/

„Pentru că sînteți prea buni!”

Din Cireșarii nu-mi plăceau decît șturlubaticul Tic și greoiul Dan, în timp ce exemplarii Ursu și Maria mă enervau la culme.

Start
861 vizualizări
Citiți în 10 de minute

Cînd (ne) devine „antipatic” un personaj literar? Iată o problemă de psihologie a lecturii la care nu se poate răspunde, cred, decît confruntînd agendele autorilor și convențiile morale ale textelor cu rezistența cititorilor față de ele. Or, cîte seturi de valori, subiectivități și condiționări, tot atîtea răspunsuri. Dacă opoziția pozitiv vs. negativ ține de logica maniheistă a basmului, prin conflictul moral între Bine și Rău, opoziția simpatic vs. antipatic ține de opțiuni mult mai complexe. În lectura naivă, un personaj ți-e simpatic atunci cînd te simți pe aceeași lungime de undă cu felul lui de-a fi (și, de ce n-am recunoaște-o, ceva din această lectură naivă subzistă în noi chiar cînd devenim cititori profesioniști; doar că argumentele antipatizării devin, cu precădere, ideologice). Uneori, antipatiile față de personaje capătă motivații sociologice: unii detestă, după caz, literatura cu proletari, cu aristocrați sau cu țărani, alții încearcă să reabiliteze ceea ce a fost stigmatizat sau compromis înainte-vreme etc. Totuși, dincolo de orice subiectivisme, partizanate, diferențe culturale și de mentalitate, un personaj ți-e antipatic atunci cînd ți se pare „tras de păr” – adică forțat, contrafăcut, „fake”. Cînd simți, de pildă, că autorul, prin instanța narativă care-l exprimă, își proiectează prea ostentativ-idealizant în el valorile ideologice și morale. Și, mai ales, cînd ai senzația că-i „pune pile” pe diverse căi, pentru a-și persuada cititorii. Să recunoaștem, e greu, mai ales pentru un scriitor angajat în „pedagogii sociale”, să-și facă realmente simpatice personajele pozitive și antipatice – pe cele negative. De multe ori iese exact pe dos. De cîte ori n-am avut senzația, parcurgînd diferite romane, piese de teatru sau filme, că, prin happy end-urile unde „Binele învinge” (oricum ar fi definit acest Bine), îmi sînt băgate pe gît valorile unui establishment sau altul. În copilărie și în adolescență, îi antipatizam, de regulă, pe eroii „cei mai pozitivi dintre pozitivi” ai romanelor de aventuri. În ciclul dumasian al muschetarilor, nu-mi plăcea idealizatul, gravul Athos – vicleanul și subtilul Aramis, în schimb, da; nu-mi plăceau nici mulți dintre eroii idealizați, neapărat francezi, ai lui Jules Verne etc. Exemplaritatea lor pedagogică îmi suna a gol ca a supereroilor din filmele de propagandă, deghizate în filme de acțiune. Adevărul e că, în ciuda aparențelor, copiii nu pot fi ușor păcăliți. Din Cireșarii nu-mi plăceau decît șturlubaticul Tic și greoiul Dan, în timp ce exemplarii Ursu și Maria mă enervau la culme. Aveam, de fapt, reacția copilului dintr-un film al lui Sergiu Nicolaescu, care, întrebat fiind „de ce nu ne iubești?”, răspunde oțărît: „Pentru că sunteți prea buni!” Mă revolta faptul că Zmeul cel rău pierde de fiecare dată, că Făt Frumos cîștigă (aproape) întotdeauna. Prea era de tot dubios, mai ales că „negativii” aveau o atracție specială; primii ilustrau lumea așa cum trebuie sau cum ar fi bine să fie, ceilalți exprimau lumea așa cum este. Psihanalitic vorbind, trăiam în plină rezistență a sinelui față de supraeu. Un alt tip de eroi pozitivi pe care-i resimțeam antipatici erau cei oficiali, partinici: eroii comuniști ai literaturii realist-socialiste și ai celei „patriotice” ulterioare (nu toți însă: cum mi-ar fi putut fi antipatici Pistruiatul, sau Răspopitul din filmele cu haiduci? În plus, nici negativii legionari nu-mi plăceau, detestam ipostazele sumbre și fanatice; îmi plăceau în schimb escrocii, șmecherii, trickster-ii, antieroii de tip Švejk). După 1989 a apărut, simetric și la fel de inflaționar, un alt tip de erou – anticomunistul idealizat, cu care rareori rezonam. Dar nici ziariștii-justițiari din unele romane ale lui Augustin Buzura (unde negativii sau bovaricii „ies” mult mai autentic). Iritant prin falsitatea monomaniacală – în literatură, uneori și-n viață – mi-a fost, de fapt, intelectualul idealist, principialul intransigent care „vede idei” și nu e, de fapt, decît un închipuit vanitos (e lesne de înțeles că nici cu Don Quijote sau Hamlet nu aveam un comerț prea bun). Nu mi-au plăcut, în consecință, intelectualii de blazon ai lui Camil Petrescu: Ștefan Gheorghidiu, Ladima, Gelu Ruscanu, chiar doamna T., în schimb mi se par și azi foarte reușite figurile unor Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu-Lumînăraru, Emilia Răchitaru, Miți Mărculeanu, Cibănoiu sau Bulgăran. Iar personajele de roman realist-obiectiv în care autorul se ipostaziază ca alter ego mi-au sunat aproape întotdeauna fals. Mă gîndesc, spre exemplu, la „raisonneur-ul” Titu Herdelea al lui Liviu Rebreanu, tot mai nesărat și mai convențional de la un roman la altul, la eroii călinescieni, de la Jim Marinescu și Felix Sima la „bietul” Ioanide – cu toții, autoportrete narcisice găunoase. Nu mai vorbesc de pozitivii de operetă din romanele noastre de început, care țin de altă categorie; Ciocoii… lui Nicolae Filimon e un exemplu-școală în care eroul execrat, parvenitul pe stil nou Dinu Păturică, devine simpatic împotriva voinței genitorului său literar, în timp ce Banul C., Gheorghe și Maria sînt niște fantoșe puerile (la fel se va întîmpla, mai tîrziu, cu alți „negativi simpatici” din categoria arivistului grobian: Tănase Scatiu, Gore Pirgu, Lică Trubadurul, Stănică Rațiu, Iancu Urmatecu ș.a.). La cu totul alt nivel și în alt tip de literatură, cît de antipatică „iese” frumoasa Irene Heron din Forsyte Saga și cei trei Jolyon-i ai ei față de chinuitul burghez victorian Soames. Un morb care face adesea antipatice personajele poate fi găsit pe scară largă în formula literaturii clasico-romantice, prin excelență retorică și idealizantă (era să uit cît de antipatici mi-au fost eroii pozitivi goetheeni…). Lesne antipatizabil poate fi și personajul justițiar, apărător al Legii și Binelui, cînd autorul ratează dozajul optim. Dacă în Baltagul Vitoria devine atașantă prin subtilitatea machiavelică a disimulării, Anca din Năpasta devine antipatică literar prin rigiditatea demonstrativă cu care aplică Dreptatea. E, de altfel, unul din rarele momente în care, luat probabil de valul contrazicerii propriei imagini „neserioase”, Caragiale ratează subtilitatea. 

Și totuși… lăsînd experiența personală deoparte, de ce (ne) sînt antipatici – nouă, cititori hîrșiți în ale (post)modernității – eroii „exemplari”, exemplaritățile idealizante? Pentru că, raportîndu-i la infinita complexitate a realului, le simțim falsitatea, uneori chiar impostura? Sau pentru că, prea atașați mentalitatea „dezvrăjită”, nu mai sîntem suficient de naivi ca să credem în logica basmului, în poveștile cu Feți Frumoși și zîne, fie ei și modernizați prin liftinguri de tot felul? Mai degrabă, cîte ceva din toate acestea, și, desigur, ceva pe deasupra.

Critic și istoric literar, conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București. Cărți: Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice (2018), Avangarda românească și complexul periferiei (2007), Contimporanul: istoria unei reviste de avangardă (2007), Modernismul retro în romanul interbelic românesc (2009) ș.a.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”