/

Povești cu crime și criminologi

671 vizualizări
Citiți în 16 de minute

Perioada mea de formare intelectuală și o mare parte a vieții mele s-au petrecut într-un climat dominat de tendințele care presupuneau că o persoană care urmează calea studiilor trebuie să se antreneze în cunoașterea modelelor culturale (cu precădere cele literare, în cazul meu) de temelie (modelul latin insuflat de mentorul meu adevărat, profesorul Ioan Blendea), mai apoi, în apropierea de muzica, dansul, pictura clasică, filmele de artă, și nu în ultimul rând, în inițierea în filosofie și științe, pentru ca individul (adică, eu!) să ajungă cumva la un statut exclusivist care să ateste eficiența investiției făcute în educația sa; toate aceste coordonate de dezvoltare erau susținute de acel vibe care era favorabil asimilării culturii înalte și era atât de persistent în perioadele când clivajul dintre arta elitistă și cea pop(ulară), de masă/consum, era puternic operațional. Cu toate aceste instrucțiuni primite acasă sau la școală, nu de puține ori am fost atrasă de romanele polițiste sau de cele de spionaj, universul meu alternativ fiind vizitat pe rând de Sherlock Holmes (mai târziu în viață, la Londra fiind, am vizitat Muzeul Sherlock Holmes de pe Baker Street 221b, de unde mi-am cumpărat un semn de carte!) sau de Hercule Poirot (Agatha Christie rămâne nu doar modelul meu de autoare de proză detectivistică, ci și, am constatat anul trecut în croaziera pe Nil, brand-ul turismului egiptean unde este omniprezentă în narativele ghizilor oferite, mai cu seamă, europenilor). Mai recent, în spațiul opțiunilor postmodernismului în literatură, bunăoară, diferența dintre cele două accepțiuni asupra culturii s-a estompat considerabil (așa cum s-a întâmplat, de altminteri, și cu alte opoziții binare), deschizând prozatorilor perspectiva încorporării genurilor convenționale consacrate (proza polițistă, de anticipație, fantastică, de dragoste, pentru copii etc.) în scrierile lor, extinzând astfel aria lor de inspirație și lucru, și reconfigurându-le personajele tradiționale, intriga și subiectul, în spiritul vremurilor de azi, când lista de best sellers a genului polițist, să zicem, e dominată de thriller-e psihologice sau de serii de crime misterioase, cu o nouă tipologie de crime, criminaliști, detectivi.

Practici traseologice

Considerată ca parte a literaturii cotidianului, prin care autorii se adresează instituțiilor și cititorilor contemporani prezentându-le un spectru variat de personaje care interacționează în contextele istorice și geografice voit alese pentru ele, literatura detectivistică induce, indubitabil, „o plăcere a lecturii”, fiind un bun „exercițiu de logică și înțelegere (…), o delectare socială și morală” (vezi Kermode, 2004: 9), și creând, cel mai adesea,  o nevoie de repetitivitate prin gradul de „satisfacție compensatorie” pe care o generează (21). Un amator devotat de intrigi polițiste devine martorul rescrierii personajelor principale reprezentate de detectivul (postmodern), avansat de la statutul de amator la cel de investigator profesionist, în mod constant aproape completat în cercetarea sa de un întreg corp de specialiști, criminaliști/criminologi, subdivizați în arii de studiu specifice, specialiști fără de care polițistul consacrat nu poate progresa în aflarea adevărului (scopul esențial al genului). Ei consolidează și ajută investigația căci sunt profesioniști nu doar în domeniul anatomo-patologiei, ci și al psihologiei, psihanalizei, antropologiei, arheologiei sau lingvisticii, învestiți de autorul lor să stabilească „modul cum infractorul a pătruns în câmpul infracțiunii, acțiunile pe care le-a desfășurat, succesiunea acțiunilor, instrumentele pe care le-a folosit, deprinderile în mânuirea lor, identitatea autorului” (Ruiu, Stancu, 2016: 9).

