Carnea nu are nume

Prozele Alinei Cobzac încep în realitatea cotidiană și alunecă, încet-încet, înspre straniu. Motorul îl reprezintă fenomene psihologice sau sociale bine-cunoscute – de la relații de familie subtil disfuncționale, la corupție sau senzaționalismul crimei – forțe ce deformează limitele posibilului, uneori discret, alteori (când realitatea în sine e șocantă) aproape imperceptibil. O familie rămâne să aibă grijă de morți după ce tot satul pleacă în Italia, un copil se împrietenește cu puiul crescut pentru supă, o studentă în anul I la Litere încearcă să salveze oameni bătrâni invizibili, un director de centru de plasament din provincie încearcă să-l distreze pe deputatul venit de la București. Într-un univers cu accente patologice, Alina Cobzac reușește să arate duioșie, compasiune și o sete de dreptate. Un volum bine scris, cu o voce narativă inconfundabilă. – Cristina Chira

Alina Cobzac scrie despre o realitate ascunsă. Poveștile ei curg molcom sau vioi, țin tonul și ritmul la cântec și dau impresia cititorului că undeva, cândva, a mai văzut / auzit / trăit întâmplările ei. Până și personajele îi par cunoscute: vecinul, mătușa, colegul, părintele. Dacă s-ar strădui, chiar ar putea să le numească pe numele lor adevărat, care îi stă pe limbă din debutul fiecărei povestiri. „Unde am mai întâlnit eu asta?“ Numai că, înaintând printre atîtea figuri familiare, deodată, de nu se știe unde și nici cum, pătrunde printre rânduri un fior de gheață. E realitatea cealaltă, cea despre care nu vorbim niciodată. Intimitatea crimei, răsfățul vinovăției, rușinea nerușinată. Alina deschide trusa cu efecte speciale și operează în liniște, fără să-i tremure mâna. Un volum fermecător și neliniștitor. – Florin Iaru

Băiatul insistă să primească un nume. Argumentul principal este acela că toți din apartament au unul. El este Mihai, pe mama o cheamă Liana, până și peștele care supraviețuise o săptămână primise un nume. Și atunci, de ce puiul nu poate fi Pătata? Are pete maro. Sau Țop? Este agitat și se foiește mult. Nu? Cum vine asta că mâncarea nu se botează?

Copilul pare năucit de explicația că, așa cum friptura de porc din farfurie n-a avut vreodată un nume înainte să fie tăiată bucăți, nici puiului nu i se va da unul până la toamnă.

— Ce se întâmplă la toamnă? întreabă băiatul.

I se răspunde că va ajunge acolo unde ajung toți puii de când lumea și pământul. Copilul privește puiul. Puiul ciugulește boabe de grâu din jumătatea de balcon primită ca spațiu de locuit. Mama turuie despre cum este el în creștere și are nevoie de carne, dar de unde s-o cumpere dacă nu se găsește nicăieri? Poate gâturi și pipote, dar el nu mănâncă nici una, nici alta. Își amintește cum s-a strâmbat la ultima tocăniță de cartofi cu pipote și a întrebat unde este carnea adevărată? Aici este! Băiatul urmărește degetul acuzator al mamei. I se vorbește de grija lui tanti Leana față de el și cum a făcut femeia ce a putut și ea: un pui cât palma și o sacoșă cu boabe.

— Nu are nume. Nu e câine ca să primească unul, e mân-ca-re. Îl lași în pace, iar la toamnă îl tăiem. N-ai tu treabă cu hrănitul sau cu strânsul găinaților. Îți vezi de joacă, de școală când va începe, iar de orătanie mă ocup eu.

