Solomonarul, poetul și cititorul pierdut

262 vizualizări
Citiți în 16 de minute
1
Florin Chirculescu, Solomonarul, Nemira, București, 2022

Dens și complex, romanul Solomonarul al lui Florin Chirculescu își propune să arate publicului român o față mai puțin cunoscută a poetului național, realizând în același timp o frescă a societății europene a vremii lui. Mai mult, de parcă aceste obiective nu ar fi fost suficiente, el introduce și o componentă fantastică, a mai multor lumi paralele, interconectate, cu ajutorul căreia se joacă prin mințile cititorilor, amestecând fapte și personaje istorice reale cu altele inventate, pentru a explora posibilități care nu au ajuns să fie materializate în cronologia noastră, comună, unică, concretă. Astfel, avem de-a face cu o dublă istorie contrafactuală, una a secolului XIX și una a secolului nostru, la acestea adăugându-se, ca un al doilea contrapunct, o proiecție viitoare, cu ușoare accente cyber-distopice.

Materializat într-o carte de aproape șase sute de pagini pe format mare, acest roman-fluviu își asumă unele dintre cele mai ambițioase obiective posibile: o analiză paralelă a contextului politic european din două secole diferite, o punere în scenă inedită, împletind însemnările istorice verificabile cu extinderi fantastice credibile, aducerea laolaltă a personajelor istorice consemnate ca atare cu altele inventate. Plus o romanțare a vieții poetului nostru național și o scoatere a lui din real, în mitic. Și poate tocmai datorită acestor obiective, prea multe și prea laborioase, cartea de față reușește să devină extrem de dificilă.

Florin Chirculescu, deși este un scriitor remarcabil, cu o putere de construcție și o viziune ieșite din comun, nu știe, sau poate ignoră, un lucru de bază în literatură, și anume că nivelul de angajament al cititorului nu e nici măcar aproape de cel al autorului. Că dacă autorul a trăit imersat în lumea romanului său mai mulți ani, cultivând o obsesie pentru personajele sale și pentru acțiunea descrisă, cititorul nu are nici interesul, nici energia de a se dedica trup și suflet înțelegerii celor relatate. Pentru că, pur și simplu, nu are motivația de a o face. Implicarea afectivă nu e aceeași.

Cititorul ar vrea să-i spui o poveste pe care s-o poată urmări mental, nu luându-și notițe, eventual făcând fișe de personaje și desenând hărți. Când în mai puțin de o sută de pagini introduci vreo două sute de personaje, multiple planuri și cronologii, în mintea celui care lecturează cartea se creează un talmeș-balmeș, iar lectura, departe de a fi plăcută, devine un exercițiu în futilitate. Dacă tu, ca autor, poți găsi o motivație destul de puternică în actul academic în sine de a face cercetare istorică și de a o augmenta ficțional în moduri cât mai complexe, cititorul nu poate găsi decât motivația de a-și demonstra sieși că-i poate face față. Și e o motivație destul de slabă.

Dacă un pictor poate fi încântat de propriul tablou supraîncărcat de detalii suprapuse, deoarece a investit în el o cantitate imensă de muncă și acum o poate arăta lumii, cel mai probabil un privitor va percepe doar haos și va fi deranjat. Privitorului trebuie să-i vorbească imaginea de ansamblu, altfel mesajul este din start pierdut. De ce s-ar apropia să cerceteze centimetru cu centimetru o pânză care țipă la el, ca să-i găsească subtilitățile ascunse?

Ei bine, mă tem că, prin abundența de detalii, romanul Solomonarul reușește să-și bulverseze cititorul înainte ca imaginea de ansamblu să aibă o șansă de a se contura. Personajele sunt, cu câteva mici excepții, imposibil de individualizat. Foarte multe au, în câte un context, expresia „Nu vedeți că…”, folosită cu superioritate. Aproape toate sunt conștiente de existența unui anume „caiet” al lui Emin, în care acesta scrisese… nimeni nu știe ce, dar toți sunt convinși că e ceva revelator, drept pentru care toți își doresc să pună mâna pe această comoară.

