Sergiu Vaida (1957-1997) a fost un poet și gazetar bistrițeano-bihorean. A debutat publicistic în 1983, în „Luceafărul”, fiind premiat de revistă la Festivalul Național de Poezie „Nicolae Labiș”. O vreme a frecventat Cenaclul „Iosif Vulcan”, devenind ulterior cronicarul ședințelor. A lucrat la „Gazeta de Vest” și a colaborat la cotidianul „Jurnal bihorean”. Între 1984 și 1990, a colaborat aproape anual cu câte un grupaj poetic la Revista „Familia”. S-a stins din viață timpuriu, la numai 40 de ani, în urma unei comoții cerebrale.
În amintirea sa, în 2023 a luat naștere la Oradea clubul de lectură mensual „Pragul Vaida”. Din numeroasele proiecte editoriale ale lui Sergiu Vaida, din nefericire niciunul nu a avut șansa să vadă lumina tiparului antum. Poeziei sale i s-a făcut dreptate mult mai târziu, odată cu publicarea în volum, în 2017, a unei selecții de poeme de către poetul și publicistul Alexandru Seres. Sub girul aceluiași îngrijitor a apărut în 2023 o ediție revizuită și adăugită a antologiei de autor Într-o lumină aurie, de data aceasta la Cartea Românească, prestigioasa editură la care autorul își visa tipărite creațiile.
Poemele de față reprezintă o selecție riguroasă dintr-o serie de manuscrise de versuri dactilografiate la începutul anilor ’90, o recuperare de dată recentă a fiului autorului, Matei Vaida. Îi mulțumim și pe această cale pentru bunăvoința de a ni le încredința spre publicare.
Convenții cu vântul
atât de singur era
încât în casa lui unde pereții
făceau convenții cu vântul
s-a ivit un pom în mijloc
atât de singur, încât zugrăveala se lepăda
pe buze
în frigul-dinte, animal nocturn
se retrăgea așa într-o platoșă, într-un gând
trupul putea să-l fure oricine fără să știe
/se va aprinde focul în curând
cenuși peste pereții cu paingi
gândurile tale zboară plăpând/
și pentru că nu se știe de ce se-nclinau bolțile
și nu știa de ce-a fost pus pe scară
în mijlocul odăii el s-a ivit
și era străin
și vocea i se aude afară.
În clipa aceea aspida și norul
În clipa aceea putea să vină norul de cenușă
mitraliorii cu sentimente biserica sfântul omar sticlea
către prispa pe care stam cu vioara vulpile catârii asinii
vălurind pe tabla de șah ce-mi păzea somnul incinerarea
de ce ești trist băiete ce ai cu sfinții privirea ta
nu este altceva decât acest plisc de calcar trepanul
de hățuri cifru hipic când vei pleca și colportor se va spune
căci sentimentul străzii în platani se retrage sâsâitul
aspidei către zeii de clorofilă aspido aspido firido
dar aceste două pelicule între care înaintez dar cascada
cu viespi când te trezești ochiul cu libelule azurul
punem caseta și iată ce se aude lacrimile îmi sfârâie
un râu trece peste picioarele mele din brusturi vine eu sunt
un loc de trecere glasul meu te mișcă prin oglindă
dar norul de cenușă mitraliorii prin gropile cu lei
măsurând mușchiul intermaxilar biserica sfântul omar
dar pântecul meu tiptil tiptil se apropie de creier
întâlnirea lor e secretă martor mi-e sigiliul pleoapa
de ce sunt eu o rocă pe tabla de șah aspido gândurile crah
ninsoarea nu-i decât un tic al danturii lui
căci dacă deschid ușa mobila mea o ia la fugă
și seiful e în frunte după mine fecioare urcioare
vă voi face la marginea privirii lui care ne frige
ce v-am făcut nu-mi răspundeți dați-mi cazmaua
în locul vostru zornăie drahmele schimbul în natură
și intri în odaie cu rugul pe gură
dar tu cântai la vioară și acum trec vulpile catârii
asinii prin proaspăta ninsorii arătură
Va fi fost prea curând
și cât voiam să treacă norii și ei au trecut
