Start
1675 vizualizări
Citiți în 11 de minute

Motto

„Sing me a song of a lass that is gone.

(…)

Merry of soul she sailed on a day.

Over the sea to Skye.”

Robert Louis Stevenson, versiunea Outlander

1. m-a rămas la fugă săniuș pe urechea internă

cum îmi cântai tu prin casă vorbind numai. 

pur. limpezimea până la invizibilitate.

mi-ai rămas cum îți patina vocea din pavilion

până la membrana timpanului

de-acolo un dans pe poante coborâre în cercei

acel vortex de masă

fântână gravitațională amintirea de noi

o umbră cade pe cărare ca un genunchi îndoit

2. gender studies

Iubito, ești supărată? n-ai vrea un burrito?

țin în mână o frunză în formă de toamnă, inima care,

dezlipind-o de pe portbagaj și far

a dat o pereche de aripi à la ange velasquez

O prăbușesc în pumn, pe care-l zdrobesc cu bătăi de miocard

până pe când înflorește pe acolo-ndeobște și risipa de lapte

a galaxiei

Iubire, ești supărată?

Nu, George, răspunse Agata. Dă cu burrito ăla

și vino și tu mai aproape

3. mai patinează pe inima mea

împrăștie cu-o frână bruscă

pe mantinela ovală albă

cu roșu de zăpadă oxigenată

nea.

mai patinează o tură pe inima mea

vino la mine-mi spuneai. mai aproape

gândurile făcute elice rotorul blocat

mai patinează pe roșia ovală de nea

4. alcoolomeu 2.0

după mașina de spălat am dosit un jack

black label

din cutia desktop-ului pândește un altfel de

absolut singură la lumina frigiderului

finlandia se bronzează în zumzet

ies afară îmi aprind un gigi bine dozat. inspir.

inspirat între vreme un ștamplu de tequila

răcăduiește gârteanul o bere spală sângeriu

toboganul. gâtlejul expiră. exhală un abur.

după mine vine o poveste de iarnă ca o

trenă de binecuvântări rămase, în spate, la urmă 

să întâmpine dorul tău cu pâine și sare, un zâmbet

umbrele să aibă maxim temerea bucuroasă a

unei oaze în însemnare tu iubita mea neiubită

nevoită binecuvântare când eu iarna când râsul vesel

pe sanie

lumina soarelui alb strălucitor cum toarce cum

îl vedem din avion fuior după fuior

5. mă simt ca un poet mort la 50

undeva în mijlocul podișului transilvan

pasc capre

la x km de cluj, y km de reghin z kilometri de sighișoara

unde băusem beri cu mircione și bulă, cezărică și fișul

moțoc și papașa

undeva pasc capre

oare ce mai faci și cum mai ești, cum mai este inima ta

tupilată după inimi și iradiind bucurie după bucurie?

uite, scrie și tu ceva la dorul ăsta ieftin exprimat din

patru în patru luni sau cum spunea Vasea odinioară:

„ce noapte ieftină, un cer întreg la jumătate de lună”

„te iubesc” mi-ai spus tu sau îmi (place să-mi) imaginez

„alegeri” mi-ai spune tu și eu aș înghiți în sec cum

aș simți vreun regret după cei vii „ieșiri în decor”

din décor zic să plusez cu strângerea caldă de inimă

acum că-i fac

mă simt poet mort la 50

mă simt baba novac

merge pe-a doua sută și repetă asta

refren mai cu uimire, mai cu mândrie

populară, țărănească

alzheimărire

inima ta cum mai e?