Din păcate, nici scriitura nu reușește să salveze ansamblul. Narațiunea la prezent, care ar fi trebuit să facă ritmul mai alert, reușește doar să obosească și mai mult un cititor deja suprasolicitat.

Istoria joacă un rol important, dar fiind puternic ficționalizată și distorsionată, cititorului îi e foarte greu să facă diferența dintre tușele istorice satirice și pura speculație. Și perioada vieții poetului e puternic distorsionată, el fiind zugrăvit ca un anarhist care, la un moment dat, a încercat chiar un atentat asupra regelui Carol I. Însă perioada contemporană e cea care uimește cu adevărat, ea fiind împânzită de revolte și lupte de stradă, puse la cale de diferite facțiuni extremiste, fiecare cu câte un soi de plan și viziune asupra viitorului. Problema e că aceste facțiuni sunt atât de multe, iar viziunile lor atât de incoerente, încât cititorului nu doar că-i e greu să le urmărească, dar nu are nici interesul de a o face, neputând nici empatiza cu vreun personaj și cu cauza acestuia, nici intra în acțiune, pentru că nu o poate cuprinde.

Spre final, înțelegem că această incoerență era voită, „revoluția” derivând într-o cacofonie pe multe voci, însă când ajungi acolo deja nu mai ești surprins de acest deznodământ, ci doar obosit.

Există pasaje frumoase, coerente, cum ar fi nunta țigănească, amintirea lui Max din copilărie, cu mersul la herghelia de cai, vizita poetului la grăniceri, episodul cu rusoaica ucisă etc., însă ele par rupte din ansamblu. Tot ruptură se resimte atunci când în scenă intră Emin, iar planul prezent e suspendat. Cele câteva elemente comune dintre firele narative – caietul, bucata de tanzanit, șolomonarul cerșetor, care nu are niciodată nimic inteligibil de spus – nu reușesc să asigure un pod între planuri, ci sunt doar elemente recurente care încearcă să mențină o tensiune artificială, dar nu produc legături cauzale.

Și aici, în această „tensiune”, am găsit cea mai deranjantă componentă a romanului. Pentru că, pe sute și sute de pagini, cititorului nu i se explică nimic. Să nu fiu înțeles greșit, nu am nimic împotriva unui mister introdus la început și rezolvat treptat, nu consider că cititorul trebuie să fie perfect conștient de toate implicațiile logice ale întâmplărilor de la început și până la final, însă aici ambiguitatea e mult prea mare pentru a reprezenta o motivație, devine impediment. Pentru că pe sute de pagini ceața nu se disipează deloc, iar cititorul nu mai e încurajat să analizeze întâmplările, pentru că nu are acele puncte intermediare de revelație care să-i valideze sau invalideze propriile concluzii. Ci e pus doar să înghită fapte.

Sunt prea multe elemente în această carte pentru a putea exista o armonie. De la întâmplările din timpul revoluției la construcțiile imaginare ale poetului Emin despre țări fictive, hanse și împărțiri de sfere de influență între marile puteri, totul e prea abstract pentru a putea fi urmărit. Personajele sunt prea multe și prea asemănătoare în pedanterie. Cum spuneam, mereu câte unul se găsește să-i spună altuia superior: „Tu nu vezi că…” sau să-și arate revolta printr-un „Fir-ar să fie!”, astfel încât ele devin doar surse diferite ale aceluiași zgomot. Mai ales că descrierile lipsesc aproape cu desăvârșire. Cele câteva tușe de tip steam-punk din timpul propriu al poetului – cum ar fi dirijabilele – sunt rare contraexemple.

Am reușit să simt cu adevărat doar trei personaje: pe Max, omul de afaceri care-l „caută” pe poet și pe-al său caiet, pe Gala, amanta acestuia, și pe Louise, jurnalista de investigații care încearcă să-i descoasă interesele lui Max. Iar pe Louise cititorul ajunge să o simtă mai ales pentru că, pe lângă implicarea ei în povestea în sine, ea beneficiază de câteva scene familiale, care o umanizează.

Din păcate, nici scriitura nu reușește să salveze ansamblul. Narațiunea la prezent, care ar fi trebuit să facă ritmul mai alert, reușește doar să obosească și mai mult un cititor deja suprasolicitat. Pentru că, în corelație cu lipsa descrierilor și cu dialogurile intercalate cu ghilimele, dă senzația de ariditate.