și-atunci un briliant puteam să fiu un stilet
oasele mele luminau o pădure de argint semnele
și sevele zăpăcite ciripeau la picioarele mele
de-acum sunt fericit am văzut crucea zborul
corturile zeilor clăile de fân așa de fericit sunt
încât mi-e rușine căci s-au dus morile vânătorile
nici vântul nu-și montează cercei la urechea mea
și această lumină este platoul
vii tu și pașii tăi murmură pe zid proiectați
pe catarge și iarba îmi ia un interviu la izvor
și prin privirea mea trec fluturii libelulele
și iată prin luminiș țârâind ceasul nubil
ca printr-o cireașă se văd lumânările acestei stări
tremurul un vis carstic sub măslini
și-atât de mult se atrag obiectele între ele încât
mersul tău deconspiră și viteza luminii scade brusc
încât triumfător cu o torță în fruntea ei te ivești
încât se vedea piatra cuvintelor piatra lor se vedea
și tu siglă între ele calendarul de ceară ochii mei
va fi fost prea curând dimineață a fost
Mici socoteli n-ai mai făcut
șarpe oblic mi-a fost privirea alunecând încet
pe giulgiul nopții, nici nu se născuse mâna mea, nici
crăpăturile care au apărut mai târziu pe un alt edificiu
și nici vocea mea nu vâna casa de tămâie în care
scriai aruncând ciudate obiecte pe fereastră, spre mine
venind pe rotile, pe gheață alunecând făpturi gelatinoase
cu etichete roz în mâini și o rumoare a gândului
mici socoteli n-ai mai făcut și nici mingile albe rostogolindu-se
dimineața pe acoperișul tău
dar un bulb dar o gușă apăruse în dreptul lucrurilor tale
un zumzet de pași traversând un coridor, apoi:
se deschideau ușile scârțâiau porțile lămpile se-aprindeau
masa ta se dilata patul tău se lăfăia în aburii somnului
și împingea puternic pereții spre bustul prietenului tău
cântând la flaut un vagon alunecând pe o pantă
și trupul tău lua proporții și creștetul tău văzut sub lupă
și ochiul tău dilatându-se aduna pe pupilă puțin câte puțin
puține lucruri mai există și nici caprele nu-și mai târăsc
ugerele pe-aici PE-AICI NICI TU NU MAI EȘTI
Fundal cu asiri
am plecat atunci spre răscruci spre probleme
și nici măcar zeii nu erau treziți din glorie
o cămașă de trestie îmi flutura pe trup încât
iată îmi spuneau omul anhidru mineral black hole
schimbăm unghiul și spunem steaua de parafină umezindu-ne
căruța de rafie leagănă un ștreang care-s chiar eu
prin craniul lămpii trece somnul cortegiu de maci
dar candoarea lasă în mine scutece și scâncetul dar
mamă mai știi tu noaptea de mai când veni potopul
când pe înaltele valuri guițau purcelușii bibilicile bâlbâiau
și cu o seară înainte te adormisem punându-ți poemul
pe ochi era mare sărbătoare se auzeau ding-donguri mătăsuri
și mari lampioane atârnau de boltă ziceai doamne ferește
dar pântecul tău perete sprijină sfinții calfă
eu sunt un pasaj un ropot pumnalul
cu care te sprijini spre dealul
pe care pierdutu-mi-am calul voalul și malul
dar merii au înflorit cu năluci și cu hărți
străzile desigur că orologii sunt cu capul plecat
pe sub măslini motocicliștii se iau după mine un far
mă tot mută pe afișe în piețe fundalul cu asiri ducând
drugi mari de piatră-n spinare și desigur pe ele scrie
abanos trupul tău mireasmă de mirt langoare aloe
buze de naramzi ochi de acvilă papirus inima ta
foșnindo
și eu urmărescu-i în două picioare
în patru picioare și apoi în urcioare
dar nu știi cum ne trezirăm în apă în pod ne urcarăm
în turle ne urcarăm zeii jucau perinița pe norii din zare
și acum să trecem cu dicționarul în mâini
pe pământul reavăn grindină de ochi lumea
Selecție, culegere și prezentare de Mihók Tamás
