Simfonia mută
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Simfonia mută de Nichita Danilov, apărut de curând în colecţia Fiction Ltd.

239 vizualizări
Citiți în 11 de minute
1

Realismul magic al nuvelelor și povestirilor din Simfonia mută, potopit câteodată de note de fantastic și absurd, nu se desfășoară nici o clipă în gol: el are întotdeauna o acoperire psihologică și, de ce nu, mitologică. Importante nu sunt atât întâmplările, cât atmosfera și, mai cu seamă, mulțimea personajelor ce bântuie paginile cărții. Ele vor rămâne mult timp în memoria cititorului fiindcă o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici și nota de fantastic, precum și grotescul sau umorul absurd. Izvorând din inconștient, ele parcă vin din interiorul peșterii lui Platon, contaminând și transfigurând prin trăirile lor tulburi contingentul.

Cadrul e cât se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil în multe pagini, personajele însă, în ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicală, par scăpate de la balamuc, având aerul unor năluci proaspăt ieșite pe poarta propriului infern existențial. Ironică uneori, neașteptat de tragică alteori, Simfonia mută este tocmai cea care, paradoxal, dă glas celor mai ascunse gânduri și sentimente ale fiecăruia dintre noi, iar glasurile care răzbat dinăuntrul ei nu sunt altceva decât expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulversează, adesea, conștiința. În acest sens, fiecare povestire este, mai mult decât orice altceva, o oglindă când limpede, când dureros de contorsionată a existenței noastre în lume.


Fragment din Misionarul

Toată noaptea suflase un vânt aspru, şuierând printre liniile de calea ferată, zguduind geamurile şi uşile. În balcon, rufele întinse pe sârmă fuseseră smulse de rafale şi aruncate în stradă. Am ieşit, spre dimineaţă, şi am început să alerg după ele, culegându-le de pe mijlocul bulevardului. Nu se vedea nici ţipenie de om. Doar tramvaiele şi microbuzele aşteptau goale la capătul traseului să-şi facă apariţia, ieşind de pe scările blocurilor scufundate în întuneric, primii călători. Şoferii dormitau la volan, iar cei doi vatmani coborâseră şi ei din vagoane, refugiindu-se la non-stop-ul de după colţ, unde acum, probabil, îşi savurau, stând de vorbă cu vânzătoarele, cafelele fierbinţi scurse din automat. Era sâmbătă şi oamenii îşi odihneau oasele şi creierii după zile întregi de alergătură. Doar vântul de septembrie, neobişnuit de rece, îşi făcea de cap pe străzi. Cu hainele fâlfâind pe mine, gata-gata să fiu smuls de pe trotuar, încercam să recuperez ultimele cearşafuri, pijamaua şi cămăşile pe care furtuna mi le smulsese în furia ei şi le împrăştiase pe marele bulevard. Era ca după un naufragiu. O mulţime de ziare, de afişe, şi tot felul de ambalaje se roteau pe trotuar, rostogolindu-se în stradă, alături de crengi rupte şi de tot felul de resturi menajere, vărsate din tomberoanele aflate în spatele blocurilor. Trezită din somn din cauza zgomotelor pe care le producea vijelia şi negăsindu-mă în pat, soţia mea, înveşmântată într-un halat roşu de mătase, ieşi în balcon, să vadă dacă rufele sunt la locul lor, dar nu văzu nici urmă de ele. Şi atunci aruncă o privire în jos. O mogâldeaţă albă, răsucită de vânt, mergea aplecată, când oprindu-se în loc, când alergând, căutând să oprească învălmăşeala de gunoaie şi lucruri pe care rafalele vântului le răsuceau într-o furie sălbatică pe trotuar. Simţind privirea aţintită asupra mea, ridicai ochii din pământ şi privii în direcţia balconului. În sfârşit, Kristina mă recunoscuse: îmi făcea semne disperate cu mâna să las totul baltă şi să mă refugiez în casă. Recuperasem totuşi pijamaua, un cearşaf, iar celălalt, rămăs agăţat de arţarul din faţa staţiei Peco, se făcuse ferfeniţă. Prin vânt, răzbătu un strigăt:

N-are nici un rost să te opui mâniei Domnului. Ce-a fost luat să fie luat… Aruncă tot ce-ai găsit şi vino sus.

Am urcat, dar nu m-am îndurat să arunc lenjeria pe care o recuperasem.

Aruncă pijamaua şi cearşafurile şi tot ce mai ai la gunoi, spuse soţia cu un glas în care se simţeau îngrijorarea şi teama de necunoscut. Lucrurile astea ne vor aduce ghinion, mai adăugă ea.