Copilul nu se gândise că ar exista o legătură între animale și hrana lui. Mai fusese la țară, o ajutase pe tanti Leana să ducă găleata cu resturi la porc și smulsese iarbă pentru găini. Nu se compara cu colegii de clasă care își petreceau toate vacanțele la sat, dar nici nu intra în categoria celor care vedeau vaci și cai doar în pozele din cărți. Totuși, nu trăsese niciodată o linie prin care să unească friptura de la Crăciun cu porcul hrănit cu o vară înainte. Friptura se afla în farfurie și ce trebuia el să facă era să ducă furculița la gură, nimic altceva. Nu i s-a întâmplat să se întrebe ce fusese bucata de carne înainte de a ajunge în fața lui. Până acum.

Băiatul intră în hol cu pantofii în mână. În spatele lui scârțâie ușa. Rămâne nemișcat, cu pantofii la piept și ușa întredeschisă. Așteaptă în poziție de iepure adulmecând pericolul, până se convinge că zgomotele din bucătărie continuă în același ritm. Așază pantofii pe linoleum, ghiozdanul lângă ei, își scoate șiretul de la gât unde are prinsă cheia și îl agață în cuier, lângă pardesiul mamei. Calculează câți pași are de făcut și își imaginează o hartă a sufrageriei. Punctează cu roșu zonele unde parchetul trosnește. Pe vârfuri până la intrarea în cameră, un pas lung până pe brațul canapelei, mers în picioare pe ea – cu grijă să nu deranjezi cuvertura -, ocolești măsuța de cafea. Oprește-te! Oprește-te și ascultă! își spune copilul. Ascult, dar ușa de la bucătărie nu s-a deschis. Cine știe ce a scăpat mama din mână. Continuă! În linie dreaptă până la bibliotecă, pe lângă bibliotecă până se termină covorul. Fă ultimul pas! Unul mare și ai ajuns la geam.

Bătăile inimii se domolesc. Este încă acolo. În spatele perdelei, în spatele geamului, puiul străbate dintr-o parte în alta jumătatea de balcon ce îi revenise. Se oprește, lovește cu ciocul în ciment și continuă plimbarea ocolind boabele de porumb. Băiatul îl urmărește cum calcă pe un găinaț. Nu-i place să vadă mizerie lângă mâncarea puiului, dar nici nu are altă variantă la îndemână. Mama curăță rar, iar lui, cu toate că ar termina treaba în cinci minute, îi este interzis să intre pe balcon. Nu-și dă seama dacă mama chiar crede că îi respectă indicațiile când ea este la muncă sau… Băiatul își retrage palma de pe geam și își ține răsuflarea. În bucătărie zgomotele încetaseră. Nu se mai aud oalele zdrăngănind, nici apa nu curge. E timpul. Se mai uită o dată spre pui, îi face cu ochiul, apoi traversează sufrageria în sens invers. Trântește ușa de la intrare, aprinde lumina în hol și strigă:

— Mămico, am ajuns!

Se aruncase pe pat în uniforma de școală și încerca să treacă de pagina o sută douăzeci și patru din Toate pânzele Sus!. Rămăsese blocat în aceste cabluri sarturile și straiurile cu care se leagă catargele, ca vântul și mișcările corabiei să nu le rupă. Știe că n-are rost să se agațe de un singur cuvânt și înțelept ar fi să treacă mai departe. Însă ochii fac ce consideră că e bine și refuză să dea drumul frazei. Se tot întorc la cablurile sarturile. Fără să se audă vreun ciocănit, ușa camerei se deschide.

— Mămico, exclamă bucuros că are cui să-i împărtășească nelămurirea, ce înseamnă sarturile? Uite, în carte scrie că aceste cabluri…

— Vedem mâine, acum trebuie să fug la muncă. Ascultă-mă cu atenție: ți-am lăsat o porție de pilaf în crăticioara roșie. O încălzești și mănânci diseară. Să nu faci ca ieri de am găsit ciorba sleită pe masă. Mănânci până la ultimul bob. Pe balcon n-ai de ce să te duci, i-am pus eu ăluia apă și boabe. Temele făcute brici și nu uita de cele două pagini din culegere.

