/

Pe marginea personajelor tolstoiviene

În aparență, antipaticul pare mai cinstit și mai responsabil decât simpaticul.

351 vizualizări
Citiți în 26 de minute

Orice om simpatic e simpatic în felul său. Simpatia e un dar. Poate și un har pe care cei care-l posedă îl împrăștie în jur. Indiferent cum este, urât, frumos, superficial, bonom, generos sau pișicher, simpaticul generează în jurul său o bună dispoziție, care devine contagioasă dacă stai în preajma lui. Desigur, impresia pe care o lasă în urmă, nu persistă prea mult timp. De multe ori, consistența ei e cea a baloanelor colorate de săpun, pe care copiii suflând din pai le ridică în aer. Alteori, impresia stăruie în sufletul nostru multă vreme și abia putem scăpa de ea.

Simpaticul îți creează un fel de dependență. În sensul că dacă l-ai întâlnit odată, ai vrea să-l întâlnești mereu.

Simpaticul este un om plăcut, agreabil, care știe să abordeze un zâmbet potrivit în orice situație, după cum știe și ce vorbe să spună atunci când este strâns cu ușa. De obicei, simpaticul iese oricând curat dintr-o situație murdară. Sigur, simpaticul nu trebuie luat prea în serios. Și e bine să nu te bazezi pe cuvântul lui. Căci îmbătat de succesul pe care îl are în orice fel de societate, simpaticul devine, volens-nolens, un om superficial. Ceva din Hlestakov există în orice om simpatic. În acțiunile și declarațiile sale, el e cuprins de avânt și de o doză mai mică sau mai mare, în funcție de dispoziție și de context, de iresponsabilitate, chiar de iresponsabilitate crasă. Un om simpatic te cumpără și te vinde fără să-și dea seama. Sperjurul și trădarea pentru el sunt, cum se spune, de bon ton.

Să luăm, de pildă, un personaj din Lev Tolstoi. Dar înainte de asta, ar trebui să ne întrebăm: dar antipaticul? Antipaticul e oare mai breaz decât simpaticul? El nu te vinde și nu te cumpără cât ai zice pește?!

Nu, la el procesele psihice sunt sucite și răsucirile în cerc, iar schimbările de opinii și de dispoziții cer mai mult efort și mai multă durată. Antipaticul, desigur, te vinde și el, dar s-ar putea să aibă un pic de scrupule sau să fie pătruns chiar de mustrări de cuget care să-l stoarcă de puteri. Antipaticul nu se simte prea bine în propria sa piele. Nici măcar atunci când e pătruns de aroganță. Mișcările îi sunt rigide, calculate. Gesturile geometrice. Antipaticul își calculează de obicei ieșirile și vorbele pe care le spune. În acțiunile sale el e călăuzit de logică. Și această logică împinsă uneori spre extremă îl determină să fie rigid. Și fals în acțiunile sale. Acțiunile antipaticului sunt mereu în contratimp, în contratimp chiar și cu propria-i persoană. De aceea, atunci când antipaticul încearcă să facă un bine cuiva apropiat, binele se transformă în ceva inert. Căci binele său naște suspiciuni, devenind o povară atât pentru el, cât și pentru ceilalți. Și asta fiindcă, din pricina calculelor și a lipsei de empatie, el nu reușește să depășească nici limita binelui, nici limita răului, situându-se undeva la mijloc, într-un loc nici prea rece, nici prea cald.

În aparență, antipaticul pare mai cinstit și mai responsabil decât simpaticul. Dar asta doar în aparență, căci din pricina frustrărilor adunate în suflet, el nu dorește nici binele, nici fericirea celorlalți. Ci, în forul său interior, el ar vrea ca toți ceilalți să aibă parte de eșecurile și neîmplinirile pe care le-a avut el.

