/

Răul e mult mai divers decât binele

Literatura noastră numără și ea câteva figuri memorabile de antipatici.

Start
453 vizualizări
Citiți în 6 de minute

Nu-mi plac simpaticii. Nici în viață, cu atât mai puțin în literatură. Se strecoară prin toate cele cu o ușurință dubioasă, li se acceptă tot felul de nefăcute, li se trece cu vederea orice compromis sau prostie. În cultură, simpaticii sunt viitorii periferici care ocupă centrul. Nu ducem lipsă. Depășesc cu un joc fin de glezne sau cu o fandare stilistică orice discuție serioasă, plasează o glumiță și aruncă în derizoriu orice temă și toate astea în aplauzele publicului. Dicția e mai importantă decât mesajul, forma mai ambițioasă decât substanța.

În literatură, antipaticii sunt memorabili. Simpaticii sunt de fundal, cel puțin până se schimbă. Îmi vine în minte un „simpatic” totuși memorabil: Iosif al lui Thomas Mann, deși scriitorul îl mută din conturul inițial, îl pune la nenumărate încercări care îl fac altceva. Un alintat căruia îi ies toate și care crede că toată lumea e datoare să-l iubească devine, după ce coboară de mai multe ori în subterană (fântâna, Egiptul, curtea lui Putifar, închisoarea) un mare înțelept și, mai ales, o figură iconică, un preambul al lui Iisus. Iar temeritatea lui de a-și îndeplini misiunea sacră îl face cumva antipatic.

Ce să spun? Richard al III-lea e antipatic; dar Hamlet e simpatic, mânat de setea lui de răzbunare? Faust cum e? Dispus la negoțul cu necuratul, deci tot antipatic. Raskolnikov, la fel. Mâșkin e un naiv, un nevinovat, un pur, o figură hristică și, prin asta, simpatic. Dar dintre Karamazovi, Ivan și Mitea, antipaticii, sunt cei mai vii. Alioșa e un bleg, un neputincios, un neterminat. Dostoievski l-ar fi răsturnat în al doilea volum, știa și el că e mai mult un principiu, decât un personaj care să-și conțină propria contradicție. Anna Karenina cum e? Seducătoare, dar antipatică pentru lumea ei; nu și pentru cititori. Dar în Război și pace? Este marele Andrei Bolkonsky, probabil figura uriașă a cărții, un simpatic? Poate nu-l ajunge pe tatăl său, dar e un hirsut, un auster. Iar Ivan Ilici e un antipatic prin excelență.

Sunt personajele lui Proust, cu snobismul lor, simpatice? Nu aș zice. Dar cele ale lui Thomas Mann: care-i simpaticul? Hans Castorp habar nu are cine e până nu suferă câteva șocuri, unul erotic, prilejuit de întâlnirea cu prea simpatica Clavdia Chauchat, apoi cu cei doi maeștri, Settembrini și întunecatul Naphta ori cu vitalistul Peeperkorn. Dar  Gustave von Aschenbach, cât e de dubios în disciplina lui, în pasiunea lui pentru angelicul Tadzio? Cum l-am mai judeca noi azi, pentru că avem o slăbiciune pentru simpatici? Dar Adrian Leverkühn, cu tot cinismul lui? La Faulkner găsiți mulți simpatici? Nu aș spune.

Literatura noastră numără și ea câteva figuri memorabile de antipatici. Dintre toți, Grobei al lui Breban mi se pare cel mai viu. Ticăit, stângaci, aparent nătărău, dar îndărătnic, fixat asupra unei idei, el devine maître à penser. Nu-mi e deloc drag, nu te prea poți atașa de el (autorul însă o face, e ultima pagină), dar nici nu-l poți uita ușor. Pe el aș paria, din seria de antipatici.

Literatura caută întotdeauna să iasă din tipar, să găsească un unghi insolit asupra vieții. Iar răul e mult mai divers decât binele. Mă amuză naivitățile de felul literatura te face mai bun. Nu, adevărul e că nu scriem cu binele din noi, scriem cu tot ce e mai contradictoriu în noi, cu binele și cu răul. Nu cu cel manifestat pe față, ci cu cel posibil, virtual, plauzibil. Deci real.

Închei aceste însemnări dezlânate cu o mărturisire: dintotdeauna am putut să le par multora un simpatic. Mi-e foarte antipatică această imagine. Slavă Domnului că se găsesc destui care să o contrazică. Eu, cel dintâi.

Bogdan Crețu (n. 1978) este critic și istoric literar, eseist. A publicat sute de studii și de articole în reviste academice și culturale, e coautor al unor sinteze apărute la edituri prestigioase din țară și străinătate. Autor a șapte volume de istorie literară, multi-premiate, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Actualmente ține o rubrică de cronică literară în revista „Observator cultural”. Romanul Cornul inorogului, pe care îl socotește o formă de bovarism, reprezintă debutul lui în ficțiune.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”