Există câteva elemente recurente bine alese – cum ar fi ploaia, care ulterior se transformă în ninsoare abundentă, sau pasajele din viitor, unde o găsim pe Louise cea bătrână – care definesc atmosfera cărții, însă sunt prea puține pentru a schimba impresia generală de dezordine. Nici găselnița cu literele care se schimbă deși deja așternute pe foaie, formând alte cuvinte, găselniță folosită și în Ne vom întoarce în Muribecca, nu reușește să îi dea cititorului vreun indiciu, dimpotrivă, mai mult adâncește confuzia.

Sunt conștient că această dezordine e una voită, Florin Chirculescu știind că asta va obține din ingredientele pe care le inserează în text, însă, pentru mine cel puțin, formula nu a funcționat deloc. Îmi pare rău dacă această cronică nu face dreptate unui text în care a fost investită o asemenea cantitate de muncă, îmi asum subiectivismul, dar sunt convins că și autorul și-a asumat aceste critici când a ales abordarea de față. Faptele sunt relatate pe scurt și impersonal, parcă doar pentru a da prilej de dezbatere pe margine. Solomonarul apare episodic și bagă doar câteva fitile imposibil de priceput, iar Emin, elementul de forță al poveștii, ocupă doar un procent relativ mic din acțiune, restul fiind ocupat de o analiză interminabilă a unei societăți ficționale.

„Romanul unei revoluții fără început și sfârșit” – stă scris pe copertă, chiar sub imaginea eșantionată a poetului. Sunt de acord, numai că aș reformula, schimbând ultimele cuvinte în „fără cap și coadă”.

ALEXANDRU LAMBA s-a născut în 1980, la Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.
În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013.
A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (ed. Tritonic, 2016) și Arhitecții speranței (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (ed. Herg Benet, 2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (ed. Geek Network, 2018), ilustrat de Alexandra Gold.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium).
Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar din 2019 este editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy.
Pentru Sub steaua infraroșie a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017, precum și o nominalizare la premiul Vladimir Colin. Pentru Arhitecții speranței a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. Singurătatea singularității, Cărări pe gheață și Focurile lumii noi sunt și ele nominalizate pentru premiul Colin, la categoriile „Cel mai bun volum de proză scurtă SF”, „Cel mai bun roman Fantasy”, respectiv „Cel mai bun album de bandă desenată”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS.

1 Comment

  1. Romanul Solomonarul, al lui Florin Chirculescu poate fi văzut ca un pandant al unui alt roman inspirat de personalitatea lui Mihai Eminescu: Viețile paralele, al Florinei Ilis. De asemenea, ambele romane pot fi puse într-o serie de ficțiuni avându-l în centru pe marele poet, serie din care mai fac parte și lovinescienele Mite și Bălăuca. Este vorba despre texte ficționale de mari dimensiuni, generate de fascinația exercitată de viața și opera eminesciene. Alexandru Lamba este foarte critic cu romanul lui Florin Chirculescu, dar asta se întâmplă fiindcă pornește de la un tradițional orizont de așteptare privind romanul. Caracterul proteic, multiform al celei mai cultivate specii literare narative permite inclusiv experimente de genul aceluia din Solomonarul, astfel încât coerența de tip clasic privind subiectul și personajele poate fi lejer subminată, chiar cu riscul ca receptorului să-i fie foarte dificil să reconstituie ansamblul din multitudinea derutantă de detalii. Așez romanul lui Florin Chirculescu în descendența și logica nihilismului gnostic pe care Ioan Petru Culianu îl identifica în opera romanticului Eminescu. Din această perspectivă, misterele, pluralitatea, emergența fantasticului sunt punctele forte, care pun în umbră nevoia de claritate în legătură cu acțiunea și cu evoluțiile mai mult sau mai puțin liniare ale personajelor. Complexitatea eminesciană poate da naștere oricărei ficțiuni, oricât de complicate, încât creația lui Chirculescu este o inspirată incizie pneumatologică într-o lume împletind realul și ficționalul de toate tipurile: realist, istoric, fantastic, speculativ.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”