/

Nesuferitul și prea iubitul prinț

Scrisesem pe vremuri despre acest nesuferit și preaiubit prinț că e un fel de erou-meduză. Scapă ca argintul viu printre degete.

Start
434 vizualizări
Citiți în 20 de minute

Disputată de amuzament și entuziasm, în egală măsură, remarc faptul că în tratarea temei iubirii m-am apropiat de prințul Mîșkin. De fapt, franc vorbind, m-am lipit de acest personaj, de surâsul lui când ultraviu, când stins-pornit, de felul în care dibuie o temă majoră, prefăcându-se – destul de reușit, de altfel – că se împiedică, apoi se ridică și începe să bâjbâie cu un amestec de îndoială și liniște, curaj și luminoasă exasperare. În sfârșit… M-am lipit, așadar, de minunatul, straniul prinț Mîșkin. Mă tot întreb: din ce motive? Să fie la mijloc felul domniei sale de a fi? Modul în care se apropie de oameni, practicând acel tip de iubire necondiționată despre care am mai scris? De bună seamă, și mai mult decât atât. Legea iubirii îi este familiară și lezează bunul-simț, sparge tiparele, aruncă în aer cutuma și nu ține seama mai de nimic. De nici o restricție. De nici o barieră. În casa respectabilei familiei Epancin vede portretul Nastasiei Filippovna și se regăsește cucerit de tot de tipul de frumusețe ilustrat magistral de Fiodor Dostoievski prin acest personaj: o frumusețe îngemănată cu suferința – amestec savant dotat cu forța de a stăpâni lumea. În realitate, contemplând acea imagine cu ochii inimii, contradictoriul prinț e literalmente vrăjit de frumoasa femeie, posesoare a unei rare comori, fiindcă el însuși se află în posesia unui asemenea tip de frumusețe prin care mai poate fi salvată, cu simplitate fermă, lumea, frumusețea și suferința aflându-se într-un perpetuu și neostenit dialog în paginile acestei capodopere dostoievskiene, prin care contemporanul Magului de la Iasnaia Poliana readuce în actualitatea culturală, morală și sufletească petersburgheză și, totodată, în eterna actualitate a literaturii universale, un erou de extracție iisusiacă, în esențe, asemănător și total diferit de tot ce exista, până la acea oră, în ilustra galerie a personajelor iisusiace.

Să aduci în cât de cât așezatul univers rusesc al secolului al XIX-lea – și nu exclusiv acolo! – un iisusiac pursânge, arborându-i masca unui idiot, care e reală și falsă, totodată! Iată o invenție tipologică de zile mari. Iată o provocare de pomină. Cneazul Mîșkin seamănă întrucâtva și cu imaginea unui Iisus de cartier, despre care ne vorbește în stilul său puternic infuzat de un soi de lirism metafizic atât Unamuno, cât și – e adevărat, incomparabil mai sec, dar la fel de profund, aproape – Ortega y Gasset. Prințul seamănă izbitor cu Don Quijote. Și cu Jean Valjean. La o minuțioasă și înceată privire analitică, am descoperi asemănări și cu multe alte personaje din dificila și strălucita, în egală măsură, galerie a iisusiacilor, toate laolaltă constituind pretexte, prilejuri, șanse de… O, nici pe departe de a-l înțelege pe Iisus Christos. Așa ceva este exclus – probabil – să fie înțeles. Pentru că e unic. Pentru că de mai bine de două milenii ne oferă prilejuri de a ne apropia cu încă câțiva milimetri de modul lui neobișnuit și simplu de a trata oamenii și de a-i iubi cu o iubire calificată de un gânditor ca Pavel Evdokimov drept nebună. Deoarece e un sentiment care merge până în pânzele albe? Sau până dincolo de ele? Tentativele noastre de a descrie prin recursul la bietele cuvinte această iubire lovindu-se de limitele limbajului, ale omenescului, prea omenescului? În sfârșit…

