Gladivs, crime la Colosseum, noire în antichitate

Combinând într-un mod inedit ambianța imperiului roman din secolul I, mai precis din timpul domniei împăratului Vespasian, cu o intrigă detectivistă abordată în manieră de policier modern, romanul Gladius, Crimă la Colosseum (scris „Gladivs”, pentru un plus de imersiune în epocă) al autorilor Dănuț Ungureanu și Marian Truță urmărește viața unui copil dintr-o familie de negustori a imperiului Roman, care alege o modestă carieră militară. Scrisă sub forma unei confesiuni către mentorul său, acțiunea cărții cucerește de la primele pagini tocmai prin naturalețe, dar și prin artificiul intervențiilor pe text ale celui căruia i se adresează, cei doi scriitori realizând astfel un soi de plan savant al cărții.

„Astăzi, eu însumi sunt destul de înaintat în vârstă, iar Aemilius Alba trebuie să aibă mai mult de o sută de ani. Însă e la fel de ager la minte ca pe vremea când l-am întâlnit prima oară. De aceea l-am și rugat să-mi citească povestea și s-o îndrepte acolo unde ar fi crezut de cuviință.

Dar iată faptele pe care am decis să le redau cât mai fidel în acest manuscris.

Numele meu este Marcus Caeso Tullius Gladius și sunt fiul lui Marcus Tullius Olivus, fermier și negustor de ulei de măsline. Port numele tatălui, după cum bine se poate băga de seamă, iar lucrul acesta a stârnit în decursul timpului destule confuzii.

M-am născut la Caieta, în anul 793 ab Urbe condita.”

De fapt, confuzia de care amintește personajul nostru narator se traduce într-un nostim leit-motiv, rostit de multe dintre personajele secundare, pe care nu am să-l divulg, dar care sunt convins că va isca zâmbete.

Dacă ambianța este cea specifică unui roman istoric, acțiunea nu diferă deloc de cea pe care o găsim în romanele de tip Crime sau Noire, de unde și publicarea cărții la editura Crime Scene Press, editură dedicată literaturii polițiste. Avem ca protagonist un militar aflat pe la mijlocul eșalonului, trecut de mijlocul vieții, fără mari perspective de a avansa în grad, dar care nici nu pare dornic de a o face, a cărui viață nu se îndreaptă nicăieri. Descoperim o victimă a unui aparent accident, pe care protagonistul o găsește în condiții misterioase, apoi ne lăsăm uimiți de misiunea pe care acesta o primește de la soția unui senator al Romei. Iată, deci, toate ingredientele unei povești detectiviste clasice: detectivul ratat, clienta bogată și influentă, trupul neînsuflețit, care ar avea ceva povești de spus. Dacă mai amintim și că între detectiv și clientă există ceva chimie, (de fapt, chiar istorie) cred că imaginea e completă.

Ne așteaptă o serie palpitantă de crime și confruntări, întreruptă de pasaje contemplative și de reflexii asupra unei vieți puse în slujba Imperiului. Și tocmai din acțiunea de tip detectivist, plasată într-un timp impropriu, dar foarte abil exploatat prin creionarea de imagini pitorești, descriind timpul și spațiul Romei antice, povestea își trage savoarea. Însă elementele secundare au și ele farmecul lor propriu. Am gustat mai ales atmosfera din cârciuma tracului Serdic, am găsit drept foarte bine alese cele două personaje ajutătoare, medicul și artistul, care îndeplinesc funcțiile succesorilor lor moderni, de ale căror abilități se folosesc criminaliștii moderni.

Acțiunea curge frumos, în limitele rigorilor genului polițist. Și tocmai aceste rigori fac unele implicații să fie previzibile, ceea ce, din păcate, reduce din suspans. Nu voi spune la ce mă refer, vă voi invita să descoperiți și singuri. Și vă asigur că, deși unele legături vă vor fi limpezi încă dinainte ca ele să fie date în vileag de autori, foarte multe altele vă vor surprinde.

Elementele de modernitate, transpuse în antichitate, reprezintă un alt punct forte al romanului. Drama personajului principal, decepționat în dragoste, blazat în carieră, bețiv și un pic depresiv, este una actuală. Gladivs este un om al secolului XXI, pe care-l simțim ducându-și mâna spre telefonul mobil, pentru a-și suna „fosta”, noaptea, când se îmbată. Nu are însă acel aparat la dispoziție, așa că tot ce poate face este să privească spre o anumită fereastră, ca să vadă dacă e sau nu lumină acolo.

„Iată deci, mi-am zis, că nu doar diminețile pot aduce surprize, ci și amurgurile. Simțeam că urmează să se petreacă ceva din cale afară de interesant.

Am aruncat o privire spre casă, așteptând să văd fluturând perdeaua de la fereastra celui de-al doilea etaj. Nici pomeneală de așa ceva.

– Să mergem, i-am zis sclavului.

Și am mers.”

Din punct de vedere al realizării, deși per total lectura este una foarte plăcută, există câteva elemente deranjante. Voi menționa două. Primul la care mă gândesc este alternarea perfectului simplu cu perfectul compus, uneori în aceeași frază. Desigur, nu poți folosi perfectul simplu la o narațiune la persoana întâi, însă a-l păstra pentru acțiunile tuturor celorlalte personaje, mai puțin ale naratorului, care sunt puse la perfect compus, mi s-a părut o decizie păguboasă, deoarece creează impresia de ruptură. Al doilea, și ultimul de pe listă, este abuzul de cuvântul „firește”. Dacă ar fi fost un lucru cunoscut că romanii foloseau acest cuvânt excesiv, nu aș fi avut nimic de reproșat, însă nu am auzit de așa ceva. Dacă mă înșel, să-mi fie cu iertare, nu luați în considerare acest punct.

În fine, soluționarea conflictului este una ofertantă, modul în care însuși împăratul a fost implicat fiind de efect. Din păcate, acțiunea în sine rămâne cu destule semne de întrebare, astfel încât e nevoie de subterfugiul unei scrisori de adio care să-i servească cititorului o parte din cheia conflictului. Și chiar dacă cititorul deja intuia unele lucruri, iar scrisoarea vine doar să-i confirme că a avut o intuiție corectă, motivația care este servită mi s-a părut forțat introdusă. Deși au existat câteva indicii de-a lungul textului, totuși ele nu conduceau către ceva atât de radical.

„Când am intrat în oraș, gândurile mi se ordonaseră frumos, ca perlele de lacrimi ale nimfelor – pe șiragul ieșit din mâinile unui bijutier bătrân. Pe măsură ce se adăugau, observațiile și detaliile ce-mi umpluseră ceasurile în ultimele zile, se potriveau într-o structură incredibilă, ca și cum acolo le-ar fi fost locul de când lumea.”

Situația de la finalul volumului rămâne deschisă pentru un volum secund, deja anunțat, însă, fără a mai beneficia de efectul alegerii coordonatelor spațio-temporare și a personajului anacronic din volumul curent, lucruri care deja ne sunt cunoscute, ca cititori, nu știu pe ce ar mai putea miza un acel volum secund pentru a surprinde. Să așteptăm și să vedem, așadar.