Dar să ne oprim la câteva exemple din Tolstoi. Prințul Stepan Arkadevici Oblonski, fratele Annei Karenina, alintat de toți ceilalți cu diminutivul Steopa, e un om cât se poate de simpatic. Lui, toți cei apropiați îl iubesc și îi iartă orice greșeală, inclusiv adulterul săvârșit cu o guvernantă. I se iartă, pentru că toți știu că așa e Steopa. E un om prea vioi, prea vesel ca să nu calce și pe de lături. Stepan are și el mustrări de cuget. Nu atât însă pentru că și-a înșelat soția în propria sa casă, cât pentru că nu și-a făcut un plan de bătaie în cazul că va fi prins și nu a reacționat cum trebuie atunci când soția sa i-a arătat scrisoarea de dragoste adresată guvernantei. El e sincer și bun cu rudele, cu prietenii și chiar și cu oamenii necunoscuți. Sincer și cu sine însuși, cum zice Tolstoi. Și această sinceritate îl face să pară mult mai uman decât dacă ar căuta să înșele lumea. Tolstoi a găsit, aici, la acest personaj oarecum secundar o rezolvare pe cale empatică a dilemei prințului Oblonski legată de adulter: „Stepan Arkadici se simțea sincer față de el însuși. Nu se putea înșela singur, căutând să se convingă că se înșela de fapta sa. Nu se putea căi de faptul că el, bărbatul de treizeci și patru de ani, frumos și afemeiat, nu era îndrăgostit de soția sa, mai tânără decât dânsul cu un singur an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regretă numai un lucru: că nu se știuse ascunde mai bine de ea.”

Nu același lucru se întâmplă însă și cu Daria Alexandrovna, consoarta sa, o „femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâțită, care nu avea nici o altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună”; Dolly vrea cu tot dinadinsul să creadă că-l urăște, deși, în ciuda supărării sale, simte că-l iubește și mai tare. Față de Daria Alexandrovna simțim o oareșicare compasiune, dar ea, prin atitudinea ei corectă, devine un personaj șters, trăind în conul de umbră al bărbatului care o înșală. O compătimim de la începutul acțiunii și până la sfârșitul ei. Și pe măsură ce o compătimim ea începe să ne devină antipatică. Aproape fără să ne dăm seama, simpatia noastră mereu alunecă spre Steopa, care dacă stăm să ne gândim mai bine, în afară de faptul că în orice situație transmite anturajului o stare de spirit de bună dispoziție, e un personaj banal. Dar banalitate lui ne cucerește. „Deși vinovat în toate privințele în ochii soției sale – lucru pe care-l simte chiar el însuși – scrie Tolstoi – aproape toți ai casei erau de partea lui, până și dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna.”

Stepan are ceva demonic în el. Ușurința cu care trece peste toate situațiile ne face să ne gândim la Hlestakov, dar și la Piotr Verhovenski, unul din demonii lui Dostoievski. Dar bunătatea și sinceritatea firii sale îl salvează. El e un personaj simpatic, dar banal, un banal care știe că-i banal, și lucrul acesta devine extrem de confortabil pentru tot anturajul său, salvându-l de mediocritate. Mulțumită frumoaselor sale aptitudini dar și a obârșiei nobiliare, Oblonski obține cu ușurință un post ca director al unei instituții din Moscova. El e veriga de legătură necesară oricărei societăți sau pături sociale. Fără el, saloanele de primire și balurile ar fi plictisitoare.

„Stepan Arkadici era rudă sau prieten – spune Tolstoi – cu o jumătate din populația Moscovei și a Petersburgului. Se născuse în mediul acelor oameni care erau sau ajunseseră puternicii zilei. O treime dintre bărbații de stat, oameni bătrâni, fuseseră prieteni cu tatăl său și-l cunoșteau pe Stiva încă din leagăn. Iar ultima parte era alcătuită din prietenii săi cei mai buni.””

Ca șef de instituție, Stepan e un om înțelegător și mai ales agreabil. „Principalele însușiri care-i asiguraseră un respect unanim în serviciul său – precizează Lev Nicolaevici –, erau următoarele: în primul rând, o nemăsurată îngăduință față de oameni, întemeiată pe recunoașterea propriilor sale lipsuri ; în al doilea rând, un liberalism desăvârșit, nu acela din gazetă, ci acela pe care-l avea în sânge, și grație căruia se purta la fel cu toți oamenii, fără să țină seama de rang sau de avere; iar în al treilea rând – lucrul cel mai însemnat – o totală nepăsare față de meseria cu care se îndeletnicea… Ceea ce-l făcea să nu pună niciodată patimă în aceste chestiuni și deci să nu greșească…”

Aceiași lipsă e patimă o vedem și în viața sa intimă. La el primează plăcerea și bucuria de-a trăi. El nu-și complică existența având mustrări de cuget sau trăiri abisale nici pentru greșelile sale, cu atât mai puțin pentru greșelile altora. Dacă soția sa, din pricina nașterilor și a grijilor casnice, a îmbătrânit prea devreme, nu e vina lui, ci a ei. Privindu-i chipul smochinit și trupul uscat prea devreme, Oblonski își caută plăcerea în brațele guvernantei. Spirtul său nu suportă nici complicațiile, nici rutina. Dacă guvernanta se va stafidi și ea, el va găsi o altă guvernantă care să-i desfete trupul.

