/

Vulcan. Lumina vine de la Asfinţit
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Vulcan. Lumina vine de la Asfinţit de Mihai Buzea, care va apărea în curând în colecția Biografii romanţate.

258 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan şi al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături şi l-a susţinut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) şi ale Facultăţii de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă şi a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicaţii (Concordia, Aurora română, Umoristul), unde şi-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor şi secretar de redacţie. În 1865 şi-a lansat propria revistă (Familia), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile Familiei au fost publicate articole, poezii şi nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar şi din Regatul României. În 1866, pe adresa redacţiei a sosit o scrisoare cu poezia „De-aş avea…”, semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat „naşul literar” al poetului. A pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franţa, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar şi un important volum istoric, Panteonul Roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux şi Jules Verne. A fost ales membru al Societăţii Kisfaludy (1871) şi al Academiei Române (1891). A fost unul dintre cei mai importanţi promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reuşind să sprijine prin acţiunile lui oameni din toate artele româneşti. S-a stins din viaţă pe 8 septembrie 1907, la Oradea.

„Mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Iosif şi cu mine să trăim fericiţi, fără revistă, departe de luminile notorietăţii. Să fim noi doi, pur şi simplu, fără vreo «luptă naţională», fără strădaniile de ridicare a poporenilor, fără participările la întruniri şi fără onorurile publice care au venit cu timpul. Multă vreme am visat la aşa ceva, la un Iosif altfel, care să stea numai cu mine şi să mă iubească, iar eu să mă bucur de el. Am fost o proastă, o femeie proastă. Un om ca Iosif nu şade pe cuptor, aşteptând să treacă timpul, dar nu de asta am fost o proastă, ci pentru că nu mă cunoşteam pe mine însămi. Dacă nu făcea ce-a făcut, eu nu l-aş fi iubit. M-aş fi plictisit repede de el. Pentru că nu pot iubi un bărbat fără un vis. Atunci nu ştiam cum eram, dar acum ştiu: o molie care zboară spre torţă. O molie norocoasă, care a stins trei torţe până să se stingă ea însăşi, dar uite că nu m-am stins de tot şi n-am să mă sting până nu termin de scris ce trebuie scris. Dacă nu eu, cine?

De ar fi să pun pe hârtie chiar totul, nu mi-ar ajunge o viaţă, iar eu nu mai am la dispoziţie decât câteva zile, poate o săptămână, poate o lună, nu ştiu. Datorită lui Iosif am cunoscut mii de oameni în aceşti 36 de ani de căsnicie, iar pe câţiva, poate cei mai importanţi, i-am cunoscut după ce el s-a dus. Am urmat fără teamă drumul pe care mi l-a lăsat cu limbă de moarte, am făcut tot ce trebuia făcut, tot ce a crezut Iosif că trebuia făcut, dar, din păcate, drumul n-a dus nicăieri, iar războiul le-a stricat pe toate. De planul lui Iosif s-a ales praful, ca şi de revistă, ca şi de mine, ca şi de toată lumea noastră, care s-a risipit ca fumul. Oamenii de acum nu au habar, nu pentru ei las mărturia aceasta, ci pentru urmaşii urmaşilor lor, ca adevărul să se afle şi să se ştie. Poate că le va fi de folos, poate că nu, dar asta să decidă ei.”


L-am ascultat pe domnul Iosif, soțul Dumneavoastră, vorbind în adunări publice și pot afirma că este un cunoscător desăvârșit al tuturor subțirimilor limbii maghiare; se vede că s-a instruit în capitala noastră, printre cei mai rafinați oameni de lume ai națiunii politice. Dar, dacă venea Domnia-Sa în vizită, în mod sigur nu și-ar fi tradus singur articolele, ci mi-ar fi povestit liber impresiile Domniei-Sale din călătoria spre sălbaticele țărmuri asiatice ale Bosforului – lucru care l-ar fi ajutat, poate, pe ziaristul din mine, dar nu pe poet (deocamdată, singura mea identitate publică este cea de ziarist, așa că domnul Iosif ar fi considerat, în mod sigur, că îmi face cel mai mare bine cu putință, dar nu ar fi avut dreptate). Pe poet l-a ajutat, l-a inspirat și l-a aruncat în transă traducerea Dumneavoastră copilărească – adică în sensul de „inocentă“, nu în cel de „infantilă“! Știți ce gând mi-a venit ascultându-vă, pentru prima oară de când m-am mutat în orașul acesta? „Ce păcat că nu știu și românește!“ Dar, chiar și așa, momentele în care am râs împreună, încercând să găsim în franceză cuvântul pe care Dumneavoastră nu-l știați în maghiară, rămân pentru mine unele dintre cele mai prețioase comori secrete pe care le-am adunat în scurta mea viață; cred că, dacă aș gândi în româna Dumneavoastră atât de orientală, le-aș numi „icoane“ – sper că am reușit o imagine poetică bună și nicidecum una infamantă cu această comparație! Această a doua zi de închisoare îmi pare, acum, mai presus de prima, deși aseară aș fi considerat cu neputință acest lucru. Dar Dumneavoastră, doamnă, aveți, se pare, meșteșugul de a transforma imposibilul în posibil… ceea ce nu este în puterea multora. Sper să dobândesc și eu această artă cândva. Trebuie!

            Cel mai mult m-au fascinat, Doamnă, acei derviși urlători. Dezgustul extraordinar care transpare din articolul publicat de domnul Iosif în revista sa este atât de bine impregnat în text, încât l-am simțit și eu cu toată forța, în pofida barierelor de timp, de limbă și de experiență personală. Am reținut în toate celulele corpului meu emoția profundă în fața abisului – ceea ce înseamnă că, poate, soțul Dumneavoastră ar fi putut fi un bun poet –, dar mintea mea, deși este o minte pasională de ungur și nu una rece de neamț, tot nu poate înțelege căderea în josnicie. Nu, reiau: nu poate înțelege căderea în acest abis de josnicie descreierată, nici măcar senzuală, nici măcar animală în sens instinctual… pare că acei derviși (cândva oameni? Se pare că da, în mod necesar da, în mod necesar cândva, și ei, oameni!) au găsit un drum propriu spre ieșirea din umanitate spre altceva, nu spre animalitate sau dumnezeire. Este ca și cum ei demonstrează, prin spectacolul de care sunt în stare, că omul – omenirea ca întreg – are ascunsă undeva în sine potențialitatea unui rău absolut, a unui rău cu mult mai rău decât răul animal. Sper să nu existe vreun viitor care să pună în valoare această latență a ființei umane!

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021). În prezent locuiește la Bruxelles.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Ventrilocul
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Ventrilocul de Corin Braga, care va apărea în

Abraxas
(fragment)

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment în avanpremieră din romanul Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu,