culturii. Prin însăși activitatea noastră, prin faptul că scriem, „producem” literatură care, dincolo de orice, este înțeleasă și recepționată ca literatură română – prin toate acestea jucăm / ne asumăm rolul de actori individuali în domeniul politicii culturale. Nu neapărat la nivel oficial, dar la nivel individual în mod sigur.

Cred că aparținem mai multor culturi. Prin însuși faptul că te adresezi publicului ceh, aparții deja, într-o anumită formă și măsură, și culturii cehe, întrucât, vrând-nevrând, în căutarea succesului, studiem cel puțin reacțiile și preferințele publicului. Iar acesta – ca și multe altele – poate fi un început. Ca traducători, la fel, aparținem în mod evident și culturii / limbii-sursă, și culturii / limbii-țintă. Iar ca persoane trăind în alte țări decât aceea în care ne-am născut, cred că este clar: prin faptul că îți câștigi pâinea în sistemul administrativ al unui stat, ești, implicit, actor al culturii respective, dar, mai ales, ai șansa enormă de a învăța direct de la sursă despre mentalitatea și preferințele lor, urmând ca, trecând prin obiceiuri, muzică, artă, folclor etc., să ajungi în cele din urmă la artă, cultură, literatură, poezie. Iar asta înseamnă de asemenea să fii activ în cultura țării de adopție. Și cum în cultura țării de origine se presupune că suntem oricum activi, poate că acesta este răspunsul la a doua parte a întrebării…