/

Priveliști ale întunecatei singurătăți

Originalitatea poeziei lui Danilov vine din metodica, aproape imperturbabila cantonare în exerciţiul de figurare/ transfigurare a neliniştii şi a dezesperării existenţiale.

746 vizualizări
Citiți în 16 de minute
Nichita Danilov, Peisaj cu îngeri la fereastră. Antologie, cuvânt însoțitor: Șerban Axinte, Iași, Junimea, 2022

Citatele sunt făcute spre a fi re-citate, atunci când sunt relevante. Cele două de pe coperta a patra a antologiei daniloviene sunt neîndoielnic relevante și utile pentru circumscrierea poeticii, în cazul textului lui Ion Negoițescu, respectiv – pentru circumscrierea locului poetului pe harta liricii românești, cu precizări importante privitoare la universul poetic, în cazul celui din Alexandru Mușina. ,,Poezia lui Nichita Danilov – scrie Negoițescu –  este umană în sens religios. Ceea ce înseamnă că omul care se exprimă prin glasul poetului este o ființă plenară, cu rădăcinile împlântate în cosmos, în istorie, în societate, în mit, în realitatea celor văzute și nevăzute. Iar problematica omului nu poate fi concepută aici fără a ține seama de confruntarea binelui cu răul. Această plenitudine a concepției, multiplicarea punctelor de vedere care se întâlnesc într-un tot complementar și dramatic, amestecând luminile și umbrele nu pentru a le contopi sau a le dispersa unele printre altele, ci pentru a le stârni diferența, asigură lirismului o valoare specifică.” Alexandru Mușina: ,,Încă de la debut, Nichita Danilov și-a conturat un univers poetic inconfundabil, amestec subtil de viziune tragică și grotesc, ironie și autoironie, fervoare mistică și dandism. În timp, l-a îmbogățit, l-a nuanțat, l-a aprofundat (în poezie, dar și în proză ), așa încât astăzi avem în el unul dintre cei mai importanți români contemporani.” În fine, ,,Cuvântul însoțitor” al lui Șerban Axinte (coordonatorul colecției Cantos în care apare antologia) e potrivit pentru cititorul doritor de aderare la o ordine în formă concentrată a elementelor definitorii poeziei lui Danilov. Iată paragraful final: ,,Nichita Danilov a reușit să își construiască un sistem și un limbaj poetic, greu de confundat, în condițiile în care, luate separat, «ingredientele» folosite nu trimit către o operă originală. Economia de mijloace, simplitatea sintaxei, ecourile livrești ușor de reperat, repetarea până la resemantizare a unor cuvinte, exploatarea mai multor elemente proprii imaginarului ortodoxist, toate acestea nu pot fi considerate minusuri, ci puncte de plecare bine ancorate în tradiție, care au drept scop reinventarea unei lumi ale cărei coordonate spirituale plutesc în derivă.”

Antologia de față e realizată pentru a oferi cititorului de poezie prilejul unei întâlniri/ reîntâlniri cu universul liric și cu stilul lui Danilov printr-o lectură fără angajamente de tip critic, analitic, disociativ, tematic, monografic etc.  Cuprinsul ei nu conține operațiuni de aranjament cronologic, nu marchează segmente ale devenirii discursului poetic. E o carte liberă de vreun contract de altă natură decât cel al plăcerii de a citi o selecție – generoasă, aș zice – din opera unui poet important al zilelor noastre. Textul liminar (În loc de prefață) este o speculație în regim interogativ a autorului pe tema misterului indisolutiv al poeziei, al ,,actului creator”, în general, în ideea unui ,,dincolo” impenetrabil, de unde vin nu doar energiile creației spirituale, ci și unde sunt adăpostite nebănuite rezerve de identificare a fiecăruia dintre noi: ,,S-ar putea ca o parte din rămășițele noastre nepământești – există și acestea – să fi rămas dincolo (s.a.): nu venim cu totul aici, după cum nu venim nici pentru totdeauna. O parte din materia noastră sensibilă a rămas dincolo, în neființă, în nonexistență: mulți dintre noi au acolo mai multă substanță, alții mai puțină; cu toții însă posedăm un anumit procent din ceea ce suntem cu adevărat noi înșine, din ceea ce am fost înainte de a fi.// Acea materie sensibilă și inexistentă ne vorbește prin somn, ne trimite semne, ne cheamă spre ea, ne atrage cu forța unui vârtej. Chemările sunt când mai slabe, când mai puternice. Când mai calme, când mai acute, și cu cât devin mai neliniștitoare, mai greu de respins, cu atât cuvintele noastre sunt mai adânci.//Cu alte cuvinte, cu cât am lăsat dincolo mai mult din noi, cu atât cunoașterea noastră e mai profundă,//Poezia nu ne salvează de tentația neantului, ea însă este singura limbă pe care o vorbește sufletul.” Ni se sugerează, într-o manieră ce amintește de romanticii majori, că poezia este limbajul celei mai dramatice căderi a ființei umane, căderea din Paradis, din acel ,,Dincolo” imposibil de de circumscris, darmite de recuperat – decât sub forma unei nostalgii a cărei ,,întrupare” este poezia.

Specific lui Danilov este să imagineze scenarii, parabole, mici naraţiuni al căror înţeles rămâne mereu – din punctul de vedere al cititorului – improbabil, ambiguu. Răbdător şi migălos, pe suprafeţe variabile, cu o evidentă artă a detaliului, fără teama că repetiția ar fi o slăbiciune, autorul le împodobeşte cu simboluri, dar e parcimonios în a sugera „chei” la portativul lor.

