Imaculata introspecție

179 vizualizări
Citiți în 12 de minute
1
Teodora Coman, piesă de rezistență, Nemira, București, 2023

După patru volume de poezie, cârtița de mansardă (2012), foloase necuvenite (2017), soft guerilla (2019) și Lucy (2021), Teodora Coman revine cu un nou proiect, o carte pe care o scrie cu sprijinul Burselor și rezidențelor Cărturești și care îi apare în 2023. piesă de rezistență e, așa cum o spune titlul, un volum care face notă distinctivă în „palmaresul” autoarei, cu un concept de o execuție stilistică perfectă, imaculată, fără prea multe asperități.

Structural, Teodora Coman e, oricum, o poetă educată în spiritul unei poezii conceptuale, și aici lucrul ăsta se vede cel mai bine de până acum. În spatele fizionomiei extrem de cerebrale a textelor (mereu o marcă definitorie a discursului ei) și a politicii de austeritate pe care o ridică la rang de strategie de compoziție aproape exclusivă stă, de fapt, un amplu poem, de respirație largă, despre corp. Ăsta e punctul de desfoliere graduală, cu o lentoare ce merge aproape în zona monotoniei, dar o monotonie care ține tot de truc stilistic, de „orchestrare” a partiturii poetice: micile variațiuni pe aceeași temă, în fond, frivolă, a corpului lucrat la sală. Nu-i întâmplător citatul din Roxane Gay (la fel cum nici celelalte nu sunt); treptat, poemele acumulează tensiune în zona unei cronici tensionate a corporalității, pe care Teodora Coman o explorează din unghiuri diferite: miza greutății ideale fuzionează cu poezia eforturilor pentru rochia perfectă, cu felul în care se locuiește în corp, cu câteva inserții vag erotizate („doar când saliva mea e porno, simt pe bune că mă eliberez”) și, inevitabil, cu discrete tușe feministe, fără să facă din ele, însă, caz de manifest („ei sunt solizi, par să se simtă bine în pielea lor,/ eu trebuie să slăbesc pentru cea mai simplă manevră,/ și totuși, nimic nu se compară cu teama unui bărbat/ de-a rămâne fără păr,/ deși machismul ajută”). Gradual, toată euforia asta a transformării personale, „executată” într-o sintaxă extrem de clară, aproape transparentă, fără artificii de limbaj prea sofisticate, cu o economie maximă de mijloace, devine o chestie de disciplină interioară, o probă de reziliență mentală. Mitologia ritualului zilnic al celor 50 de minute de mișcare echivalează, până la urmă – și asta se vede și mai bine în secvența a doua a plachetei, „Only with my ongoing support” –,  cu o cazuistică a reabilitării sinelui, a calibrării interioare, iar volumul merge într-o zonă în care retorica gym devine punctul de sondare personală și, până la urmă, chiar culturală, se va vedea imediat.

Textele Teodorei Coman devin, până la urmă, canalul prin care înfloresc o serie de reflecții pe marginea artefactului, a contrafăcutului.

Filtrată riguros, toată mișcarea asta a poemelor sfârșește într-o confesiune lipsită de inflexiuni prea tari, dar care subliniază în termeni foarte concreți toată anxietatea de fond a volumului. O anxietate a propriilor limite, pe care Teodora Coman le intuiește cu o precizie minuțioasă. Textele ei devin, până la urmă, canalul prin care înfloresc o serie de reflecții pe marginea artefactului, a contrafăcutului: „chiar dacă faza scuzelor pare să se fi încheiat,/ încă îți pasă de postúrile dezavantajoase, de cine te vede când/ zâmbești cât poți tu de frumos pe video call, mai mult afectare/ decât afecțiune,/ întinsă pe spate, în decontractare musculară,/ după o oră de epuizare, cu mândria care durează la fel de puțin/ ca hormonul sațietății, cu efect de până la maximum șase minute;/ coloana are nevoie de sprijin, o simplă rotire de imagine poate/ transforma podeaua în perete, poate rezolva mica problemă de/ demnitate/ dacă n-ar fi și momentul «poor connection», the next level al/ romantismului și al stimei de sine în reconstrucție;/ prin reverberații și mesmerizare, mici explozii de autosabotare,/ cultivi energia răbdătoare, salvatoare/ a mișcării fizice ghidate, concluzia că n-ai alt adversar decât pe/ tine./ corpul se încălzește,/ un incubator în care nu crește nimic,/ dar nici nu faci implozie.” Cred că ăsta e punctul de maximă tensiune în piesă de rezistență, politica asta de „epurare”, felul în care discursul unui cotidian banalizat, monoton prin frecușul zilnic, lipsit de strălucire, oricum, ajunge să fie un denunț al falsului, indiferent că-i orientat spre interior, sau într-o direcție ceva mai generală. Oricum, cu mize politice și cu o analiză socială implicită de primă mână, marca Teodora Coman, căreia nu-i scapă nici aici critica ticurilor prestabilite ale unei umanități slabe, trasă în tușe aproape parodice, așa cum se citește încă de la începutul volumului: „adopt idei, look-uri, atitudini, comportamente,/ iar dacă le aplic metodic, exact așa cum au fost gândite și făcute/ de alții, n-am cum să ratez/ cu modele pre-scrise, universal valabile, nesinchisite de/ individualitate, cu atâtea experimente rămase pe hârtie, pentru că/ școala n-a avut dotări, laboratoare./ mă bucur de traiul printre imitații, visele mici devin realitate:/ efectul de marmură al blatului de bucătărie, aspectul de lemn de/ cireș al parchetului melaminat, falsa textură de piele a pantofilor/ și genților cu prețuri pentru toate buzunarele,/ fredonez fără să am voce, ureche, microfon, condiții optime de/ karaoke,/ versuri știute pe de rost./ Ce-i aia original? Original e ceea ce nu ai, băi./ și ce dacă? avem substitute pentru toate.” Până la urmă, aici e de găsit tema centrală a plachetei, pe linia asta a demistificării fake-ului din lume, care se traduce și printr-un soi de exercițiu de pacificare, de împăcare cu sine și indică, cu subtilitate, pentru că nu-i nimic ostentativ în poezia asta, ba chiar dimpotrivă, o nevoie de căldură umană pe care poemul Teodorei Coman o emană prin toți porii.

