Farmecul unei magii nu vine întotdeauna din aburul colorat al unei baghete. În Iepurele Alexandru, magia e una cu bunătatea gesturilor simple. Iepurele nu iese din joben, ci apare în sârma unui gard. Alexandru, un copil cu nume cu totul obișnuit, îl găsește rănit. Acestei descoperiri îi urmează gestul firesc al băiatului: duce iepurele acasă și spune în cel mai delicat limbaj posibil: „o să-l rog să fim prieteni”.
Efectul magiei se simte imediat, descris într-atât de frumos, încât povestea s-ar putea încheia aici: „…iepurele ținea ochii închiși și se liniștise de la bătăile inimii copilului. Alexandru simțea că, stând cu micul iepure în brațe, i se răspândește în tot corpul o lumină caldă, un fel de bine care îl legăna blând, un bine pe care nu-l mai trăise în nicio altă împrejurare.” O descriere mai frumoasă a bunătății nu cred că e cu putință. E unul dintre punctele-cheie ale cărții: binele e întotdeauna subtil, delicat, ca blănița iepurelui.
Firesc, făcând un al doilea gest magic, copilul își convinge părinții să îl ia pe iepure în casă, odată cu venirea toamnei. Din acest moment, iepurele primește numele tihnei: Culcuș. Pe măsură ce trece timpul, iepurele seamănă tot mai mult cu cei din casă, „își pierde frica”, lucru care îl surprinde. Drumul său printre oameni „îl crește”, ceea ce se petrece și cu Alexandru. Nu întâmplător cei doi ajung în final să poarte același nume – pe cel al băiatului, rostit într-un moment de bucurie de către mamă –, semn că prietenia lor are să rămână.
Paradisul celor doi prieteni nu este păzit de fisuri – ele iau forma schimbărilor care stau să se petreacă în casă. Lui Alexandru nu-i place ideea de a avea un frate mai mic, Culcuș simte tot mai mult dorul de propria familie, de care s-a rătăcit, iar vestea că băiatul va merge la școală îi adâncește frământările. Gândul că poate rămâne singur îi aduce neliniște chiar și iepurașului Culcuș, care începe să simtă tot mai mult și mai profund, întocmai ca un om. Percepe, de pildă, oboseala mamei, și o ajută în bucătărie – însă și copilul începe să simtă la rândul lui ceva nou: că bunătatea lui se risipește, lăsând loc geloziei, și că „în corp îi clocotea o emoție amară”. Când mama îi spune lui Culcuș: „ești o minune!”, odată cu replica ei se împlinește sensul acestei povești frumoase. Fiecare dintre personaje înțelege, în cele din urmă, ce înseamnă prietenia. Într-un moment cu totul fermecător al poveștii, Alexandru îl privește pe Culcuș cu ochi limpezi, iar emoția amară i se liniștește și se vindecă. În scurt timp, iepurașul simte și el frumusețea revenirii la ai lui și a reîntoarcerii acasă.
Iepurele Alexandru vă promite că nu doar inima o să vi se umple de poezie, ci și ochii vi se vor întâlni cu cea mai fermecătoare imagine a bunătății. Mica povestire este despre cât de mult putem simți, despre cât de largă și de colorată poate fi paleta generozității și, în cele din urmă, despre bucuria care e sâmburele unui bine mai mare pe care nu încetăm să ni-l dorim.
