Urăsc personajele-model. Caracterele care recită (mai ales în mod convingător – pentru alții, desigur) roluri învățate dinainte și cu care nu au nimic în comun, cu care nu se străduiesc nici măcar să empatizeze. Personajele-actor. Că toți actorii sunt personaje și că, pentru a se transforma în ele, trebuie să învețe pe dinafară niște replici care le pot fi sau nu familiare, cu care pot sau nu avea ceva în comun, cu care pot sau nu să empatizeze? Săru-mâna, știu lecția. Iar dumneavoastră știți răspunsul la obiecție. Recursul la metodă. Îl știți atât de bine, încât aproape că nu are rost să vă mai plictisesc cu el. Dar, dacă n-aș face-o, acest articol, așa, scurt cum este, nu ar fi complet. Așadar, nu despre acel gen de ipocrizie este vorba. Actorul care învață un rol, indiferent de nivelul de (in)compatibilitate cu acesta, poate fi măreț. (Sau penibil alright, dar nu despre asta este vorba acum.) Actorul profesionist & de bună-credință ia în serios orice rol. Se străduiește, adesea din greu, să intre în pielea persoanjului, să-l redefinească în funcție de propria-i personalitate să ajungă la o fuziune specifică între eul – formal real – actoricesc și eul – realmente fictiv – al personajului, dar în primul rând să creeze ceva nou, să propună, pe baza experienței sale în domeniu, un mod inedit de înțelegere, interpretare și, de ce nu, de re-creare a personajului respectiv. Repet, cu toate riscurile pe care o atare inițiativă le incumbă. Începând cu acela de a rata succesul, de a nu fi pe aceeași lungime de undă cu unul, douăzeci, trei sute, patru mii sau cinci milioane de spectatori potențiali sau critici de circumstanță. Dar, în principal, actorul profesionist și de bună-credință nu încearcă reducerea la un model pre-existent, nu se pretează la a imita sec, fără discernământ și cu concursul unui ton, al unor replici și al unor gesturi depersonalizate, ceva creat de către altcineva cu mult/puțin timp înainte,
Or, tocmai asta fac personajele-model, personajele-actor: caută cu disperare – și tocmai de aceea găsesc – precedente pe care să le imite. Mai ales dintre acelea de mare succes. În speranța că, identificându-se cu ele, le vor egala într-o zi succesul. De multe ori, personajele-model nici măcar nu ltiu pe cine imită, încurcă personajul cu actorul: ”Joc Rod Skeleton și sunt de două ori mai bun ca el!”, exclamă sentențios un aspirant la statutul de ”comic” din romanul Străinul din oglindă de Sidney Sheldon. Și are dreptate, chiar și la acest nivel rudimentar al exprimării: personajul model nu ”joacă” un personaj, ci ”joacă” (a se citi imită, maimuțărește) modelul (în cazul de față, actorul, comicul consacrat). Nu îl interesează o creație actoricească inedită, o simbioză între sine ca actor și personaj, așa cum l-a scris și l-a gândit autorul său, ci să atingă cât mai repede succesul mult-dorit însușindu-și papagalicește un stil care nu este și nu va fi niciodată al său. Nici măcar atunci când îl va fi ”jucat” atât de mult pe artistul cu pricina, încât va ajunge să-i cunoască pe dinafară gesturile, replicile și mimica. Desigur, fără a pricepe o iotă din semnificația sau conținutul lor, dar și fără a-și bate capul cu asta. În varianta chinezească a Legăturilor periculoase, actorul sud-coreean Jang Dong-gun pe post de ”Valmont” asiatic din Shanghai-ul anilor 30 ai secolului trecut este oricum, numai așa cum se screme să fie nu – adică diabolic. Caraghios, penibil, neconvingător, cabotin, arogant, insuportabil de sigur pe el și, dincolo de orice, în afara imaginii pe care încearcă să se convingă că și-a creat-o: întrebat cine i-a fost modelul atunci când și-a conceput controversatul personaj, junele-prim al sezonului (de-a pururi) trecut a răspuns cu îngâmfarea-i obișnuită: ”- Re-tha But-le-rah!” Mai precis, omul nici măcar nu știa pe cine imită: își luase drept model un personaj, nu un actor, și asta pentru simplul fapt că de existența lui Clark Gable nu avea habar. La rândul său, personajul C. C. Capwell din ”neuitatul” serial Santa Barbara, patriarhul orașului și tatăl a patru personaje cel puțin la fel de prodigioase ca și el, nu se poate hotărî (cel puțin în interpretarea lui Peter Mark Richman – nu că ceilalți trei protagoniști care