Mihai se dezlipește de la pieptul mamei și își șterge pe furiș sărutul umed de pe obraz. Până în hol o asigură că da, nu iese afară nici dacă insistă Tudor. Da, nu lasă pe nimeni în casă. Nu, nu uită să scoată cheia din yală. Da, o sună la muncă dacă e vreo urgență. Da, mănâncă tot.

Băiatul încuie în urma ei și așteptă cu urechea lipită de ușă. S-a întâmplat ca mama să uite ceva acasă și să se întoarcă din drum. Nu vrea să-l găsească încălcând cea mai importantă regulă imediat după ce a primit pomelnicul cu indicații. Îi place mult cuvântul pomelnic. Fusese și cuvântul preferat al lui tata. În mijlocul unui scandal, el îi țipa mamei în față că nu se mai termină cu pomelnicul. Câteodată pomelnicul era cu reproșuri, altă dată cu indicații sau nemulțumiri. E unul dintre cuvintele lui preferate și se află pe locul trei după fotbal și desene animate, însă îl folosește doar când este singur și vorbește cu el. S-a întâmplat să-l amintească într-o discuție cu mama și nu i-a mai trebuit să-l zică și a doua oară. În acea zi se întorsese nervos de la școală, își trântise ghiozdanul pe colțarul din bucătărie – prima greșeală, dar scuzabilă – și îi strigase mamei că tovarășa învățătoare e rea – a doua greșeală, și aceasta scuzabilă – pentru că îi dăduse un pomelnic de teme – a treia greșeală, dar aceasta de neiertat. Fără pomelnic în discuțiile cu mama. Scurt pe doi. Și fără scurt pe doi. Tot ce vine de la tata e bun de folosit când mama e plecată.

Mihai strânge gardul de sârmă din balcon și îl sprijină de perete. Ridică puiul deasupra capului și îi studiază picioarele.

— La baie cu tine, nenicule, spune zâmbind.

Bagă rând pe rând picioarele puiului sub un fir subțire de apă.

— Nu te zbate, termin imediat. Vrei să te las plin de găinaț? Zi mersi că nu trebuie să te speli de mai multe ori pe zi. Sau poate ai vrea să încălzesc o oală cu apă și să-ți fac baie la lighean? Nț, nț, nț. Asta facem duminica, să începi și tu săptămâna curățel.

Băiatul îi șterge picioarele pe prosopul agățat în cuier, apoi trage cântarul de sub calorifer. Se urcă pe el cu puiul în brațe și începe să dea mărunt din buze. Așază puiul în chiuvetă și se cântărește singur.

— Acum e acum!

Intră în dormitor, dă drumul puiului pe covor și se grăbește să deschidă șifonierul. Scoate o hârtie și un creion de sub teancul cu pantaloni de trening și bluze de corp. Notează:

— 33,7 kg minus 31,9 kg egal 1,8 kg, aproximativ. Ieri ai avut 1,75 kg, spune uitându-se spre pui. Marțea trecută cântăreai 1,65 kg. Asta înseamnă: 1,80 kg minus 1,65 kg egal 0,15 kg. Adică 150 grame într-o săptămână, aproximativ. Nu-i rău, dar nici bine nu e. Privește cu milă spre pui și oftează. Tăiem grâul din meniu și rămânem cu iarba. Vezi să nu faci caca pe covor, du-te și tu spre margine, pe linoleum.

Băiatul ascunde foaia de hârtie sub teancul de haine și, după ce strânge covorul, îl împinge lângă pat. Odată cu caietele și manualul de matematică scoate din ghiozdan o cutie de tablă. Împrăștie iarba din cutie prin dormitor.

— Ai auzit că azi mănânci doar verdeață, da? Mâine te cântăresc din nou și poate primești câteva boabe de grâu. Hai, nu te speria, că n-o să mori de foame. Îți dau pe seară niște pâine înmuiată.

