1. Cum s-a conturat ideea volumului Condiții noi?
Am început să scriu așa cum stă copilul de doi ani pe plajă. Fără să se gândească la cei din jur, fără să se jeneze că popoul lui gol e la vedere. Era totul joacă, plăcere, mulțumire. Ideea vagă se materializa căpătând formă și personalitate. Situația s-a schimbat când am realizat că povestirile se adună ca număr și pot forma un volum. Și ce faci cu un volum, altceva decât să-l trimiți în lume? Deodată, copilul care până atunci se jucase liniștit cu lopățica în nisip a devenit conștient de goliciunea lui și mult mai atent la cei din jur. Din acel moment am început să-mi lucrez textele cu o mai mare grijă la detalii, formă, tipul de narator. Inclusiv timpurile verbale trebuiau analizate. Nu mai conta doar povestea, răsăriseră ca din pământ ramuri-rămurele la care să fiu atentă.
În scrierea povestirilor pornesc de la întrebarea: cum ar fi dacă? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-un sat n-ar pleca doar câțiva la muncă în Italia, ci ar emigra toți țăranii? Celor plecați, ce anume le va lipsi? Cum ar fi, bătrân și bolnav, știind ce va urma, să te revolți împotriva obiceiurilor de înmormântare? Asta este întrebarea de la care am pornit și am dezvoltat poveștile. Într-o singură proză am plecat de la o imagine. Aveam în minte pe cineva are pierduse persoana iubită. Pentru a-și alina suferința, scosese din șifonier hainele decedatului și le întinsese pe pat. Costumul, cămașa, cravata. E atâta durere în gestul acesta, încât mi-a fost teamă că povestirea nu se va ridica la nivelul finalului.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Scriu mai bine decât vorbesc și îmi imaginez mai bine decât scriu. Marea problemă a fost să scot povestea din minte și s-o transfer în laptop. Se întâmpla ca, în timpul procesului de extragere, povestea să se spargă în bucăți. Atunci, lipeam fragmentele cu grijă, străduindu-mă să nu se vadă lipitura. Altă dificultate căreia a trebuit să-i fac față a fost găsirea echilibrului între informațiile pe care le ofer și pe cele pe care nu le divulg. Prea mult, ar fi însemnat un text ca o gaură neagră, în care se pierd personajele, povestea, detaliile, atmosfera, descrierile. Prea puțin, ar fi fost un puzzle cu piese lipsă.
Au fost momente pe parcursul scrierii povestirilor când m-am simțit ca un Moș Crăciun. Am îndeplinit dorințele personajelor mele atunci când s-a putut și nici ele nu au exagerat cu pretențiile. În general sunt neadaptați, fac față cu greu cerințelor vieții. De aceea, de multe ori, încerc să-i salvez. Se întâmplă să reușesc, dar nu de fiecare dată. În Carnea nu are nume, am ajutat băiețelul. N-am putut să fac nimic pentru prietenul lui, el fiind condamnat încă din primul paragraf, însă am salvat sufletul copilului și, sper eu, relația lui cu mama. I-am salvat pe cei doi soți din Gli italiani. N-am putut să le dau copilul dorit, în schimb i-am trimis în Italia alături de ceilalți săteni.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Condiții noi?
În primul rând, cu înțelegere față de personaje, față de slăbiciunile și neputința lor. Situația lor este complicată, câteodată neverosimilă și de multe ori nedreaptă. Fac și ele ce pot, cu ce le-a hărăzit autorul.
Prozele din volum sunt scrise pentru mine, însă, sunt rescrise și corectate având în minte cititorul. Gândul că trimit în lume o povestire îmbrăcată neglijent, având pe ea bluza șifonată și blugii murdari, m-a făcut să intru în text de nenumărate ori, de câte ori a fost nevoie ca să-i aranjez și ultimul fir de păr rebel.
Dar cel mai mult mi-ar plăcea să fie citite. Atât. Nu există vreo cheie specială de interpretare, câteodată sfârșitul este clar, alte ori deschis, lăsând loc imaginației cititorului. Sunt acolo două proze mai scurte, ele merg citite în metrou sau autobuz. Altele, dimineața la cafea. Dar cititorul din mintea mea stă seara în fotoliu, are lângă el o veioză care luminează slab și un pahar cu vin.
Acesta e firescul unei categorii anume de oameni: izbutesc să se exprime în scris într-o manieră pe care vorbirea n-o permite, iar puterea lor de închipuire nu poate fi cuprinsă decât parțial în cuvântul scris. Acești oameni sunt speciali dintr-un singur punct de vedere: înțeleg că rămâne mereu un rest inefabil, ceva pe care nimeni și nimic nu-l epuizează. La rece judecând lucrurile, ceea ce reușim să trăim și să înțelegem din ceea ce trăim e puțin și modest, în comparație cu realul la care nu avem acces, pur și simplu.