Toată resurecția asta venită pe fondul denunțului „încrederii oarbe în antropocentrism” devine, în piesă de rezistență, pretextul unui „nou stil de viață”, după cum spune chiar poeta, cu multă luciditate, pretext pentru că, până la urmă, nu face decât să traseze dinamica alienării care rezultă din tot demersul ăsta: „nu știu dacă am intrat într-un nou capitol fără să ies din cel/ precedent,/ am mers cu mai multe vieți simultan, doar una asumată-n mod/ conștient;/ am crezut că-mi cresc stima de sine prin ieșirea bruscă din/ anhedonie în experiment/ și-am suprapus iluzii, ignoranță peste un miez inexistent;/ acum, sub introspecție ghidată competent,/ arăt ca un pomelo pe care-l desfac cu greu/ fără sâmbure-n mijloc, cu pulpa ținută strâns de coajă,/ fiindcă și-n natură există cămașă de forță,/ iar când nu ai centru, doar autosechestrarea te mai ține întreg./ pericolul pândește-n suprafața ignorată pe nedrept, dată prea ușor/ la schimb/ în numele profunzimii de efect.” În acest pastel fin al convulsiei interioare stă forța poemelor Teodorei Coman, unul pe care îl construiește cu multă conștiință de sine și printr-un „examen” personal extrem de critic. Un monolog fin al măștilor pe care ni le punem zilnic & ce ne spunem ca să mergem mai departe, cu vagi reverii eco, subtile aluzii culturale și cu multă spumă ironică, care arată cu degetul nu doar spre tristețea și golul personale, ci dincolo de ele, ale contemporanului, în general.

În orice caz, Teodorei Coman îi iese, după patru volume, o poezie a conceptului în care pune mult nerv în derularea observațiilor despre lume. E mult calcul și mult rafinament în toată stratagema asta a investigațiilor (corporale/spirituale/geopolitice etc.), care aduce și-o revigorare a limbajului, a felului în care își gândește orizontul de bătaie al textelor. Efortul e indiscutabil, iar rezultatul pe măsură.

1 Comment

  1. Parafrazând titlul volumului poetic al Teodorei Coman, piesele de rezistență ale lirismului său sunt, doar în aparență paradoxal, luciditatea și ironia amară. Există un nucleu inexpugnabil în discursul poetei, din care derivă toate firele afective și ideatice. Acest nucleu, probat și în volumele anterioare presupune un dozaj perfect al cuvintelor, care descriu cu minuție, dar de fiecare dată relevant stări curente și presupoziții de neocolit. Puțini sunt autorii de literatură care să deconstruiască realul, interior și exterior, în egală măsură, cu o forță comparabilă aceleia a Teodorei Coman. Vulnerabilitatea omului, în general și a femeii, în particular se metamorfozează la autoarea lui Lucy într-o celebrare a reflecției camuflate în metaforă. E un discurs poetic care nu cade în manierism, deși o previzibilitate a atitudinii se poate bănui, de fiecare dată. Amestecul de luciditate și ironie amară e marca înregistrată a poetei, iar acest lirism monocord ne izbește la fel cum fuseseră atinși neomoderniștii de moștenirea lui Bacovia. Nu este o rețetă de tonifiere a corpului și nici de menținere a agerimii minții. Este viul conștient de sine și de lume, spunând aceasta în moduri memorabile.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”