Muzicanții din Bremen

Băiatul e îngrozit de moarte și de morți, deși n-a văzut prea mulți, și, apropiindu-se de coșciug simte că-l lasă genunchii, îi tremură mâinile, transpirația rece îi curge prin păr și-i udă gulerul cămășii.

480 vizualizări
Citiți în 41 de minute
1

— Iar acum, neînduplecat și june auditoriu, precum spus-a Dionisie Cartusianul, Doctor extaticus, când și-a luat rămas-bun de la toc și călimară, „vreau să mă îndrept spre portul unei tăceri sigure”.

Bărbatul care a rostit aceste lucruri cu o emfază comică e înalt, are părul alb și în loc de mâna dreaptă îi atârnă o mânecă goală, legată într-un nod care se bălăngăne la fiecare mișcare bruscă. Are în jur de 60 de ani și un chip emaciat, ca din ceară. Stă în picioare și ridică un pahar de apă în care ar mai fi o peliculă de vodkă, privește prin sticlă lumina deja filtrată de magnoliile înflorite din fața geamului, apoi dă băutura pe gât. Se trântește în fotoliul murdar și deformat de anii lungi în care i-a suportat prăbușirile, apoi continuă să privească înspre ceilalți doi bărbați din cameră, cu o privire ghidușă.

Seamănă cu Donald Sutherland, sau cu un câine, un câine adolescent, gândește tânărul așezat în dreptul ferestrei, unde meșterește cu o mână la un computer vechi. Mai exact, alege muzica, trage fișierele în MP3 player și, când situația i se pare insuportabilă, se preface absorbit de munca asta semi-artistică.

— Hai, puiuț, stabilește-te la ceva, că mă ia de cap!

Cel care a vorbit răgușit e un bărbat în plină forță, un tip gros, impresionant, la vreo 45-50 de ani, cu un cap leonin grizonat și nări mari. Băiatul se gândește că seamănă cu dragonul pe care-l călărește eroul din Poveste fără sfârșit. „Eu sunt Alice,” își spune, apoi ridică ochii spre tavan, căutând vreo gaură de iepure.

— Gata, Papașa, acuma, ține-ți caii…

Ovi D. Pop, Umbrele, 2

Are privirea ușor aburită și mișcările încetinite de oboseală. În plus, de afară intră aerul parfumat al începutului de primăvară, purtat de undele unui ușor crepuscul. E ora când Bucureștiul tace și se învelește într-o pătură de melancolie macabră, ca-n anticamera unui crematoriu. Băiatul e sensibil la nuanțe și mirosuri, la gesturi și muzică. În plus, e terorizat de tot ce-l înconjoară. Se hotărăște în sfârșit și lasă să curgă în buclă un Buddha Bar neutru, dar care-i pare că s-ar potrivi cu langoarea înserării. Se întoarce spre Papașa și-i rânjește cu toți dinții. Bărbatul dă din cap și-l privește cu ochii apoși, dă drumul unui râgâit prelung și-și întinde picioarele groase, întinde mâinile spre ceafă și rămâne așa, satisfăcut, apoi îi zice celuilalt, Câinele:

— Și ce faci, mă? Taci acuma toată noaptea?

Cu o săptămână în urmă, în același loc, își adunase tot curajul ca să le citească un poem interminabil în care descria o lume subacvatică, stăpânită de Regele Ichtius și bătută de uragane abstruse, tornade și vârtejuri rupte din Poe…

Câinele tocmai le citise dintr-un volum de poeme publicat prin 1988, singurul de altfel, le citise un poem lung despre o ninsoare improbabilă, deasupra unui oraș mediteraneean, o lacustră troienită în care veneții atacau noaptea castrele romane, meduzele uriașe se fofilau pe lângă stâlpii uriași din lemn pe care stătea orașul. A fost momentul prelung când Băiatul a simțit că i se face rău, fără legătură cu vodka de care nici nu se atinsese, fără legătură cu foamea sau cu oboseala. Era aceeași rolă de pâslă care se scurgea pe fereastră în casă și care se unea la nivelul ochilor cu povestea pe care o spunea poemul demodat și trist, nelalocul lui în mintea și în gura Câinelui care, ca orice câine, era un cinic absolut.

Și ca să rupă rola de pâslă, se ridică în picioare, conștient că ar fi penibil și, sub ochii amuzați ai celor doi bărbați maturi, scoate hârtia de matematică din buzunarul de la spate al blugilor și începe să citească primul vers:

— Ha!? Face Papașa, care e surd, sau se preface doar ca să-l terorizeze. Mai tare, puiuț! Și-nchide-n pula mea lălăiala aia!