Totuși, deosebirile dintre invenția făcută de Fiodor Dostoievski și celelalte proiecții ale lui Iisus sunt flagrante, majoritatea lor iscându-se din pe jumătate reala și pe jumătate inventata așa-zisă idioțenie, tratată printre rânduri de romancierul rus și explicit de Friedrich Nietzsche. Subiectul acestor însemnări este altul însă… Prin ce șochează apariția prințului Nikolai Mîșkin? Scriu șochează literalmente, fiindcă din capul locului acest individ stârnește și iubire, și ură, apoi: curiozitate, simpatie, pune pe gânduri, consternează, incită, derutează, respinge, pune pe gânduri, iarăși și iarăși, fiindcă ajunge de câteva ori nesuferit, derutant, ba chiar trezește antipatii ce cresc în intensitate, fiind retopite și transformate iute în cu totul altceva. Cât ai clipi. Scrisesem pe vremuri despre acest nesuferit și preaiubit prinț că e un fel de erou-meduză. Scapă ca argintul viu printre degete. Te apropii de el și exact în clipa în care jubilezi extaziat că ai înțeles, se produce netam-nesam un declic printre vocile lăuntrice și intuiția – acel glas imbatabil al inimii sau al eului superior, locuit de o inimă uriașă – îți sugerează că ți-a scăpat și prințul, și stilul lui, și bâjbâielile lui perspicace, și ezitările-i puse pe șotii, iar excelența sa se amuză ca de o glumă reușită, spusă la primele ore ale dimineții la cafea, în timp ce o iubește intens cu ochii pe nihilista Aglaia.

Apărut într-un compartiment de clasa a doua, cu o bocceluță modestă unde au încăput toate lucrușoarele-i luate de cum ieșise din sanatoriul elvețian, atipicul iisusiac șochează printr-o achiziție luată neapărat pentru a descinde în lumea mare sau mică… Nu se mai știe sigur nimic. Absolut nimic. Sinceritatea e numele acelei achiziții. O sinceritate care pune pe jar. Bulversează. Intrigă. Îți dă foc, pur și simplu. Dislocă lucrurile simpatice, de o vital necesară mediocritate. De niște priviri inuman de atente la detalii. La mișcările duhului lăuntric, după cum scria cineva atent și la acest Om, pe care l-a creat mâna acelui sfânt epileptic, cuprinsă de visul de a face un om minunat și izbutind să aducă în piața publică, recurgând la limbajul simplu al măreției și al demnității… sublimul. Sublimul înzestrat cu o umanitate înceată și genială, numită de Lev Tolstoi un diamant.

Cum mișcă lucrurile în fină atingere cu un asemenea tip de umanitate? Mârâie. Scârțâie. Oftează. Le pocnesc încheieturile. Li se dislocă ușor-ușor ligamentele. Coloana lucrurilor se îndoaie puțin câte puțin sub cupola sufletească dezarmant de vie e unora, mortificată splendid, previzibil și trist, a altora. Și printr-un al nu mai țin minte câtelea simț percepi afund, subteran, cum se dislocă terenurile lăuntrice. Totul se clatină la temelii. Se cutremură. Și tremură din toate mădularele. Și, brusc, se aude în adâncuri ceva…, ceva indistinct, ca un ușor oftat urcat din adâncuri sau poate chiar scrâșnet, iute învins, ca să facă loc unui șuvoi de lacrimi expiatoare, teren prielnic, reavăn, nașterii unui univers nou, care abia pulsează, abia răsare din semințele presărate pretutindeni de acest sucit, nesuferit, scandalos, prea iubit, antipatic prinț Mîșkin. Care, neîntrebând dacă îți dorești cu adevărat aceasta, dacă așa ceva figurează printre visele ori pregândurile tale secrete, printre proiectele tale existențiale, te întoarce, te farmecă, te clatină și așază în forul tău cel mai intim o cu totul altă lume.

Ezit să susțin că e vorba de o lume nouă. S-ar putea, în umanitatea lui covârșitoare, nici să nu se fi gândit la asta: aiuritul, deznădăjduitul, splendidul, corupătorul spre frumusețe și noblețe sufletească prinț. Poate e o lume veche, străveche. O lume uriașă, trăită în jocul de oglinzi paralele, în care unul se răsfrânge în multiplu, alcătuind o miraculoasă unitate – despre care scriau unii dintre presocraticii locuiți de geniu – cu un singur „Capăt al osiei lumii”, în care îl urmărești cu ochii un pic înlăcrimați de teama să nu carecumva să dispară subit. Căci știi că o dată cu el, cu lumea lui fabuloasă, în care excelența sa e rege și cerșetor, totodată, ar dispărea totul. Îl cauți cu spaimă, cu speranța de a-l redescoperi și cu teama că, la un moment dat, îl vei regăsi acolo, în adâncuri, netulburat, cuprins, din timp în timp, de îngândurare, de un extaz liniștit din al cărui ochean privește lumea și, în primul rând, pe tine – un pumn de humă însuflețit, cu o nesfârșită iubire. Știi că acea iubire te reînnoiește, copleșindu-te cu daruri… Știi că ți-a dat ochi ca să înveți să vezi. Ți-a dat urechi ca să înveți să auzi. Ți-a dat un trup de care să ai grijă, fiindcă e limanul sufletului. Ți-a dat minte ca să deprinzi arta de a discerne grâul de neghină. Semințele roditoare – de pământurile sterpe. Ți-a dat inimă – ca să înveți arta de a vedea cu ea, și cu ea – sau, în primul rând, cu ea – împărăteasa… Și atâtea lucruri, adevăruri, lumi ți le-a dăruit, încât te surprinzi, din când în când, că urci sau cobori pe marginea sufletului și mulțumești că ești aici, acum. Și, iarăși, te gândești la sucitul tău prinț. Oare la el te gândești cu adevărat? Să fie un subterfugiu la care recurgi de Ziua Înălțării Sfintei Cruci? O viclenie superioară? Un liman între ape de nevăzut, în care crezi puternic și scrii, în continuare, despre prințul tău ciudat și contradictoriu, fiindcă îți lipsește curajul de a scrie despre Celălalt Liman, tratat când te afli în raza sufletului ca un vârf de lance. Sau poate tocmai ezitarea ta să fie o formă de curaj sau sfială. De lucrurile mari te apropii cu sfială. Încetinindu-ți respirația, mersul, gândirea, pașii.