Copilul își aranjează manualul, penarul și caietele pe birou.

— Țop, ia fi atent! Într-o cofetărie s-au vândut în prima zi jumătate din numărul de cutii de bomboane. Unde au găsit tovarășii ăștia bomboane, că la cofetăria noastră sunt numai amandine? A doua zi, un sfert din numărul rămas și încă șapte cutii. A treia zi, restul de douăzeci. Câte cutii de bomboane s-au vândut în fiecare zi? Deci, te-ai apucat să calculezi? Și vezi să folosești metoda mersului invers. Hei, te faci că n-auzi?

Copilul se răsucește cu scaunul. Se uită la Țop cum împrăștie iarba cu ghearele, cum ia câte un fir în cioc și îi dă drumul.

— Dacă mă ajuți să termin repede, avem mai mult timp să ne jucăm cu mingea de ping-pong. Tu mă asculți pe mine sau ce faci?

Băiatul se ridică de la birou, ia puiul în brațe și îi ciufulește penele alb-murdar de pe piept. Îl întoarce pe o parte și pe alta, studiindu-l în lumina becului.

— Grăsane, ești un puturos și jumătate, la treabă cu tine!

Apoi îl pupă pe cioc.

În spatele șifonierului, sprijinit de perete, se află un băț de care băiatul legase o sfoară. Aceasta se termină cu o minge de ping-pong prinsă de ață cu bucăți de leucoplast. Copilul ia puiul în brațe, îl duce în holul apartamentului și îl așază în dreptul băii.

— Ești gata?

Pune mingea la picioarele puiului și, abia după ce se asigură că Țop a observat ce are în față, începe să miște bățul.

— Fetiță, fuguța după minge!

Băiatul aleargă prin hol, prin sufragerie mișcând bățul încontinuu. Sare de pe canapea pe măsuța de cafea și strigă încurajări către pui să nu se lase, să prindă mingea. După mai multe ture prin apartament, ajunge răgușit și transpirat în dormitorul mamei. Se oprește brusc.

— Fix pe cuvertura de pe pat te-a găsit căcăceala?

Copilul se lasă cu toată puterea pe clanță și împinge ușa cu umărul. Pășește în casă zâmbind, mulțumit că a reușit să intre fără să facă zgomot.

— Tu ai venit de la școală până aici în șosete?

Mama îi studiază încruntată picioarele. Stă în pragul ușii de la bucătărie, cu mâinile împreunate la piept.

— M-am descălțat afară la intrare, spune băiatul. N-am vrut să murdăresc linoleumul.

— Aha, de-asta ai intrat cu pantofii la subraț, să nu faci mizerie. Bine. Du-te la baie, spală-te pe mâini și hai la masă!

Mihai se întoarce de la baie cu mâinile reci și umede. Mama se află în același loc, cu brațele împreunate, ca o statuie închinată răbdării. Nu se dă din calea lui, se răsucește într-o parte și-i face loc să treacă. Pe masă îl așteptă farfuria cu ciorbă și două felii de pâine.

— Vezi să mănânci cu atenție, adineauri am oprit aragazul.

— Bine, îi răspunde el fără s-o privească.

— Cum a fost la școală?

— A fost bine.

Băiatul scufundă lingura în farfurie, o rotește de câteva ori și o scoate la suprafață plină. Simte cum cineva nevăzut extrage aerul din cameră și trage obloanele peste soare. Lingura îi cade din mână și împrăștie stropi galbeni pe fața de masă. Copilul clipește des și respiră sacadat.

— De ce te-ai ridicat de la masă? Stai jos! Azi plec la muncă mai devreme și nu-mi arde de prostiile tale.

— Mă duc în balcon să văd ce face Țop și mă întorc imediat. Te rog, mămico, pe urmă mănânc în cinci minute.

— Cine e Țop? Nu ți-am explicat eu astă-vară că mâncarea nu are nume?

