„Cartea Simonei Ferrante spune poveștile tulburătoare ale celor nevoiți să-și părăsească patria din motive care țin de fragilitatea lumii și de complexitatea naturii umane – frică, speranță, supraviețuire, dar vorbește totodată și despre frumusețea legăturilor care se nasc în mijlocul suferinței. Este o carte despre curaj și reziliență, despre dor și alegeri imposibile, despre rușine și demnitate, despre prietenii neașteptate și iubiri salvatoare.
Din bucătăriile încărcate de mirosuri și amintiri, până la lagărele de refugiați și coridoarele spitalelor, cartea ne plimbă prin realități dureroase, dar profund umane.
Opt sute de metri. O mie șase sute de pași până la tine este un roman necesar, scris cu luciditate și compasiune. Un roman dens, scris cu sensibilitate și forță, o meditație profundă despre rădăcini, speranță și umanitatea care se naște în locurile cele mai întunecate. Este, totodată, și un roman al simțurilor, în care fiecare gest, fiecare cuvânt, privire, respirație, miros, tăcere – capătă consistență.
Dar mai presus de toate, în acest roman se simte o parte din sufletul autoarei, iar asta este dincolo de cuvinte.” – Camelia Cavadia, scriitoare
„Simona Ferrante propune un roman tulburător și actual, construit pe fundalul războiului din fosta Iugoslavie și al migrației forțate. Urmărește destinele refugiaților – sârbi, croați, bosniaci, români — marcați de sărăcie și violență, dar și drama fugarilor din România comunistă și cruzimile îndurate. O poveste despre supraviețuire, adaptare și umanitate, cu ecouri puternice în prezent.” – Corina Ozon, scriitoare
Monopoly
În seara aceea, când Anja a bătut la ușă i-a deschis mama lui.
— Stă încuiat în cameră de două zile și nu vrea să ne vorbească, nu vrea să mănânce. Poate îl convingi tu să deschidă ușa.
— Branko, sunt eu, Anja. Te rog, lasă-mă să intru.
Nu voia să dea ochii cu taică-su. Din cauza lui intrase în rândurile JNA. Ca tatăl lui să fie mândru de el. Îl dăduse de mic la școală sârbească. Îi repeta tot timpul: Tu ești sârb ca mine, nu croat ca maică-ta ! Sârbii sunt puternici, noi suntem oameni de caracter. Dar când incidentele împotriva sârbilor începuseră în zona lor, a decis dintr-o dată că vor fi cu toții mai bine la sora lui, la Belgrad.
Tatăl lui le-a spus că nu erau în siguranță în satul lor care era în majoritate croat. Se numărau printre puținele familii sârbe și mixte. Vecinii cu care până atunci se înțelegeau de minune începuseră să îi privească pieziș. Nu se știe când se vor întoarce împotriva noastră și ne vor scoate afară din case cu forța! încerca el să îi convingă că trebuie să plece.
Nu s-au instalat bine în casa cumnatei, că maică-sa a primit vești neliniștitoare de la o verișoară din sat. Mai mulți bărbați sârbi din sat fuseseră ridicați cu forța și duși nu se știa unde. Soțiile lor și copiii s-au refugiat pe la rude, în sate mai îndepărtate. Nimeni nu știa ce se întâmplase cu bărbații lor. Li s-a spus că sunt duși la muncă, să construiască șosele și poduri. Dar femeile îi plângeau ca pe morți.
Imaginea casei vecinilor sârbi mistuită de flăcări în timp ce aceștia plecau cu câte bagaje puteau duce, amintirea conflictelor ce izbucniseră în sat se suprapunea peste ceea ce văzuse în timpul misiunii de lângă Dubrovnik. Mirosul sângelui îi bântuie nopțile. A încuiat ușa camerei ca să nu trebuiască să povestească ce s-a întâmplat acolo. Nu putea descrie ce trăise, nu putea rosti crimă, sânge, rană, țipăt.
În copilărie i se părea legitim să vorbească două limbi, să aparțină celor două culturi. Dar acum se simțea scindat în propria ființă. O jumătate de inimă croată și o altă jumătate de inimă sârbă. Când părinții lui se întâlniseră, diferența de etnie fusese o ocazie de a se cunoaște mai bine. Acum, frați de neam provenind din aceiași strămoși se ucideau unii pe alții.
Cine avea dreptate și cine greșea ? Cine ajunseseră primii pe pământul Croației? Cui îi revenea de drept țara lor frumoasă?
Toate marile puteri ale lumii, în diferite perioade istorice, au acaparat teritorii care nu le aparțineau și le-au împărțit între ele ca pe niște felii de tort, fără să se gândească la populația locală. Ca niște copii care joacă Monopoly și își dispută înscrise pe bucățele de carton teritoriile la care râvnesc. Niște copii care se ceartă pentru o jucărie : o dată ți-o iau, o dată ți-o dau înapoi. Doar că nu era vorba de un joc, sau era, dar unul tragic, cu avioane reale, cu bombardiere și obuze adevărate care spulberau case adevărate, locuite de oameni adevărați care cădeau sub gloanțe adevărate.