Băiatul e stacojiu, e indignat și vrea să intre în pământ sau să se piardă între magnoliile de la geam. În același moment aude răcnetul cântat al țigăncii care cere ceva de când e el mic, care-și cântă jalea prin spatele blocurilor. Cântecul ăsta îl îngrozea, îl făcea să se chircească în pat și să decanteze ceva ce încă nu înțelegea și probabil că nu înțelege nici acum, pentru că e vorba de tristețea de moarte, iar el încă n-a avut revelația asta. E nemuritor.

— Să-ți mai citească ție Pulea Spătaru, îi aruncă lui Papașa și îndeasă hârtia în buzunar. Muistule! îi adaugă imperial.

Celălalt e serios, apos și cumva urban.

— Ce să-ți zic! S-a supărat Mițica! Băi, Ichtius, tot cu saramură era și asta?

Câinele își aprinde tacticos o țigară, se pune picior peste picior și savurează scena zâmbind. Are părul lins, alb, dat pe stânga și un neg pe obraz, emană agresivitate. Băiatul nu se simte bine în prezența lui. În același tip, o caută.

— Da, mă, era cu saramură, inteligentule!

Cu o săptămână în urmă, în același loc, își adunase tot curajul ca să le citească un poem interminabil în care descria o lume subacvatică, stăpânită de Regele Ichtius și bătută de uragane abstruse, tornade și vârtejuri rupte din Poe, pești luciferici ai hăurilor și caravele văzute din adâncuri. Poemul trezise o hilaritate neostoită-n grup, lucru tragic, pentru că de față erau și „fetele”, adică Mariana și Corina. Mariana de la Politic era o femeie trecută de 35 de ani, înaltă, cu pieptul mare, băiețoasă și înfiptă, care purta sacouri ca-n Burda copilăriei lui și niște pantofi cu toc înalt și solid – semănau cu picioarele unui pod –, decupați în față destul cât să lase vederii două degete ojate și chinuite, adesea vineții. Se glumea pe seama ei că imediat după ce lua interviu vreunui politician mai puriu, ăla murea, asta după nu mai puțin de șase asemenea coincidențe. Corina era o fată cu doi ani mai mare decât el, de la investigații, tăcută, cu o acnee tragică ascunsă prost sub fondul de ten care-i dădea aspectul unei gheișe moarte, totuși o gheișă.

Câinele se ridică brusc în picioare, își toarnă din sticla de Stalinskaia, aprinde o țigară, apoi varsă din pahar pe linoleumul verde, murdar. Papașa sare imediat în picioare, blugii îi coboară destul cât să i se vadă crăpătura fundului, Băiatul face la fel, toți trei devin sobri și taciturni, apoi Câinele glăsuiește demn:

— Să nu fim triști, să nu plângem, să ne amintim doar de spusele Areopagitului: Cel ce moare întru Dumnezeu e ca lumina ce se preface în întuneric. (Soarbe din vodkă, se strâmbă și pufnește pe nas, ca un cal.) Căci esența tainică, pură, a Domnului e negație deplină, e întuneric absolut!

— Amin, du-te-n pula mea! nechează Papașa.

— Dumnezeu să-l ierte, adaugă Băiatul.

Bobiță în sicriu, mirosul de ceară și de tămâie, amestecul de parfum de damă și flori, coroanele depuse lângă catafalc, apoi șiragul de prieteni, rude, toți așteptând să privească pentru ultima oară cadavrul, groaza lui pe măsură ce i se apropie rândul, figura cenușie, rigidă și pătrunsă de fragilitate a lui Bobiță, care-și pierduse toată moliciunea, parcă l-ar fi tras un drac de pielea de la ceafă până când îi ieșiseră oasele feței, gata să-i plesnească. Băiatul e îngrozit de moarte și de morți, deși n-a văzut prea mulți, și, apropiindu-se de coșciug simte că-l lasă genunchii, îi tremură mâinile, transpirația rece îi curge prin păr și-i udă gulerul cămășii. Simte mâna lui Papașa, cum îl consolează, umedă și ea, dar caldă, și-l aude hârâindu-i în ureche: „Hai, puiuț, curaj, pupă mortu! Ia uite ce frumos îi”, după care începe să fredoneze rolul lui Commendatore: ”Dooonnn Giovannniii, Ferma un po’! Non si pasce di cibo mortale, chi si pasce di cibo celeste! Altre cure più gravi di queste, altra brama quaggiù mi guidò!” O femeie scundă și grasă, probabil una dintre multiplele mătuși din Canada pe care Bobiță le storcea de invitații și de bani întoarce capul ultragiată și înlăcrimată. Are înfășurat în jurul nasului și al gurii un fular Burberry pe care se disting urmele ude ale lacrimilor.