— Te rog, mămico, îl salut și mă întorc imediat.

— Eu vorbesc aici cu pereții?

— Dar…

— Stai jos, acum!

Băiatul se așază pe scaun, împinge farfuria și coboară privirea în poală. Își dă seama că, dacă ține ochii deschiși și nu clipește, pata de grăsime de pe pantaloni se deplasează. Și incisivii mușcă buza de jos.

— Datoria mea de mamă este să mă îngrijesc de singurul meu copil, să mă asigur că se dezvoltă frumos și armonios.

Pata se mișcă din ce în ce mai repede. S-a apropiat de genunchi și riscă să cadă de pe picior. Mihai închide ochii. Pata trebuie să rămână acolo unde îi este locul.

— Ai nevoie de carne. Ce nu pricepi? Mănâncă odată, că n-am tot timpul din lume.

Dar pata face doar ce vrea. Țopăie strălucitoare și nestingherită pe un fundal negru. Incisivii mușcă buza de jos.

— După ce a plecat taică-tu, mi-ai promis că vei fi cuminte, ascultător și n-o să-mi îngreunezi viața și mai mult. Tu auzi că vorbesc cu tine? Ridică ochii din pământ! Uită-te la mine!

Tabloul se compune din următoarele elemente: mama cu maxilarul strâns și mâinile încrucișate la piept, băiatul presând cu limba buza de jos, încercând să oprească firicelul de sânge. Între cei doi: farfuria cu ciorbă.

— Răbdarea mea se apropie de sfârșit și când s-o termina, să te ții nenicule… Uită-te și tu ce nori negri se strâng pe cer, chiar vrei să mă prindă ploaia pe drum?

Telefonul începe să sune. Un țârâit, al doilea țârâit. Brațele mamei se lasă moi pe lângă corp. Al treilea țârâit. Femeia își întoarce capul spre sufragerie, apoi spre el. Deschide gura să spună ceva, dar nu iese niciun sunet. Al patrulea țârâit.

— Până vorbesc la telefon, tu termină de mâncat. Zeamă, legume, carne. Tot!

Femeia se grăbește spre sufragerie.

— Alo! se aude din camera vecină.

Băiatul bagă mâna în farfurie și scoate o aripă. O șterge de zeamă cu cârpa de bucătărie. Știe că nu are mult timp la dispoziție. La prânz nu poate fi decât cineva de la muncă. Dacă este șeful, conversația s-ar încheia repede: da, bineînțeles, așa fac, sigur. Să fie colega Măndica, ei i-ar lua minute bune să explice de ce întârzie și de ce are nevoie ca mama s-o acopere, în ce mod îi este rău soțului și cum a vomitat el pe mocheta din hol, cum a stat ea ghemuită și cocoșată să frece pe jos. Cel puțin așa a fost cu o săptămână în urmă.

Copilul ia un castron de plastic din scurgătorul de vase. Așază aripa înăuntru. Îndepărtează capacul de pe oală și își adâncește mâna în zeamă. Reușește să o scufunde până la încheietură, apoi o retrage cu un icnet de durere. Pune castronul lângă cratița cu ciorbă și ia o spumieră din sertar. Cu mișcări rapide scoate la suprafață bucăți de carne, până ce spatula nu mai găsește altceva în afară de morcovi și cartofi. Din tigaie ia pulpele prăjite și le aranjează peste celelalte bucăți.