Karin Johannson lucrează cu moartea zilnic în laboratorul ei de criminalistică, examinând cu scrupulozitate urmele făptuitorului de pe corpul victimei, importante pentru cercetarea cauzei crimei și pentru descoperirea autorului ei: „Moartea a fost provocată de lovituri în zona occipitală. Criminalul s-a folosit de un obiect contondent şi a lovit şi figura, şi cutia craniană cu o violenţă ieşită din comun, până când nu a mai rămas decât această masă informă de carne (…). Cu siguranţă era viu [Bengt Balonu’Andersson, victima] la primele lovituri, dar şi-a pierdut cunoştinţa aproape imediat. Criminalul sau criminalii au folosit, fără îndoială, şi un cuţit (…). Braţele, picioarele şi capul par aşa, ca prelungiri ale trunchiului, nişte ramuri scurte, dar groase (…). Craniul a fost despicat la nivelul cefei, conform regulamentului (…). Dacă strangularea ar fi fost cauza decesului, sângele nu ar mai fi urcat la creier (…). Dacă luăm în considerare lipsa de sânge din picioare (…), aş zice că a fost omorât cu vreo cinci ore înaintea momentului în care a fost spânzurat în copac (…). Zgârieturile de pe gambe arată că trupul a fost deplasat. Pe un sol umed. Rănile conţin urme de nisip şi fibre textile” (Kallentoft, 2011: 51). Rezultatele expertizei sale relevă urmele agresiunii făptașului pe corpul victimei, contribuind astfel la re/compunerea tabloului complet al cauzei și modalităților de acțiune ale acestuia, elemente importante în aflarea adevărului: „Ipoteza mea este că a murit din cauza loviturilor de cuţit. Urmele de pe încheietura mâinii cadavrului sunt urme de la lanţ. Aşa l-au ridicat în copac.” (52).

O urmă, adică „orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite, elementele componente al mediului unde își desfășoară activitatea infracțională” (Ruiu, Stancu, 2016: 10), este obiectul de studiu al traseologiei care determină detaliile faptei, descoperă identitatea „făptuitorului și a mijloacelor folosite” (10), precum și împrejurările cauzei care a dus la această stare de fapt, așa cum procedează și medicul legist Sara Linton, analizând gaura din pieptul victimei, Sibyl Adams: „cred că  e vorba despre o lamă de cel puţin zece centimetri lungime (…), foarte ascuţită (…). Individul i-a tăiat abdomenul (…) de-a curmezişul (…). Cauza morţii a fost probabil pierderea de sânge.” (Slaughter, 2005: 32), concluzionând că „ucigaşul a atacat cumva de sus în jos (…); atacantul a făcut o tăietură în cartilajul xifoid (…) pentru a tăia o cruce în abdomenul cuiva şi a băga cuţitul exact în centru”(50).

Profileri și detectivi

Dacă detectivii tradiționali demonstrau o intuiție și o cunoaștere a modului de operare al criminalilor ieșite din comun, azi, oricât s-ar strădui ei, aceste priceperi nu ar fi suficiente ca să claseze o crimă (și asta s-a rafinat, asemenea criminalilor!) și e nevoie, cum s-a văzut în romanele menționate înainte, de o echipă complexă de interpretare a „urmelor și a mijloacelor materiale de probă” (Ruiu, Stancu, 2016: 199) pentru stabilirea „relației care există între acestea și fapta săvârșită (…), pentru explicarea provenienței urmelor și a obiectelor descoperite, pentru explicarea mecanismului de formare a diferitelor categorii de urme, a relațiilor ce există între urmele și mijloacele materiale de probă, existente în câmpul infracțiunii” (199). O asemenea echipă diversificată profesional, compusă din detectivi, criminaliști și criminologi, acționează exemplar și în cartea Camillei Grebbe care îi asociază pe detectivii Manfred Olsson și Peter Lindgren cu Hanne Lagerlind-Schon, profiler, expertă în comportamentul uman, formând împreună „echipa de făcut curățenie a societății, care leagă capetele firelor libere după ce materialul se destramă, după ce inimaginabilul s-a produs deja” (Grebbe, 2017: 65); ei sunt ambițios angajați în orice nouă anchetă criminalistică, văzută din perspectiva experienței lor ca fiind aidoma vieții, cu „un început, o parte de mijloc și un sfârșit. La fel ca în viață, niciodată nu știi în ce punct te afli până nu se sfârșește (…); spre deosebire de viață, o anchetă presupune să ajungi la capătul chestiei și să știi că ai ajuns acolo” (120).