— Sunt convinsă că degeaba aș face apel la rușinea dumneavoastră, așa că nu încerc!

Băiatul e îngrozit de moarte și de morți, deși n-a văzut prea mulți, și, apropiindu-se de coșciug simte că-l lasă genunchii, îi tremură mâinile, transpirația rece îi curge prin păr și-i udă gulerul cămășii.

Băiatul simte cum toți ochii, inclusiv fâșia vizibilă printre două pleoape prost închise ale cadavrului lui Bobiță se fixează asupra lor, ba nu, asupra lui și toată scârna care-i umple ființa e vizibilă acum limpede ca bună ziua, e ca o sticlă de lapte plină cu căcat. Se întoarce și iese grăbit, aproape dărâmându-l pe Câine, vizibil amuzat, și arătând ca o cioară încrucișată cu un cocostârc, înalt și subțire, tot în negru. Din urmă îl mai aude doar pe Papașa cum ridică vocea și spune ceva indescifrabil, cu excepția cuvintelor „bani, curve, țărani”. Afară îl lovește soarele, un bec de 100 de wați aprins în ochi, după întunericul total al nopții, și simultan inhalează aerul primăverii, șocant după tămâia odioasă și crinii imperiali din biserică. Ca să remedieze situația, își aprinde o țigară. E aspră și-l face să lăcrimeze. Gândul nu i s-ar îndrepta de unul singur spre amintirea asta, însă o altă instanță de-a lui, insidioasă, perversă, i-o tot aduce obsesiv în minte. Din cauza asta se simte murdar, poate mai mult decât ar trebui, dar tot așa cum mecanismul amintirii e scindat, tot așa și cel al vinovăției e o caracatiță cu multe talente. Bobiță, venit „de pe avion”, deja fiert de beat când pusese piciorul jos din expresul de la Piața Unirii, cu buclele lui de fante fanat, acum grăsuț, pitic și cercelat, cu curul jos, legănând din șolduri ca vădana, îi vede de la distanță și începe să dea din mâini, semi-isteric, apoi apucă geamantanul de mâner, îl saltă (deși l-ar putea trage pe rotile, dar i se pare un gest efeminat) și cu mâna cealaltă gesticulează simian spre Irish pubul din dreptul stației, până e sigur că l-au înțeles și vede că încep să traverseze printre mașini și claxoane, muzicanții din Bremen, trei generații diferite, trei conformații corporale stridente, alergând bezmetici și râzând când Papașa se împiedică și-i sare espadrila din piciorul drept, așa că începe să țopăie după ea, o mașină frânează brusc „Băăă, ieji nebun? Om bătrân cu păru alb!” – și brusc espadrila recuperată se transformă în javelin, șoferul bărbos nu apucă să închidă geamul, primește două espadrile peste gură, apoi e scos afară din mașină, proptit de burtoiul Papașei în propria portieră și, ca și cum ar fi admirat această aliterație, întregul trafic începe să claxoneze mai abitir, într-o mișcare impetuoasă, crescendo in blues, e vară, și în timp ce stă pe trotuar și râde cu lacrimi, agățat cu o mână de umărul Câinelui, care poartă o cămașă înflorată, cu o mânecă suflecate pe un antebraț până la cot, și cu cealaltă înnodată, în chiar acel moment o supernovă ia ființă, un hău care se cască undeva, în spatele capului, mai sus de ceafă, acolo unde pe linie paternă au cu toții un țugui ridicol, acolo explodează acel „ceva”, și simte că tinerețea lui tocmai trece, e pe cale să rămână închisă acolo, în prezentul plin de caniculă și sudoare, pentru o reamintire dintr-un ipotetic viitor.

