1. Cum s-a conturat ideea volumului „Aici locuiește frica”?
Am pornit de la premisa că lucrurile care mă definesc cel mai bine sunt cele pe care, de regulă, le țin ascunse de ochiul celorlalți. Adevăratul „eu” e acela din intimitatea mea, din spațiul minții mele, dintre limitele pe care creierul le-a setat ca bariere împotriva a tot ceea ce-l destabilizează. Și, peste toate astea, trăiesc (neîmpăcat) cu conștiința propriilor mele instincte, care mă conduc deseori în zone tulburi, pe care de data asta am vrut să le scot la suprafață, ca într-un exercițiu de maximă onestitate. Ce mă sperie? Ce mă înfricoșează? Ce mă paralizează de spaimă? Toate sunt întrebări la care am încercat să dau un răspuns punându-mi sensibilitatea pe masa de disecție.
2. Cum a decurs scrierea lui?
În afara momentelor – nu puține – în care am vrut să abandonez tot „șantierul”, pentru că nu știam dacă volumul va spune ceva și unor oameni care nu mă cunosc, scrierea a decurs destul de lin. În mare, știam punctele pe care voiam să le ating, mă bazam pe memoria mea care are darul de a scoate la lumină întâmplări care azi au alt contur și un alt înțeles. Am scris-o în 2 luni și-un pic, fără să am sentimentul că se va transforma într-o carte. Adevărul e că nu i-am priceput coerența și fluiditatea decât după ce a trecut prin mâinile Lidiei Bodea, care e un redactor de carte de prim rang și care a primit cartea mea cu brațele deschise. Căldura și entuziasmul ei m-au făcut, în sfârșit, să-ncep să cred că poate, totuși, mi-a ieșit ceva bun.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul „Aici locuiește frica”?
Aș vrea să fie citit ca o mărturie despre fragilitate și disperare. Sau ca o dare de seamă despre lucrurile pe care timpul nu le așteaptă și nu le iartă. Până acum, reacțiile cititorilor au fost foarte calde și empatice, m-au mirat cu atât mai mult cu cât ei au întâmpinat volumul ăsta (aproape sumbru, în fond) cu bucurie. Așa că sper ca „Aici locuiește frica” să-și găsească și pe mai departe câte o casă primitoare în fiecare cititor suficient de curajos ca s-o deschidă.
Frica este ambivalentă. Pe de o parte, este proba condiției noastre precare, naturale. Dar mai puțină reflecție stârnește așa-zisa eliberare de frică, de cele mai multe ori o formă de sminteală. Din diverse motive, cele mai multe închipuite, consideri că nimeni și nimic nu te mai poate speria, ceea ce afectează grav și calitatea reflecției proprii. O minimă îngrijorare pentru tine și lume e necesară, dacă nu vrei să ajungi la concluzia că universul există doar pentru ca tu să te simți bine. Însă nevoia de echilibru, la care se ajunge cel mai greu îți spune că intensitatea sporită a îngrijorării, a fricii paralizează voința, te determină să nu mai acționezi. A fi cu băgare de seamă rămâne lucrul cel mai greu de obținut. Și în absența căruia teama, frica, spaima, groaza se înstăpânesc. Sau, din contră, pornirile anarhice, de disoluție a umanului.