După cum vedem, Oblonski are nu numai calități, ci și defecte. Implicarea sa în viața familiei și în viața socială e una superficială. Ținând cont de aceste defecte, el ar fi trebuit să devină un personaj dezagreabil atât pentru familie și mulțimea de prieteni, cât și pentru cititori. Dar lucrul acesta nu se întâmplă. Dozajul instinctiv al lui Tolstoi îl face să fie simpatic aproape în toate împrejurările.

El e un personaj pe muchie de cuțit. Dacă Tolstoi i-ar fi îngroșat câteva trăsături de caracter, Oblonski ne-ar fi devenit antipatic. Dar Tolstoi nu îngroașă, ci dimpotrivă lasă trăsăturile să contureze ele însele portretul prințului.

O prea mare grijă din partea autorului ar fi schimonosit personajul. Cum se întâmplă, de pildă, cu Levin. Portretul lui e portretul lui Tolstoi. Al unui Tolstoi tânăr, idealist, romantic. Și acest Levin ne irită, în ciuda onestității și a trăirilor care-l macină.

În cazul lui Levin, controlul pe care-l exercită Tolstoi asupra personajului îi deformează trăsăturile. Se vede că Levin e un personaj contrafăcut. El ne irită epiderma, ne zgârie circumvoluțiunile creierului. Chiar dacă Levin seamănă cu Tolstoi, Levin  e un Tolstoi edulcorat. Un Tolstoi care nu ne satisface simțul estetic, și, poate, nici etic.

Probabil că în tinerețe Tolstoi a avut multe din trăsăturile personajului său, dar a avut și altele. Povestea de dragoste dintre Levin și Kitty, mustrările sale de conștiință, și mărturisirea păcatelor sale în fața logodnicei, nu au întotdeauna accente tolstoiene, ci, mai degrabă ele au fost scrise pentru a arunca o altă lumină asupra proprie sale căsătorii cu Sofia Andreevna Berg. După cum se știe, relația cu Sofia Andreevna nu a fost întotdeauna una fericită. Între cei doi soți, după primii ani de căsătorie, izbucneau certuri dese. De aici și tentativa lui Tolstoi, devenită obsesie în ultimii săi ani de viață, de-a fugi de acasă și a pune astfel capăt coșmarului pe care îl trăia la Iasnaia Poliana, atât el, cât și Sofia Berg. Fuga sa de acasă cu puțin timp înainte de moarte, ne spune multe în privința asta.

Tolstoi scrie Anna Karenina în 1877, într-o perioadă în care viața dintre cei doi trecea printr-o tensiune insuportabilă. Scrierea romanului i-a oferit atât lui, cât și Sofiei Andreevna un moment de iluzie și de împăcare. Scriind romanul, Tolstoi face multe dezvăluiri legate de viața sa din perioada tinereții. De fapt, Sofia Andreevna știa totul sau aproape totul despre Tolstoi. Tolstoi îi citea în fiecare zi pasaje din jurnalul său. Desigur, mai exista și un jurnal secret, ascuns în tureatca cizmei, la care Sofia Andreevna nu a avut acces. A avut însă acces la toate scrierile sale chiar în momentul redactării lor. Nu trebuie să uităm un lucru: Sofia Nicolaevna nu numai că a corectat, ci a și transcris de nenumărate ori diverse variante ale romanelor lui Tolstoi. Asta s-a întâmplat și cu Război și pace, dar și cu Anna Karenina. Probabil că Tolstoi a ținut cont atât de cenzura sa interioară la scrierea romanului și conturarea personajelor, cât și de părerile Sofiei Andreevna, exprimate sau trecute cu vederea, păreri pe  care Tolstoi le cunoștea foarte bine.  În cheia aceasta trebuie descifrat și Levin. Levin e un Tolstoi menit să potolească suspiciunile Sofiei Andreevna. De aici și impresia de artefact mai mult sau mai puțin asumat de autor.