Trage un ultim fum, țigara e scârboasă, își face o notiță mentală să schimbe marca de țigări, bineînțeles că gândul e născut de o reclamă obsedantă la altă marcă, pe care o vede pe clădirea magazinului Cocor, cu o femeie frumoasă, brunetă, tipul mediteraneean, care contemplă chiar marea străpunsă de ultimele raze ale înserării. Și atunci, pe lângă hotărârea de a schimba țigările, îl străbate gândul straniu că înserarea va aduce cu ea un pericol, un eveniment neplăcut, mai neplăcut chiar decât moartea unui prieten care zace expus la câțiva metri în spate. Dinspre tarabele din stradă vine brusc miros de zambile, ceea ce-i schimbă starea de spirit – i se întâmplă des ca un detaliu, o senzație, o simplă percepție să-i dea peste cap tot eșafodajul aparent stabil al dispoziției – și trage adânc aer în piept, parcă spunându-și că e viu și încă tânăr.

— Ce-ai zis, pulex? Cin să-l ierte? Ai luat-o pe urmele lui Gran Masturbador?

Papașa arată spre Câine, joacă indignarea și pufnește ca un taur. Are deviație de sept și respiră greu, mai ales când e așezat și aplecat în față, devine stacojiu la față, arată ca un Diavol gras și bătrân fugit dintr-o anluminură eretică.

— Cât despre iertare, dragii mei, începe Câinele…

… soneria izbucnește peste intervenția molcomă teologală a proprietarului, care schimbă ritmul și tonul pentru a infera:

— Au ajuns și doamnele bețive!

Se ridică elegant, flamingo, îi trosnesc genunchii – buștenii dintr-un șemineu aprins în toiul iernii, probabil nordul Canadei, unde Bobiță se retrăgea pentru „pustnicie întru ciroză” câteva luni pe an și de unde venea roșu în obraji, dogorind a căldură înmagazinată și a entuziasm – se îndreaptă spre ușă, o deschide și se întoarce spre cameră perplex, amuzat, lăsând vederii o bătrână cu părul vopsit violaceu, cu sânii enormi prinși într-un halat din reiat, cu flori exotice imprimate acolo unde timpul nu le-a devastat. Femeia are o figură mare, cuprinsă de chinurile urgenței, pare să fi descălecat de curând de pe un bidiviu al apocalipsei, sosită special să anunțe iminența celei de-a doua veniri:

— Domnu Baracci, ce v-am mai rugat eu de atâtea ori? Da chiar așa? La vârsta dumneavoastră? Îl mai înțeleg pe dumnealui, că e tânăr, zice ea arătând cu bărbia cvadruplă spre Papașa, care se ridică îmbujorat, țopăie până la ea, îi smulge cu forța mâna din încrucișarea din dreptul țâțoaielor și i-o pupă zgomotos, umed.

Kinos se reculege iute, face o piruetă, e urban, elegant:

— Doamna Calimente, doamna Calimente, ce apariție barocă! O cuprinde cu singurul braț, în timp ce baboiul protestează și cotcodăcește, o învârte de două ori, o conduce spre canapea, unde o așază cu grijă. Stimată doamnă, ce facem noi aici este un banchet, nu-i zaiafet, luați loc… Spre ceilalți doi, aparte: Iute, mânjii mei, Malleus maleficarum!

— Câine, urlă Papașa, încercând să se ridice, te contrazic, ba chiar te provoc, arunc mănușa, gantleta, doamna Calimente e o frumusețe de cabinet, dospește în dânsa serenitatea Pays-Bas, elle est une creature à la Memling!

Scoate ultimele cuvinte aproape urlând și încheie subliniind cu o râgâială epocală, după care se aruncă la loc, pe spate. Imediat răzbate din nou țârâitul strident și Câinele exclamă identic cu sine însuși:

— Au ajuns și doamnele bețive! Apoi spre băboi: Matale nu te miști de aici. Țopăie sinistru spre ușă, care se dă în lături teatral. În cadru sunt, într-adevăr, doamnele bețive, venite direct de la parastas, adică într-o stare de unduire, sprijinindu-se fiecare de câte un toc al ușii.

— Ce faace băiețiii? urlă Mariana, care ține în fiecare mână câte o sticlă, un Captain Morgan în stânga și o Stalinskaia în dreapta. E îmbujorată febril. În umbra ei se ghicește și Corina, enter ghost, se strecoară pe lângă pereți cu o discreție care-l descumpănește pe băiat și-i provoacă reverii legate de o imaginară scenă în care o demachiază lent, privind-o sumbru în ochi, apoi, în linia aceleiași docilități erotice, îi sărută ochii, îi linge corneea, o violează cu limba sub fiecare pleoapă, o lovește sălbatic peste față…

— Alo, ăla micu! Ia și adă pahare, că le-am cărat destul!

