Percepută de la-nceput ca o imensă posibilitate, o deschidere spre comunicarea instant și fără limite de spațiu, această electrizantă lume nouă oferea în același timp scuza perfectă pentru a fugi de contactul direct inclusiv cu cei ca noi, cu… confrații. Excepțiile au fost puține și, oricum, cercurile care s-au format n-au avut nici pe departe anvergura grupărilor literare ale generațiilor anterioare. Iar acolo unde a lipsit o figură tutelară carismatică (cazul Oradiei, s-o spun pe-a’ dreaptă), istoria literară nici nu va avea ce astfel de „școală” să consemneze. De aceea, mulți dintre noi ne-am dezvoltat în cadrul unor comunități culturale online, mult mai largi, dar și, inevitabil, mai amorfe, mai eterogene. Fiindcă, într-adevăr, paravanul acesta de pixeli filtrează realitatea, o deformează și de multe ori creează umbre, iluzii, ficțiuni. Iar proba adevărului n-o poate da decît tot ieșirea din virtual/(re)intrarea în real.
Astfel de întîmplări revelatorii sînt festivalurile de literatură. Am avut privilegiul să particip la cîteva, cel mai recent fiind și cel mai bun (prin organizare, anvergură internațională, impact direct și relevanță culturală) din partea noastră de lume: FILIT, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași. Cu astfel de ocazii punem la încercare, ritualic, rezistența „bulei” în care trăim în restul timpului. Însă, poate curios și poate salvator lucru, proba de foc nu se produce în circuit închis, ci e mai degrabă un examen al nostru comun în fața cititorilor mai mici și mai mari. Iar asta, confruntarea cu realitatea celor pentru care scriem, cred că are darul de-a ne uni într-o singură și mare grupare, într-un contingent de ființe virtuale, altfel izolate, întrupate acum – de voie – la contactul cu publicul. Și ceva îmi spune că transformarea este reciprocă.