„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut – mărturisește Tolstoi –, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”

Cât de sincer este Tolstoi în jurnalul său, chiar și în cel ascuns în tureatca cizmei nu știm. Oricâte introspecții și-ar fi făcut și oricâte spovedanii i-ar fi făcut Sofiei Andreevna rămân multe pete negre în biografia sa. Se pare că „relele obiceiuri” dobândite în anii tinereții nu l-au părăsit nici în anii senectuții. Sigur, Tolstoi ar fi vrut să se lepede de ele, dar oare s-a lepădat? Nu cumva pocăința, modul de viață simplu, umilele pelerinaje prin Rusia și mărturisirile aproape dostoievskiene din jurnale, dar și din alte scrieri au avut ca scop, printre altele, și conturarea unui autoportret halucinant menit să rămână în memoria postumității?

Ca personaj, Tolstoi, în ciuda complexității caracterului și a vieții sale, nu e un personaj din cale afară de sincer și simpatic. În rândul celor care l-au cunoscut, el a stârnit reacții contradictorii. Unii l-au adulat. Alții însă l-au urât din tot sufletul și au încercat să-i descopere goliciunea.

Cel mai aproape de adevăr, l-au perceput cei apropiați, dar și locuitorii şi urmașii din Iasnaia Poliana și de împrejurimi. Opinia lor despre Tolstoi nu e una tocmai măgulitoare. Și faptul ăsta l-am aflat, cu ceva timp în urmă, de la o doamnă care a lucrat timp de zece ani ca muzeograf la Iasnaia Poliana. Intrând în vorbă cu ea și schimbând diverse opinii pe marginea vieții și operei lui Tolstoi, la un moment dat, am întrebat-o cum a fost Tolstoi în realitate.

„Un om greu, mi-a răspuns muzeografa. Un om ascuns, care avea parcă un demon în el.”

Și văzând nedumerirea mea, a adăugat: „Există suspiciunea că Tolstoi una a spus și alta a făcut. Atât în tinerețe, cât și la bătrânețe, în perioada de căință. El a luptat împotriva vanității, dar vanitatea nu l-a părăsit nici măcar pe patul de moarte. El nu s-a împăcat nici cu sine însuși, nici cu cei din jur. Locuitorii din zonă simt asta și nu-l simpatizează pe Tolstoi. Cei mai mulți ar trebui să-l iubească, fiindcă prin venele lor curge sângele patriarhului de la Iasnaia Poliana. Mai mult de jumătate din populația zonei e alcătuită din bărbați și femei a căror fizionomie seamănă izbitor de mult cu cea a lui Tolstoi. Dar oamenii nu-l iubesc și nici nu-l urăsc, ci doar caută să-l alunge din viața lor.”

Nichita Danilov (n. 1952, județul Suceava) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European și colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iași. În 2004 a fost decorat cu Ordinul „Cavaler al Artelor” Clasa A, acordat de Președinția României. Este prezent în antologii de poezie din țară (peste 20 de titluri) și în reviste și publicații din străinătate. Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Fîntîni carteziene (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Urechea de cîrpă (1992); Mirele orb (1995, Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – finanțat de Fundația Soros, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Nevasta lui Hans (1996); Suflete la second-hand (2000); Ferapont (2005); Capete de rînd (2006); Centura de castitate (2007, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelență al Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Imagini de pe strada Kanta (2011, Premiul revistei Observator cultural); Portrete fără ramă (2012, Premiul pentru cea mai bună carte a anului dat de ARIEL); Recviem pentru țara pierdută (2016, Premiul USR – Filiala Iași). De același autor, la Editura Polirom au apărut: Nouă variațiuni pentru orgă (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Tălpi. Șotronul (2004, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Iași); Mașa și Extraterestrul (2005); Locomotiva Noimann (2008, Marele premiu al revistei Poesis, Premiul pentru Proză al revistei Argeș, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Ambasadorul invizibil (2010, 2018).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Totul e relativ

De la bun început vă previn: eu nu cred că un personaj literar reușit poate fi

Urâții

Lipsa de înțelegere, de empatie, am spune acum, îl face pe Ibrăileanu să-l considere pe Chiriac