Mariana, ofensivă, asertivă, cu pieptul plin, îl privește amuzată cum se clatină spre bucătărioara jegoasă, unde armiile de gândaci se diseminează pe sub mobile și farfurii, alertate de omul tânăr și răscolit. Găsește cu greu două pahare înalte și începe să le spele în chiuveta plină ochi, cu privirea pierdută într-un azimut de smalț. Se poate strânge în sine, ca un telescop, în straturi adânci din carne unde zgomotele lumii ajung înfundate, indistincte, ca-n copilărie, când se scufunda cu capul sub apă, în cadă, iar discuțiile părinților deveneau misterioase și îndepărtate. Acum însă coboară în el, e un exercițiu pe care-l face când și când, iar la întoarcere e un alpinist care a stat izolat câțiva ani pe acoperișul lumii și șerpașii îi privesc coarnele recent căpătate, copitele aurite și coada obraznică. De fiecare dată, coborârea durează mai mult decât cea precedentă, iar liniștea se transformă în extaz singuratic pe care-l preferă fervorii colective. E micul lui exercițiu mistic, suprema perversiune, ca o masturbare dusă la capăt în public, pe sub sutană.

De data asta se smulge însă chiar când simțea că începe să alunece și revine în camera garsonierei cu câte un pahar în fiecare mână. Zgomotul se diferențiază acum în câteva fire încolăcite: pe canapeaua extensibilă, Câinele o ține pe doamna Calimente de după umeri, se uită în ochii ei holbați și îi șoptește ceva teribil de interesant, atât de captivant încât părul mov, vopsit cu creionul chimic, i s-a ridicat în creștet și arată ca vrăjitoarea Mării din versiunea Disney a Micii Sirene. Mariana s-a așezat pe genunchii lui Papașa, își sprijină amândoi fruntea de fruntea celuilalt și cântă blegos, fredonează Amado mio, odată cu Pink Martini („Amado mio, love me forever/ And let forever, begin tonight”). Papașa se smiorcăie și pe obraz i se scurge, urmând crevasele ridurilor adânci, o lacrimă impudică, grasă. Mariana pare absorbită total de îmbrățișare și de muzică. Băiatul se uită fascinat la degetul ei mare de la picior, care se ițește din decupajul pantofului cu talpă imensă, din plută. Sprijinită de peretele de lângă ușă, Crina își ține brațele încrucișate la piept și privește, oarecum clișeu, pe sub o șuviță de păr negru care i-a căzut peste ochi. Băiatul se gândește că seamănă cu o vulpe, o vulpe dintr-o carte de basme, ilustrată, o carte la care se gândește câteodată, mai mult ca să se întrebe dacă a existat cu adevărat, ce știe e că erau basme japoneze traduse în engleză și că trebuie să fie vorba despre ceva important, pentru că amintirea ei îi deșteaptă mereu o senzație de ardere în coșul pieptului, ca și cum i-ar aprinde un mic soare acolo. Vulpea de care-i amintește Corina era malefică, era o vrăjitoare blestemată să fie prinsă în forma aceea pe vecie, sau până când… nu-și amintește până când ce. Se îndreaptă cu paharul de vodkă spre Vulpe, care-l așteaptă zâmbind ironic, de sub șuvița neagră, face un exercițiu mental de a-i șterge toate impuritățile pielii, îi întinde paharul fără o vorbă.

— Mersi. Ați cam furat startul, nu?

Are vocea poate mai groasă decât ar trebui.

— Unii dintre noi. Cum a fost?

Fata aruncă, dintr-o mișcare a capului, șuvița spre o ureche, dar aceasta cade la loc.

— Superb. S-au ținut discursuri. S-a îmbătat și maică-sa, care a tras concluzia că n-a fost bun de nimic. N-a știut niciodată pe ce lume trăiește. A, plus problemele cu femeile și băutura. Asta de față cu nevastă-sa și cu fetița.

— S-a răzbunat pe prozele alea în care o tot băga.

Fata pufnește-n râs:

— Aia-n care-o descrie goală-n cadă, citind cu degetu mic ridicat ca țoapa la pahar…

— Da, da, da. Altceva?

— Paul. Mort de beat.

— Bineînțeles.

— Plângea cu muci. Când a adormit pe scaun, am plecat și noi. Măcar am luat sticlele astea.

Îl privește curioasă, ca și cum ar aștepta ceva de la el, iar asta-i pune un nod în gât. Ca să facă ceva, își aprinde o țigară, tușește, exagerează, dă cu pumnul în perete. Fata îi pune o mână pe măr:

— Ești OK?