Configurația etnică a teritoriilor cucerite sau cedate s-a modificat după fiecare război. Monarhii țărilor învingătoare au semnat tratate în urma cărora familii, uneori chiar sate întregi, au fost deplasate dintr-o regiune într-alta, dintr-o țară într-alta.
Pe parcursul a câtorva secole de ocupație succesivă otomană, maghiară, austriacă sau sârbă, din toate regiunile slave, locuitori de religii și limbi minoritare au fugit de frica persecuțiilor orchestrate de populațiile majoritare și și-au găsit refugiul pe un pământ mai primitor. După ce războaiele și ura ce le-a animat s-au stins, unii dintre fugitivi s-au întors, alții au preferat să rămână acolo, pe noile meleaguri, în care și-au fixat alte rădăcini.
Cum să-i împiedici pe acești copii nelegitimi ai Istoriei să se întoarcă pe pământul din care ei sau strămoșii lor au fost dezrădăcinați? Cum să-i condamni că nu pot să-și renege teritoriile pierdute?
Dar dacă prețul acestei reapropieri erau războaiele, erau execuțiile, erau crimele abominabile împotriva civililor, dacă, în locul vieții fericite pe care o imaginau deputații și președinții de state, actele lor semănau moartea, mai avea rost lupta?
— Branko, deschide, trebuie să-ți vorbesc, a insistat tatăl lui.
— Te rog, Branko, lasă-mă să intru, l-a rugat și ea.
S-a auzit cheia răsucindu-se și ușa s-a întredeschis.
Anja a înaintat câțiva pași și l-a găsit așezat într-un colț al camerei. Stătea chircit, cu brațele strânse în jurul capului. Corpul îi părea împuținat și i-a fost milă de el ca de un copil pierdut. I-a coborât mâinile și i-a luat capul în palme. Branko n-a schițat nici un gest, n-a ridicat privirea spre ea, n-a scos un cuvânt. Stătea împietrit, de parcă era în transă.
— De ce nu m-ai căutat ? De ce nu m-ai sunat când ai venit în permisie? Am așteptat ca o nebună un semn de la tine. Credeam că mă iubești, că îți lipsesc mai mult decât aerul, așa ai spus.
A auzit o șoaptă, dar nu a înțeles imediat.
— S-a terminat ! Nu mă mai întorc ! Nu mai suport să văd asta ! Nu așa !
Apoi, uitându-se la ea, i-a strigat :
— Am dezertat ! Înțelegi ? Am dezertat !
Tatăl lui intră.
— Ce s-a întâmplat ? Poți vorbi, e în regulă.
Eu n-am ucis, atât le-a spus. Avea mâinile curate. Nu trăsese nici un glonț. Grupul lui avea ca misiune să șteargă urmele. Săpau tranșee și gropi. Dar nu le-a spus cu ce erau umplute gropile. Nici nu era nevoie, au înțeles singuri.
— Trebuie să pleci. Nu ești în siguranță aici.
— Și dacă mă întorc în sat?
— Nu, ar fi și mai rău. Sârbii te-ar privi ca pe un trădător, iar croații te-ar ucide pe loc. Trebuie să fugi în străinătate!
— Vin cu tine! a spus Anja.
— Nu, e prea primejdios. Tu nu vei avea probleme aici, ești studentă, n-au ce să îți facă.
— Ba da, trebuie să plec cu tine. Sunt însărcinată.
O clipă tăcură cu toții surprinși de vestea neașteptată. Branko a strâns pumnii de bucurie, dar și de teamă pentru că nu știa cum vor putea ieși cu toții din situația aceasta.
— Are dreptate. Plecați amândoi. Un cuplu tânăr cu un copil pe drum va găsi ajutor întotdeauna din partea autorităților.
— Tu m-ai convins să intru în rândurile lor, iar acum tu îmi propui să dezertez?
În armată găsise la început o camaraderie și o solidaritate care i-au plăcut. Erau toți recruți, deși vorbeau limbi diferite: o mare parte sârbi, dar și croați, macedonieni, bosniaci, slovaci și români.
— Lucrurile au evoluat. Nu mai e vorba de niște răzmerițe pe ici, pe colo. Ceva mai grav se pregătește. Plecați măcar voi. Eu cu maică-ta suntem prea bătrâni ca să o mai luăm de la capăt.
— Alessandro are prieteni peste graniță. Ne poate ajuta să ajungem în Italia și de acolo mai vedem noi.
— Italia, sau mai departe. Unde vă opriți trebuie să cereți azil politic, în așteptare ca Anja să nască.
De unde știa tatăl lui toate aceste detalii, de parcă s-ar fi gândit la ele dinainte? Se schimbase ceva în el. Vocea patriotului amuțise, înlocuită de grija părintelui pentru viața celor pe care îi iubea.