s-au chinuit să-l transforme în ceva (în niciun cazîn cineva) cât de cât credibil ar fi fost mai de soi) dacă să-l mite pe Jock Ewing, pe Rasputin sau pe Shaka Zulu (Să ne înțelegem, pe C.C. l-am ales din motive de respect față de vârsta a treia – în rest, oricare dintre personajele serialului oferă ”partituri actoricești” de același calibru.) Nesuferit de standardizați și depersonalizați sunt și eroii din filmele cu arte marțiale, indiferent dacă îi joacă Bruce Lee, Jean-claude van Damme, Chuck Norris, Arnold Schwarzenegger, Bud Spencer sau Charles Bronson. (În momentele sale cele mai penibile, nici Alain Delon nu era departe de acest nedorit ”standard de calitate” – a se vedea de exemplu Borsalino & Co,) Încruntări de tătic sau amant supărat pe adversarii de paie sau concurenții nedoriți la favorurile ”fetiței” (fie ea fiica biologică, fie iubita cucerită în trei minute și jumătate de fight-skill-urile ”băiatului bun” și obsedat de ideea de a ”face dreptate” în povestea respectivă, deși nu întotdeauna este clar cui, împotrica cui și de ce), zâmbete generoase, înțelegătoare (și, desigur, superioare – ”Aj nău uataim duing, beibii! ) față de cei mai slabi și, de preferat oropsiți sau victime ale unor nu prea clare nedreptăți), gemete de insuportabilă durere atunci când ”cea aleasă” le curăță cu dragoste, abnegație, neașteptată pricepere și nedisimulată afecțiune feminină rănile căpătate în urma unui caft în care eroul a omorât vreo 20 de băieți răi și în timpul căruia nu a scos niciun scâncet, și, last but not least, fraze de doi bani și jumătate menite să le ilustreze înțelepciunea și să demonstreze că mușchii nu sunt întotdeauna o garanție a unui creier gol (sau, în instanță secundă, că nici scenariștii filmelor cu arte marțiale nu sunt cu mult mai inteligenți decât băieții care dau din picioare și își umflă mușchii a comanda lor) – iată numai câteva dintre caracteristicile personajelor-model de tip bătăuș. Trebuie să recunoaștem deschis că, dintre toți acești roboți de tocat adversari indezirabili, cea mai simpatică ne rămâne până în ziua de azi tot charismatica Nora Görbe, interpreta neînvinsei polițiste Linda din serialul maghiar cu același titlu din anii 80 ai secolului trecut.
De pe lista nesfârșită a insuportabilelor personaje-model ar mai fi de menționat cel puțin artificiala ”Zi Brons low-middle-class girl” („Listen, honey, I m not what you think I am – so fifty bucks or nadda!”), atotștiutorii secretari – sau, după caz, membri – de partid din filmele de propagandă sovietice sau est-europene din timpul socialismului (”Nimic nu este pierdut, tovarăși – pentru ea începe o viață nouă” – Horia Lovinescu, Surorile Boga), politicienii dumnezeiți de circumstanță din formele duse la extrem ale acestui gen de filme, cu precădere Lenin / Stalin în URSS (”Găsiți-mi-l imediat pe Stalin!” – ”IAR LENIN A VORBIT CU STALIN NU MAI PU ȚIN DE PATRU ORE” – Lenin în Octombrie, Mihail Romm, 1937), Tito în Jugoslavia (”Vă felicit, deși ați încălcat ordinul”), mai ales Kim Il Sung în Coreea de Nord (”De ce plângi, Khum-chin Oh?” – ”L-am văzut!!!!” – ”L-ai văzut??? Pe EL??” – ”DA!!!!” – ”Oooohhhh!!! Și cum era?” – ”Frumos și bun!”) și, de ce nu, și tovarășul Ceaușescu în filmele românești din deceniul final al Epocii de Aur (”Cine nu-l cunoștea… ? Ceaușescu A. Nicolae… Privirea lui ne îmbărbăta pe toți acolo, la Doftana.. ” – Bunicul, ”scenariu pentru televiziune” din anul 1984, sau ”Tovarășul Ceaușescu a spus… ” – ”Să-ți scoți căciula când vorbești despre dânsul!” – Iarba verde de acasă, Stere Gulea, 1978), moraliștii de circumstanță (Nu așa, domnișoară, nu așa, că o să aluneci pe calea pierzaniei!” sau ”Ai șapte note, nepoate… Cântă-le așa cum trebuie… Mai întâi gama, pe urmă Balada, apoi Internaționala… ” – Bunicul, sau ”La ce-ți trebuie rimel, ruj și fard? Doar ești tânără.” – soacra Farman-Bibi în varianta sovietică a celor Șapte mirese pentru șapte frați, 1984) etc., etc…
Pe scurt, îmi repugnă modelele în actorie, în teatru, în film, în artă – și, ca să închei cu o formulă de tip model (nu neapărat în scopul de a argumenta ceea ce am încercat să explic aici) – da, și în viață. Dar acesta este un subiect pentru un alt articol. Sau un alt rol.