Îi face semn că da, totul e perfect, apoi aruncă o privire prin cameră. Doamna Calimente s-a ridicat și se preface că admiră un tablou cu un apus marin. Câinele se uită-n gol, cu un picior interminabil întins spre centrul camerei. Papașa stă cu coatele pe genunchi, privind filosofic la curul Marianei, prinsă într-o tentativă de dans solitar, cu paharul în mână.

— Dumnezeu să-L ierte! Izbucnește, cârâit și strident, glasul babei. Că uite-așa ne ducem toți, da el prea tânăr, parcă… Dar dacă așa a vrut Domnul să-l ia la El…

Băiatul se uită fascinat la degetul ei mare de la picior, care se ițește din decupajul pantofului cu talpă imensă, din plută.

Câinele se trezește brusc și izbucnește indignat:

— Doamna Calimente! Doamna Calimente! Duduie! Cucoană! Nu uita vorbele Maestrului Eckhart: Toate făpturile create sunt neant! Sau pe-ale lui Tommaso da Kempis: cât de dulce e să stai în singurătate și să vorbești cu Dumnezeu! Asta face Bobiță acum: e singur, într-un borcan cu pereții negri și vorbește cu Dumnezeu! Sau cu Dracu, adaugă mai încet, pentru că bețiv mai mare ca ăsta n-a văzut, după care rânjește malefic.

— Da, n-ați zis, domnu Baracci, că se lăsase?

Câinele ridică teatral mâna spre tavan, ca un preot al haruspiciilor, și gâlgâie:

— Inocență, te halesc!

Băiatul are străfulgerarea unor imagini nedorite, ultima vizită a lui Bobiță, proaspăt ieșit din închisoare, scos pe cauțiune de Paul, fragil, pământiu la față, fumând țigară după țigară, cu părul rar, purtând o cămașă înflorat cu mânecă scurtă, care-i povestește despre momentul lui de furie de pe o plajă dintr-o insulă care poate la fel de bine să nu existe, obsesia lui pentru Pasiphae, violența pe care o vede autentică, singura acțiune cu adevărat autentică, umană: violența premeditată. Apoi planurile lui de a se retrage la casa din Bulgaria a lui Paul, izolat în pădure, planuri legate de asceză, yoga, crimă, sentimentul că-i vorbește un om mort.

Scutură umerii, încercând să alunge imaginile strigoi, apoi se întoarce spre Corina, din off se aude Câinele citând iarăși dintr-un teolog medieval („Tot ceea ce este vizibil în lumea aceasta poate fi făcut de Diavol”), Papașa izbucnește într-un hăulit care probabil e bocet, încearcă să se izoleze de toate astea, dar și de interior, acolo unde se află amintirile, să plutească într-un limb neutru, unde nu e nici durere, nici conștiință de sine, privește în ochii negri ai Vulpii, se apropie de ei, ochii se unesc, un singur lac întunecat în care se oglindesc focurile îndepărtate ale unui asediu și deasupra căruia plutesc păsări lungi, amenințătoare, ca niște sulițe încovoiate, deasupra triremelor care poartă exploratori antici înspre malurile neaflate încă. Îi simte buzele reci așezându-i-se ușor pe gură, dinții ascuțiți care-l mușcă de buză, și o mână rece, liniștitoare îl mângâie pe ceafă călăuzindu-l spre portul unei tăceri sigure.

Copyright photo © Anto Magzan

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. În 2017 a publicat romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom), pentru care a primit Premiul pentru „Proză”, în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, ediţia 2017, Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură”, ediţia 2018, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2018, a fost nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, 2019, şi este în curs de traducere în Franţa (Phébus), Ungaria (Jelenkor), Bulgaria (Janet 45), Croaţia (Fraktura) şi Macedonia (Antolog). În anul 2019 a publicat biografia romanțată „Caragiale. Scrisoarea pierdută” (Polirom). Din 2012 este doctor în filologie, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster şi Daniel Mendelsohn.

1 Comment

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Paralel

Iată o carte cu un subiect în aparență simplu: o familie de români cu un copil

Maeștrii

„Mai avea maestrul Lazarone capul țuguiat și un ochi mort. Trăgea în nări vara și, dacă

Prieten cu umbra

Fragment în avanpremieră din volumul lui Călin Torsan, aflat în curs de apariție în colecția Junior

Isus din întuneric

Fragment în avanpremieră din romanul cu același titlu aflat în curs de apariție la Editura Litera,