Inima mea e mereu cu tine, mi-ai spune tu, mna, firavă,

dar zburdalnică, nu numai curioasă, ci de-a dreptul curajoasă,

bătrâne

mă știi destul

e acolo

nu începe dialoguri în care n-ai curiozități, mademoiselle miki,

mi-ai spune tu de-aș da-o în poem de-o bardă, de-o carafă

dar, stai, că nu am terminat poemul curiozității,

tu știi că sunt o fată delicată cultiv și sugerez doar vagueria,

las loc interlocutorului oricând să se spună epistolar poetic

de-o sfătoșenie aici la mine om încăpea stofe de cer,

la o pălincă să ne simțim ca niște cowboy retrași la pensie

din texas în silvania! din alabama în ardeal

cowboy care au dat whiskey-ul

pe o răchie! și tu mi-ai zice că aduci un condiment din

indii surprinde-mă, aș exclama în tonuri limpezi cum tu știi

minunat

dar tu mi-ai spune ba tu ești minunată

te pup pe inimă aș mai scăpa o doară

acum cu limba

6. mi-e teamă*

că nici moartea atunci

când va veni

nu va înțelege nimic

din mine

*lui Ducu Naom

7. strâng brațe de galaxie pe după umerii tăi

ninși, Cristina

pe după zâmbetul care mă biruie când ochii-mi

ajung să te vadă cât nu mai știu dacă aer este ce

respir

iubirea mea dintr-o linie temporală divergentă

stau și mă gândesc cum să îți spun cele o mie

de lucruri care trebuie spuse, deși nu e necesar

având în vedere futilitatea acțiunii în sine

o necesitate întrezărindu-se, cu toate acestea

printre liniile de forță și de bază ale inimii de

pământ

pe care o posedăm încununată cu cea de lumină

necreată cum împinge suflul cu un șuierat

și îl inspiră deschizându-ne larg gurile umflându-ne

plâmânii ca pe niște pânze de corabie a cărei proră

izbește cu sânii spintecând valuri de mări reci

iar ochii înfipți în luminile nordului așa verde crud

cum ar putea defini primăvara, așa roz pur

ca un drum strâns ghem la capătul căruia în mijloc

s-ar găsi o chilie de sânge zvâcnind

mă gândesc cum să îți spun cele o mie de

lucruri care nu ne-ar folosi la nimic, dragostea

mea

8. inima are o inimă

piatra are o inimă

gândul are o inimă numai a lui

dorul o inimă tobogan numai

și numai

a Ei

9. mai zi și tu ceva către mine,

eu omul tău, umbra subțire a

brațului tău trecând peste trovanți.

inima ta bătând triunghiular digurile!

mai zi și tu un cuvânt arborescent

ei, fetei tale, apărând un trecut cast

organul tău erotoclit

un croșeu de dreapta între două declarații

de dragoste

uitând de măsurători

palma își deschide ochiul cu pleoapa

degetelor. apoi genele.

mai zi tu, dragostea mea, ceva despre mine

când rochia ta lungă piaptănă nisipul

din vamă

și trage după ea toate pietrele cu gaură

în dreptul inimii.

10. galben mereu galben târziu cum ai trece strada

copacul de oriunde te-aș privi

katsura răsucește toamna pe

lumini așa de stranii cum sunt oamenii din sate

o femeie feerie delicată șchioapătă

ca richard al treilea și tocmai asta

e faza lumina e albă și e numai prânzul

dimineața agățată în cârligele de rufe ale țiganilor

ele se întind ei beau beri nesfârșit

toată după-amiază este aguridă în gura

bateriilor pentru panourile solare

și apusul explodează auriu strălucitor și chihlimbar

pe gorganuri și pajiști rumenite octombrește

sub toate acestea numai o umbră care permite ochilor

să mai și vadă împrejururile

Mihai Vieru s-a născut în 1974 la Ploiești. A urmat cursurile Facultății de Litere și Științe din aceeași urbe. Asistent doctor la Universitatea din Oradea, Facultatea de Arte, Departamentul de Muzică, unde predă limba engleză.
Debut în revista de cultură „Familia”, în 2000.
Volume de poezie: Thermidor@Ketamidor (2003), Leul Greu (2005), Hai-ku Miki (2007), ShiNoBi (2008), Aer în iarbă (2012 – volum premiat de USR), Ieri Park (2014), Hotel Sud No. 2 (2017).
Coautor, împreună cu Ramona Novicov, al volumului bilingv „Oradea. Imagini posibile” / „Nagyvárad. Tünékeny képek” (2016).
Prezent în numeroase antologii, printre care: „Colocviul Tinerilor Scriitori”, edițiile I, II, III, V, volume colective (2006, 2007, 2008, 2010), „Colocviile Tomitane” (2006), „Zile și nopți de literatură” (2006), antologiile taberei de creație de la Săvârșin: „Poate ne vedem” (2010), „Deranj” (2011), „Alții” (2012), „Treizero” (2013), „Jde Jderi” (2014), „Psiholog” (2017), „#Rezist Poezia” (2017).
Semnează volumul de critică literară monografică „Ion Stratan” (2016).
A tradus mai multe volume (inclusiv de gnoză egipteană și gnoză chineză) și a semnat peste 500 de articole în reviste literare autohtone.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”