În timp ce trântește ușa în urma lui, își aude numele strigat. I se pare că deslușește și un ce dracu… dar cu siguranță doar i se pare. Mama e strictă în privința limbajului golănesc și nu îl folosește niciodată. Zgomotele, inclusiv propriii pași, trec întâi printr-o barieră de vată și ajung la el ca niște sunete vagi. Nu doar sunetele s-au distorsionat, și imaginile arată altfel. În primul rând, sunt mai mulți de el. Mihai 1 a trecut în fugă prin holul de la intrare și a trântit ușa în urma lui, Mihai 2 a aprins întrerupătorul de pe scară, iar Mihai 3, cocoțat pe pervazul de la etajul blocului, printre ghivece cu mușcate, îi strigă să nu sară scările, că altfel va pierde încărcătura pe drum. Dar el știe că ce-a fost de pierdut deja s-a pierdut și continuă goana cu castronul strâns la piept și cu mâna dreaptă ținându-se de balustradă. Are senzația că-și aude numele din nou, dar nu e sigur. Bariera de vată se află tot acolo. Urechile îi țiuie de parcă un claxon de Dacia s-a blocat înăuntru.

— Am fost cuminte și am făcut ce mi-a cerut, spune el cu voce tare.

Abia în ultima clipă o vede pe vecina de la doi venind cu sifoanele în brațe. Frânează brusc înainte să se ciocnească de ea și o ia de-a dreptul prin grădinița cu flori a blocului. O aude cum strigă în spatele lui, dar nu înțelege ce anume. Țiuitul urechilor și bum-bumul inimii fac o gălăgie cumplită. Prinde un singur cuvânt: pantofi. Copilul își domolește fuga cât să-și privească picioarele, apoi continuă cu viteză și mai mare. Se gândește că în viață sunt lucruri mai rele decât să alerge prin oraș în șosete.

La intrarea în parc ezită în fața celor trei posibilități. Prima alee ajunge la apă, iar a doua duce la tobogane și leagăne. O alege pe-a treia. Aleargă cu castronul la piept, cu palma dreaptă peste bucățile de carne și încearcă să nu dea atenție mizeriilor ce i se lipesc de șosete.

În capătul aleii sare peste gărdulețul din fier forjat. Știe că îi este interzis să calce spațiile verzi, dar, pe de altă parte, adulții încalcă mereu regulile și nimeni nu-i pedepsește.

— Am fost cuminte și am făcut ce mi-a cerut ea, mormăie băiatul în timp ce fuge de la un copac la altul.

Se oprește lângă un arțar înalt, cu trunchiul noduros. Începe să sape la baza copacului ajutându-se de un băț gros. Când groapa capătă forma unei tăvi de cozonac, băiatul adună câteva frunze din jur și le așază înăuntru. Răstoarnă castronul pe pământ și, stând în fund cu picioarele strânse sub el, începe să aranjeze bucățile în groapă. Primul este un cap rotund și neted. Acestuia îi adăugă un gât subțire, plin de vertebre mici. Urmează spatele, pieptul, pipota, aripile și pulpele. Băiatul privește derutat ultimele componente rămase. Două bile mici și galbene. Se uită în groapă, apoi la ouăle din palmă, dar tot nu își dă seama unde să le așeze.

— Metoda mersului invers, spune deodată cu voce tare. Dacă Țop ar fi fost lăsat în pace, și-ar fi făcut ouăle. Le-ar fi clocit și, la final, din ele ar fi ieșit doi pui. I-ar fi îngrijit, protejat și iubit.

Băiatul se uită la mingile netede din palmă, apoi le sărută pe fiecare în parte. Știe ce are de făcut.

Trage cu grijă de vârful unei aripi și aranjează primul ou sub ea. La fel face cu al doilea, potrivindu-l sub cealaltă aripă. Acoperă puiul cu frunze, lăsându-i capul dezvelit. Pământul strâns împrejurul gropii îl împinge înăuntru și îl bătătorește cu palmele sub forma unei movile. Pe deasupra presară frunze arămii, maronii. Se găsesc acolo toate nuanțele de roșu.

Ploaia poate începe. Țop este învelit și nicio picătură rece n-ar trece prin două straturi de frunze și unul gros de pământ. Dar norii negri și încărcați se risipesc. Printre ei își face loc un soare plăpând ce strălucește cât să încălzească o moviliță de pământ, dintr-un colț de parc.