Ca cititor, am observat prevalența unei anumite ramuri a criminologiei, a acestui „instrument de cercetare a cauzelor și condițiilor criminalității” (Dogaru, 2019: 18), respectiv, a efectelor „criminalității asupra caracteristicilor umane” (19), în speță, a criminologiei clinice, care descrie fenomenul criminogen prin „examinarea autorului crimei”, prin „stabilirea unui diagnostic privind cauza infracțiunii”, prin enunțarea „unui pronostic asupra probabilității săvârșirii de noi fapte”, precum și prin „explicarea conduitei delincvențiale a unei persoane” (35). Marea parte a autorilor acestui gen aleg să își diversifice componența acestei echipe de elită care schimbă cursul unui simplu demers de investigație polițistă prin introducerea acestor cunoscători rafinați în domeniile auxiliare cercetării propriu-zise; o asemenea formulă este utilizată de Jonathan Kellerman în (aparent inepuizabila) serie de cărți care îi are ca protagoniști pe psihologul Alex Delaware şi pe detectivul criminalist Milo Sturgis; aceștia, la rândul lor, își extind, la nevoie, colaborarea cu alți cercetători de specialitate, de criminalistică și criminologie, pentru lărgirea câmpului investigațional, solicitând, de exemplu, expertiza unui „specialist în oase care lucrează la identificarea oamenilor pe baza acestora” (Kellerman, 2011: 137), respectiv a unui „antropolog legist (…) care să colecteze mostre de la diferite cazuri şi să încerce să le clasifice din punct de vedere etnic” și, posibil, a unui odontolog medico-legal pentru clasificarea dentiţiei victimei, „specifică rasei” (138).

Dacă meseria de criminalist „a devenit mult mai profesionistă și mai riguroasă decât la începuturile sale. Ba chiar a ajuns să fie ceva la modă” (Landay, 2014: 404), așa cum se pronunță Karen Rkowski din cadrul Poliției Statului Massachusetts, ea însăși fiind „persoana care aplică principiile științelor naturii și ale fizicii pentru a identifica, conserva și analiza probele de la locul comiterii unei infracțiuni” (404), ar fi recomandabil ca și meseria de cititor să fie re-evaluată, să se ajungă la o competență de cititor pe care, de regulă, o cere intertextul – ironia, parodia, rescrierea, plagiatul (literar!!!) – pentru a răspunde provocărilor complicatelor intrigi, dublate de limbaje de specialitate adecvate, din cărțile polițiste de azi. Asta ca să rămânem în domeniul ales acum.

Referințe

Dogaru, Lucreția, 2019, Criminologie, ediția a II-a revăzută și adăugită, București: Pro Universitaria

Grebbe, Camilla, 2017 (2015), Gheața de sub picioarele ei, București: Editura Trei (trad. Andrei Dosa)

Kallentoft, Mons, 2011 (2007), Sacrificiul din miezul iernii, Bucureşti: Editura Trei (trad. Doru Mareş)

Kellerman, Jonathan, 2011 (206), Ultimul rol, Piteşti: Paralela 45 (trad. Tiberiu Stamate)

Kermode, Frank, 2004, Pleasure and Change. The Aesthetic of Canon, Oxford: Oxford University Press

Landay, William, 2014 (2012), În apărarea lui Jacob, București: RAO (trad. Bogdan Olteanu)

Ruiu, Marin, Stancu, Emilian, 2016, Criminalistică. Tehnici de investigare traseologică, București: Universul Juridic

Slaughter, Karen, 2005, (2001), Furie oarbă, Bucureşti: Editura LIDER (trad. Cătălin Croitoru)

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”

Schimbare, schimbări

„De la celulele corpului nostru pînă la narațiunile pe care le numim acasă, schimbarea ne definește

Ceva despre Magda

„De două ori reprezentativă” pentru optzecism zice Ion Pop că e Magda Cârneci, o dată prin

Pânza Charlottei

Zilele trecute, pe un grup de pe Facebook dedicat cărților pentru copii, cineva critica folosirea de

Made In Italy

Într-un mod întâmplător, în timpul cursului de conversație pe care l-am avut cu câteva grupe de