Şi dacă le pierdeam, nu ne aduceau? – am bodogănit nemulţumit, păşind prin uşa deschisă, ce se închise cu zgomot în urma mea, împinsă de vântul ce vâjâia pe casa scării. Soţia nu răspunse, ci, luându-mi cearşaful din braţe, îl desfăşură pe hol. Am rămas înmărmurit. În mijlocul lui se vedea un desen, reprezentând un animal ciudat, pe jumătate pasăre, pe jumătate reptilă.

E semnul…

N-a mai continuat. În casa noastră, numele Necuratului nu se rostea, nici măcar în şoaptă…

Strânge totul şi aruncă la gunoi…, spuse soţia, în şoaptă. Şi părul ei arămiu flutură ca un steag, ridicat de un curent stârnit de deschiderea uşii.

Am ieşit bodogănind pe hol, căzut pradă unei spaime nedefinite, ce-şi făcea loc în conştiinţa mea. În curând, tot ce strânsesem fu aruncat la tomberon. Vântul continua să bată cu putere. Apoi, în timp ce îngrămădeam cu băţul cearşaful cu semnele Gheenei în tomberon, furtuna se potoli din senin. Cerul se însenină şi el, tramvaiele şi autobuzele se mişcară din loc şi, odată cu primele raze ale unui soare crud, parcă primăvăratic, oamenii începură să iasă din blocuri, îndreptându-se spre automobilele parcate pe marginea bulevardului sau spre tramvaiele şi troleibuzele ce staţionau la capătul liniei. Furtuna trecuse, lăsând în urma sa un val întreg de gunoaie, ca marea după reflux. Am revenit în casă. Soţia mă privi în tăcere. Nu spuse nimic. M-am spălat pe mâini şi pe faţă, apoi mi-am făcut rugăciunea şi, sărutând-o pe frunte, am ieşit. „Domnul să-ţi lumineze calea“, i-am auzit stingându-se şoapta în urma-mi. M-am uitat la ceas. Ceasul arăta şapte şi douăzeci. La ora opt trebuia să ajung în celalalt capăt al oraşului, pe Strada Trompetelor, într-un cartier sărăcăcios, unde aveam de îndeplinit o misiune. (…)

Uşa de la intrare se deschise brusc. Şi odată cu ea toate geamurile. Hainele care pluteau pe hol fură absorbite de curent, dispărând în hăul ameninţător de afară. Păturile şi cearșafurile fură smulse şi ele de pe paturi, zburau răsucindu-se ca nişte fantome pe coridor, în căutarea unor trupuri pe care le adăpostiseră nu de mult. Pe unul din ele am văzut imprimată pentagrama. Am vrut să-l prind şi să-l arunc pe geam, dar cearşaful se desprinse din mâinile mele şi zbură spre trupul gol al unei femei, care, cu părul vâlvoi şi mâinile ridicate în sus, îngenunchease pe hol. Cearşaful se răsuci ca un şarpe în jurul trupului ei, aproape sugrumând-o.

Nichita Danilov (n. 1952, județul Suceava) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European și colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iași. În 2004 a fost decorat cu Ordinul „Cavaler al Artelor” Clasa A, acordat de Președinția României. Este prezent în antologii de poezie din țară (peste 20 de titluri) și în reviste și publicații din străinătate. Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Fîntîni carteziene (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Urechea de cîrpă (1992); Mirele orb (1995, Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – finanțat de Fundația Soros, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Nevasta lui Hans (1996); Suflete la second-hand (2000); Ferapont (2005); Capete de rînd (2006); Centura de castitate (2007, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelență al Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Imagini de pe strada Kanta (2011, Premiul revistei Observator cultural); Portrete fără ramă (2012, Premiul pentru cea mai bună carte a anului dat de ARIEL); Recviem pentru țara pierdută (2016, Premiul USR – Filiala Iași). De același autor, la Editura Polirom au apărut: Nouă variațiuni pentru orgă (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Tălpi. Șotronul (2004, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Iași); Mașa și Extraterestrul (2005); Locomotiva Noimann (2008, Marele premiu al revistei Poesis, Premiul pentru Proză al revistei Argeș, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Ambasadorul invizibil (2010, 2018).

1 Comment

  1. Rar mi se-ntâmplă să alunec în sufletul „poveștii”, fără să-mi fie trezite pornirile critice și (sau), scăderea interesului vis a vis de „lucrare, ce se arată impecabil construită și profesionist, conturată. O carte, pe care mi-aș dori-o. Un câștig pentru literatură!

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Fericire

A căutat o poză cu ea și Victor și a postat-o pe Facebook, hashtag stillinlove, ea

Bradul

Mama ne-a pus fiecăruia în farfurie și m-a rugat să-l aduc pe Radu la masă. A

Rezervația
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Rezervația de George Cornilă, publicat de curând în