S-ar zice despre Danilov că e un poet care cedează inițiativa nu cuvintelor, ci imaginilor. Este un ,,icon”-ar al vremurilor noastre și lucrează după propriul canon care, de altfel, e recunoscut de critica literară ca marcă personală. Peisajele sale  sunt, ca să folosim un vers de-al său, ,,dezolante priveliști ale întunecatei sale singurătăți”. Le oferă cu bună știință, fără exultanță, dar cu  o consecvență ce trădează parcă  resemnarea în fața nespusului pe care realitatea îl conține și din impenetrabilitatea căruia vine provocarea cea mai urgentă și mai exasperantă. Nu o dată ele slujesc narațiuni cvasimitice prin care figurația – repetabilă: îngeri, manechine, lanuri de maci negri, casa labirintică, orașul carnavalesc etc. – e chemată să dea o orientare simbolică ,,icoanei”. Un sentiment acaparator al exilului (interior și exterior deopotrivă), un suflet cu dor de mântuire, cercetat de pustiu, de teamă şi nelinişti, plăsmuieşte imagerii eufemizante şi compensatorii, convertind exilul – constatat, acceptat cu dezolare – într-un spaţiu al exorcizării lirice. Plăsmuirile iconografice maschează un efort spiritualist menit iluminării și țin locul unui  exerciţiu de penitenţă şi de consacrare imagologică. Originalitatea poeziei lui Danilov nu e de căutat nici în ineditul imaginarului (izvoare eminesciene și blagiene se aud în adânc), nici în spectaculozitatea experimentării de formule, nici în eclatanţa limbajului liric. Ea vine din metodica, aproape imperturbabila cantonare în exerciţiul de figurare/ transfigurare a neliniştii şi a dezesperării existenţiale. Poetul oficiază, nu trebăluieşte, serveşte liturgic, nu conversează, şi de aici atmosfera troparică a multor poezii. E o modalitate care parcă răspunde peste timp, în plin postmodernism românesc târziu, cunoscutei definiri eminesciene a poeziei  din poemul Epigonii: „Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.” Însă îngerii, nu puţini, care populează poezia lui Danilov sunt atât de puţin strict religioși şi atât de anamorfozaţi în privinţa înfăţişării şi a funcţiilor ce le îndeplinesc în poem încât nu poate fi vorba de preluare epigonică. Tot astfel, peisajele daniloviene sunt o mixtură în care poţi discerne şi cerneala blagiană a „peisajului transcendental”, şi aceea de „pittura metafisica” a lui De Chirico ori din pânze chagaliene.

Specific lui Danilov este să imagineze scenarii, parabole, mici naraţiuni al căror înţeles rămâne mereu – din punctul de vedere al cititorului – improbabil, ambiguu. Răbdător şi migălos, pe suprafeţe variabile, cu o evidentă artă a detaliului, fără teama că repetiția ar fi o slăbiciune, autorul le împodobeşte cu simboluri, dar e parcimonios în a sugera „chei” la portativul lor. Sensurile rămân în suspensie – există neîndoios un suspans danilovian – şi poemul respiră nu prin ceea ce figurează , ci printr-un fel da halou, de aură, printr-o iradiaţie de formulă cvasi-secretă. Cititorul de poezie „la zi”, obişnuit să fie şocat, zgâlţâit ori măcar inoportunat de imaginile textului, constată cu stupoare că la Danilov poezia răsare dintr-o pânză destul de circulată cultural, dar că sub sau, cum să spun?, prin această pânză se iveşte un chip (al poeziei) sesizant; nu detaliile, totuşi, nu „realismul” desenului sunt memorabile, ci muzica plăsmuirii – vedenia ondulatorie şi misterioasă de dincolo de text. Poetul pune preţ pe prezervarea haloului şi imponderabilităţii figuraţiei lirice. El comunică, de fapt, prin operaţiunea însăşi de con- şi trans- figurare a „peisajelor” şi „portretelor”  oferite. Aventura lui rezidă tocmai în acest act  al imaginării, prin care poetul opune opacităţii lumii transparenţa imaginarului, într-o sperată de-malignizare a realului. Traseele imaginării nu sunt foarte temerare şi variate, iar evidenţa recuzitei – basmul medieval, Biblia, picturalitatea suprarealistă etc. – nu afectează emergenţa fiorului liric.

Epicul parabolelor este un factor de ritualizare a rostirii lirice, iar repetiţia unor secvenţe creează o eufonie, o muzică obsesivă , de coloratură elegiacă, o atmosferă hieratică, ca de coşmar îmblânzit. Tot repetiţiile, împreună cu euritmia ritmului şi melopeea rimelor asigură poemelor linia de fugă şi o specială remanenţă a sensurilor. Paradoxul „narativităţii” în poemele lui Danilov constă în faptul că epicul nu le precipită ci, dimpotrivă, le face statice şi extatice. Poetul e – mărturisit – preocupat mai ales de imprimarea „chipului nelumesc” al său şi, în acest sens, unele poeme apar ca nişte năframe ale Veronicăi nălucind acest chip suferitor şi trist. Altele, cele care „povestesc”, stau sub semnul – simbolic vorbind – al Şeherezadei şi al povestirilor sale salvatoare. Scriindu-le pe ale sale, poetul alungă pustiul lăuntric, amână moartea sufletului. Există, în fine, acele poeme scurte şi elocvente  ori cele scurte şi cantabile în care Danilov arată că deţine şi arta contemplării senine a realităţii imediate, şi harul iluminării vizionare.

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poeți în cărți”

Perturbarea colectivă

Anul trecut, poetul V. Leac a proiectat, coordonat și editat o antologie, o antologie a prezentului,

O antologie de laureat

Colecția ,,Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie MIHAI EMINESCU” a editurii Rocart se întregește cu