Sinceritatea prințului e dezarmantă și stranie, în egală măsură. Ca să nu spun că e scandaloasă. Curajul lui e sfidător, uneori, mai cu seamă atunci când se transformă într-o formă a iubirii, simțite prin toți porii inclusiv în scena în care își revine subit după ce vede tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr – Iisus în mormânt –, care ar îndepărta de credință pe oricine, aproape. Apoi, același sentiment covârșitor, aceeași realitate derutant-vitală se pot lesne citi în gestul de a se înfrăți cu ucigașul Rogojin. Înfrățire ce sfidează regulile, calcă în picioare precepte, limite, trădând o gândire zigzagată sau o iubire numită și alte dăți necondiționată. E ceea ce supără pe unii sanctpetersburghezi. Îi consternează. Le tulbură în adâncuri mediocritatea, urnind-o preț de câteva clipite măcar spre altceva. Poate spre Cerul dinlăuntrul lor. Poate spre acea limită, aflată tot acolo, în adâncurile sufletești, peste care ei, unii dintre ei se tem să calce, fiindcă, de cum ar face acel pas minuscul, mai exact, o jumătate de pas, să zicem, ar afla – exprimându-ne cu vorbele lui Eminescu – cum se încearcă în ei universul. Deci, ar păși pe pământuri neumblate. Ceea ce stârnește, previzibil, spaimă. O spaimă uriașă, colcăitoare, vie, care îi bântuie și le frământă firea, celulă cu celulă, nopțile. Dacă ar ști că până și spaima e un semn că Zeul respiră prin ei, e viu, e prezent și că…

Prin ce anume scandalizează iubitul și antipaticul prinț, îmbogățit peste noapte, deci, aflându-se deodată în posesia unor condiții prielnice de a se transforma în teren propice și altor miracole? Rând pe rând, cneazul Mîșkin îi învață subtil pe prietenii sau neprietenii săi să se întoarcă fiecare la el însuși, la lumea dinlăuntrul fiecăruia. Ca să se regăsească acolo. Ca să fie ei înșiși acolo, în imperiul discret strălucitor al sufletului, care – blagian vorbind – da, e și un „prund de păcate”, e „nimic și” e „de toate”: „Eşti nimic şi eşti de toate:/ aer, păsări călătoare/ fum şi vatră, vremi trecute/ şi pământuri viitoare./ Drumul tău nu e-n afară./ Căile-s în tine însuţi./ Iată cerul tău se naşte/ ca o lacrimă din plânsu-ţi”.

Descoperind devreme, prin ocheanul suferinței, că „roata stelelor” e în forul lui lăuntric, să te mai mire faptul că prințul Mîșkin vede prin lucruri și prin oameni? Și prin acest dar descoperit după îndelungi stagii, peripluri făcute în propriul for lăuntric, dăruind frumusețe – exact tipul de frumusețe admirat în timp ce contemplă cu un liniștit extaz portretul Nastasiei Filippovna – măria sa prințul îi îndeamnă și pe ceilalți să scruteze trezoreria lor aflată între coaste, urcându-și privirile spre Cerul de-acolo și risipind din frumusețile regăsite cu sufletul la gurile raiului de aici, dintotdeauna.

Născută la Chişinău, la 12 ianuarie 1967. Poemele sale au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Rusia, S.U.A, Bulgaria, Albania. Este redactor-șef al revistei Contemporanul.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al PEN-Clubului.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”