Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.
Ani de-a rândul, când intrai în scara întunecată a blocului, înainte de a ajunge la lift, treceai printr-o expoziţie casnică de fotografii înrămate, fiecare dintre ele câte o variantă a fericirii imaginate de curatorul blocului: schiori în Alpi, o pădure de mesteceni încremenită într-o toamnă eternă, cu frunzele acoperind întreaga paletă de culori posibile, de la încă-verde la un sângeriu oarecum pictural, apoi cascade cu şuvoaie prăbuşindu-se de la înălţimi ameţitoare chiar spre ochii în care se află frumuseţea şi, la capăt, fotografia unei actriţe din anii ’80, de o delicateţe vetustă, care poartă o fustă plisată în plin acord cromatic cu frunzele mestecenilor de alături, o actriţă pe care nici mie nu mi-a fost uşor să-mi mărturisesc că o iubesc încă din copilărie, de când stă acolo, atârnată pe ultimul spaţiu gol dinaintea liftului. O iubesc de când veneam cu Ovidius de la câte o vânătoare de melci prin parcul nostru, imediat ce ploua, de obicei în dimineţi la fel de îndepărtate precum cele povestite acum de un zeu oarecare, readus la viaţă din somnul lui. Plecam amândoi cu câte o sacoşă în mână, sub privirile lui Meri, toată un amestec de amuzament şi groază la vederea acelor frumuseţi de sacoşe din pânză cum nu se prea găseau şi care aveau să devină capcane pentru zecile de gasteropode pe care le culegeam de pe lângă gardurile vii ale parcului. Veneam cu ele pline de fiinţe băloase care trezeau în mine o duioşie violentă, iar el le strângea ascultător, se băga prin găurile din garduri, neatent la nimic altceva, cum ar fi faptul că-şi murdărea balonzaidul bej sau vernil ori pantalonii cu vipuşcă, pentru că de multe ori nu avea timp nici să se schimbe după ce venea de la Marele Stat-Major. Câteodată săream calul şi-i ceream lucruri imposibile pentru că ştiam că le va face şi-l stârneam, îl obligam din pur sadism, dar şi din dragoste, pentru că-l ştiam singurul destul de înamorat de mine încât să se supună oricărui capriciu copilăresc, aşa că-l puneam să alerge cu balonzaidul deschis, fluturându-i în lături, să alerge aşadar cum văzusem că şarjau soldaţii români în Noi, cei din linia întâi, apoi să se prefacă speriat de şuieratul unei bombe ce urma să cadă în apropiere şi să se arunce la pământ, cu palmele lipite la ceafă, protejându-i părul frumos, lins, dat pe spate, pe care şi-l aranja după baie cu mare grijă, apoi îl prindea cu o plasă şi-arăta ca un scriitor din interbelic, ca Mihail sau Camil. Şi el se arunca, ştiu bine asta, pentru că mi-l amintesc cumva nemulţumit, acolo, pe jos, în noroi, cu balonzaidul făcut praf, pătat pe obraz, privind spre mine, care băteam din palme, poate reproşându-mi că de data asta am exagerat un pic, dar nimic nu mai conta, pentru că mă vedea râzând şi puteam pleca liniştiţi spre casă, acolo unde ne aştepta Meri, care probabil gătea unul dintre felurile ei preferate cu ce reuşea el să-i aducă de la popotă, adică limbă de vită, cu care făcea o „mâncare rece cu măsline“, sau un picior de porc, un adidas, cum îi ziceau ei chicotind, pe care-l făcea piftie. Iar când intram în scara blocului, cea îmbrăcată în gresie şi faianţă verde, unde mă simţeam mereu ca la una dintre piscinele interioare de la Herculane, unde mă duceau tot ei vara şi unde aveam stânca noastră preferată, pe care ea se cocoţa şi de unde poza cochetă, la cei doar 50 de ani ai ei, iar el o fotografia cu un zâmbet care emana fericire burgheză, deci, cum intram în piscina aceea interioară a blocului, bifam cu privirea toate tablourile de pe pereţi, anticipând, cu un fior care pleca de undeva din ceafă şi cobora până între picioare, privirea actriţei blonde, cu breton, din fotografia înrămată, ochii ei de un violet tremurător, ca suprafaţa unei ape, pardesiul foarte scurt, care nu-i acoperea picioarele lungi încălţate în saboţi cu talpa din plută, şi perechea de ochelari de soare pe care îi ţinea neglijent în mâna dreaptă, degetele ei subţiri, nesfârşite, adormite într-o cădere continuă, şi, cum ajungeam în dreptul ei, mimam câte un accident care să-mi permită să întârzii acolo cât mai mult, fără ca el să-şi dea seama ce se întâmplă, aşa că fie mă aşezam într-un genunchi ca să-mi leg şireturile, fie mă sprijineam de perete ca să-mi trag sufletul şi el mi-o lua înainte aruncându-mi peste umăr, fără pic de supărare:
— Haide, domnule, că ne aşteaptă Meri. Masa-i gata de mult.
Şi atunci, ca de fiecare dată, eu o luam la goană pe scări, spre etajul 4, iar el mai întâi se prefăcea surprins, apoi probabil zâmbea şi-şi trecea mâna prin părul negru, lins şi chema liftul, apoi urca şi, când deschidea uşa, iarăşi se prefăcea surprins când îi săream în faţă urlând „Primuuuuu!“, iar după toată această demonstraţie de artă actoricească aşteptam în faţa uşii în timp ce el o descuia, fără să sune, ca să n-o deranjeze pe ea, care ne gătea. Şi el descuia uşa tot aşa cum o face acum, decenii mai târziu, poate chiar mai lent, adică mai întâi băga doar vârful cheii în yală, destul cât să rămână acolo, apoi o împingea cu buricul degetului mare, aşa cum nu am mai văzut pe nimeni să procedeze – şi eu am văzut mulţi oameni descuind uşi.
Foto autor: Anto Magzan
