/

Tu seras une femme, ma fille

540 vizualizări
Citiți în 10 de minute

Cu gingășie m-a apucat Claudiu Komartin de ambele urechi și mi-a dat un cap în gură; justificat! Îl meritam. L-am confundat pe Cezar Ivănescu cu Mircea Ivănescu. De la un anumit nivel încolo, gafe de-astea nu se fac, pur și simplu! Mea culpa. De vină, totuși, nu este decât Mircea Pricăjan, omul care mi-a dat rubrica pe mână: când a zis „Carte străină”, și eu, și el am înțeles că va fi vorba de recenzarea unor cărți netraduse în limba română. Numai că timpul n-a mai avut răbdare: literatura română, care trăiește din traduceri, ne-a luat fața la amândoi și-a tradus cam tot ce există și mișcă pe piața internațională a cărții, adică inclusiv așa-zisele „inedite”. Nu că asta-ar fi o explicație: integrala Kafka (acolo m-a încolțit Komartin) fusese tradusă în română de decenii întregi… așa că n-am nicio umbră de scuză.

Pățit, am investit 3 euro și 65 de cenți în cărticica Tu seras un homme, mon fils de Rudyard Kipling (Editura Fayard, 2020). De unde știu că n-a fost tradusă în română? Simplu: n-are cum. E o traducere a lui Jean-Luc Fromental după originalul englezesc (If –), în care-i adunată corespondența dintre John Kipling și tatăl său, Rudyard. Cam aici se termină partea amuzantă a acestei recenzii. Désolé!

Am citit greu (franceza-i încă o țară străină pentru mine), dar am citit. Mi s-a rupt inima. John a fost sufletul lui Rudyard, mândria lui, unicul său fiu, lumina ochilor săi, urmașul pe care-l dorise și și-l formase după chipul și asemănarea lui… numai cine este tată poate să înțeleagă ce scriu eu aici. Când a izbucnit Primul Război Mondial, John avea 16 ani. Fusese crescut în valorile lui taică-său; voi, care-ați citit opera lui Kipling, știți care-s alea. Pocnea de dorul de a lua parte la lupte, dar era prea mic și prea chior (avea un defect de vedere). Cum a împlinit 18 ani, cum s-a prezentat la recrutare, dar Royal Navy l-a respins, tocmai din cauza asta (ochii!). S-a prezentat (de două ori, ca-n bancurile cu Chuck Norris) la centrele de recrutare ale armatei de uscat, dar a fost trimis la plimbare, din același motiv. A intervenit taică-său, care era prieten cu câțiva generali super-grei, și John a fost primit, în cele din urmă, la o unitate cam de mâna a treia (Irish Guards, coșul de gunoi al Imperiului Britanic). A intrat în foc în toamna lui 1915, într-una dintre cele mai prost gândite bătălii ale Aliaților, și-a murit degeaba ca alte zeci de mii de tineri: fără niciun rost, fără niciun sens, fără nicio glorie. Rămășițele lui pământești au fost identificate de-abia în 2016. John Kipling are, în sfârșit, un mormânt al său, acolo în nordul Franței, chiar sub frontiera belgiană. În august mă duc să-l văd.

Mie, vă zic cinstit, mi-a venit să plâng, citind cărticica asta. Nu conține decât scrisorile schimbate între John și Rudyard, între 20 februarie și 25 septembrie 1915, plus niște înțelepciuni de-ale lui Jean-Luc Fromental (pe-astea le-am sărit). Pot spune doar impresiile mele de chibiț, atât într-ale războiului, cât și-ntr-ale francezei: lumea s-a degradat de atunci încoace. John era un tânăr foarte bine educat, crescut în solidele – deși parțial falsele – valori ale lui taică-său, pe care în mod evident îl adora și împotriva căruia nici prin cap nu-i trecuse să se revolte, cum ne-am revoltat fiecare dintre noi la vremea noastră, că altfel n-ajungeam bărbați. Nu. John s-a dus la moarte pentru valorile babacului. Imperiul britanic. Povara omului alb. Germanii cei răi. Hunii. Civilizația anglo-saxonă. Îhî.

Am și eu o fiică; de fapt, aici voiam s-ajung. Nu știu cum va fi lumea în care va trăi ea. Sper din toate celulele mele că va fi o lume a păcii, dacă nu a prosperității, a meritocrației și a egalității de șanse (poate astea-s vise). Dar măcar o lume a păcii să fie! Să nu moară milioane de tineri în războaie cretine, pornite de boșorogi impotenți, bășinoși, ratați și înnebuniți de frica pierderii propriului scaun! Am citit istorie militară cât pentru zece vieți, și dac-am tras vreo concluzie, apoi asta-i concluzia: un singur lucru e mai rău decât războiul, și lucrul ăla e sclavia. Am fost sclav și știu ce vorbesc. Dar de ce să aibă copiii de ales între sclavie și război? Chiar atât de tâmpită-i generația mea? Nu le putem lăsa moștenire alte opțiuni?

John, îți dau cuvântul. Să știe cititorii acestei reviste că ai existat cândva pe acest pământ. Chiar dacă ai murit aiurea, într-un război uitat, într-un masacru absurd (ordonat de generali bătrâni, niciodată trași la răspundere – n.n.), uite, vreau eu să se mai audă o dată și vocea ta, chiar după mai mult de-un secol și chiar și-așa, în traducere. E micul omagiu pe care simt nevoia să ți-l aduc și singurul de care sunt în stare. Rest In Peace, Johnny Kipling!


Samedi 25 sept. 1915

17 h 30

Cher F (ather)

Juste un mot rapide car nous montons ce soir. La tranchées de la ligne de front ne sont qu’à neuf miles d’ici, ce ne sera donc pas une très longue marche.

C’est LA grande offensive pour percer et mettre fin à la guerre.

Les canons ont toneé la journée à vous rendre sourd, sans une seule accalmie.

Nous devons percer à tout prix, donc nous n’aurons pas à rester longemps dans les tranchées, ce qui est une grande chance.

Étrange de penser qu’on sera au coeur du combat demain.

Première experience du feu non plus dans les tranchées mais à découvert.

C’est l’un des avantages d’une division volante; il faut toujour advancer.

Nous avons marché dix-huit miles la nuit dernière sous une pluie battante.

Elle tombait en rideaux, sans relâche.

Ils jouent une partie énorme avec cette grande poussée; si elle réussit, la guerre ne durera plus très longtemps.

Vous ne supposez pas quels gigantesques enjeux reposent sur les quelques prochains jours.

Ce sera ma dernière lettre pour le moment; je n’aurai pas le temps de vous écrire dans la semaine qui vient, mais j’essaierai d’envoyer des cartes du combatant.

À bientôt chers vieux.

Affections,

John

Baisers à Jerry.

JK

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021), Vulcan. Lumina vine de la Asfințit (2022) și Frunza (2022). În prezent locuiește la Bruxelles.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea străină”