Niște „cvasi-ecologii” „uberemoționale”

Prin Grija, volumul care i-a apărut anul trecut, Mircea Andrei Florea nu se îndepărtează cu totul de miza debutului de acum 4 ani din Larvae (Casa de Editură Max Blecher, 2020). Tot o poezie care lucrează prin stilizare glam-milenială, amănunt cinematografic și, în general, prin focus pe componenta vizuală ca strategie de filtrare a stărilor (mai ales prin selecția cadrelor naturale surprinse în ce au ele mai sălbatic și neprelucrat) e și aici. Ăsta e perimetrul cel mai la îndemână în jurul căruia se cantonează poemele și, la o primă – și superficială – vedere, s-ar zice că, de la un volum la altul, proiectul poetic al lui Mircea Andrei Florea nu se schimbă radical.

De fapt, în ciuda preferinței pentru subiecte postumane, postantropocene, care aparent produc efecte similare în întreaga lui poezie, se poate observa, chiar dacă discret, o mutare de accent aici, așa cum nota și Cristina Ispas în retrospectiva ei poetică recentă, unde numea volumul ăsta „o regândire a relației natură-cultură și o renunțare, în general, la mai vechile binoame ale umanismului” (în primul număr al Observatorului Cultural din 2024). Cred că, de fapt, reflecția teoretică, tendința de a studia pe un cadru ceva amplu, cu bătaie mai largă, în orice caz, una care depășește o zonă contemplativ-estetică (care la debut „producea” niște „poze” memorabile, nu-i vorbă) spre un soi de existențialism postuman ceva mai preocupat de devenire, iar din punctul ăsta de vedere, refrenul „ce suntem”, reluat în câteva locuri de-a lungul plachetei, e simptomatic. Schimbarea de viziune se produce, deci, dinspre observație spre un discurs poetic ceva mai ancorat în probleme mai palpabile ale generației sale, și nu numai.

Poezia lui [Mircea Andrei Florea] vorbește despre oboseala și anxietățile nu doar proprii, ci și cele ale generației lui, pe care poetul și le asumă nu neapărat ca o criză, ci mai degrabă ca un handicap emoțional, o incapacitate de a gestiona anumite momente și emoții în fața situațiilor care cer o reacție.

Un discurs pe care Mircea Andrei Florea îl practică printr-o poezie cu tăietură minimalistă, plină de emoție încapsulată, cu un „mindset aparte”, cum zice chiar el la un moment dat, și în care anxietatea vine mai degrabă din montajul imaginilor, decât din confesivitate propriu-zisă: „traversăm orașe, de la vieți mari la vieți izolate/ de la blocuri la sate, orbi de lumină/ urmărim amândoi limba de asfalt/ iluminată de far, trosnesc frunze și crengi/ le luăm pasiv pe sub roți/ dozele de bere sar brutal, ca niște pești în năvod// […] așteptăm amândoi ziua/ să ne aducă speranță/ să putem continua”, termic. Poemul ăsta, care deschide volumul, anticipează destul de reușit felul în care se produce mișcarea în Grija, dinspre exterior spre vagi zone de analiză personală. E drept, în general, perspectiva biologică – amănuntul vegetal rămâne, și aici, un soi de mică obsesie, și odată cu Grija, Mircea Andrei Florea intră de-a dreptul în linia unor poeți mai tineri preocupați și ei, la rândul lor, de tema eco, indiferent că-i văzută sau nu drept o sursă de neliniște post (Mihók Tamás, Bogdan Tiutiu etc.) – îngreunează distilarea inserției intimiste, o maschează, de fapt.

Cel puțin până spre jumătatea plachetei, cam pe aici se poziționează echilibrul de „forțe” în poezia asta, într-un fel de glorificare a invaziei vegetale văzută – cu multă luciditate, I might add – din perspectiva neputinței, ori a superficialității umane („specia noastră, glitter și smog/ debris și pucioasă, feroce și teatrală”, specia noastră). Ineditul vine odată cu refugiul într-un spațiu ceva mai îndepărtat, nu mai puțin solar, bachelardian, cu totul neașteptat pentru tipul ăsta de poeme care păreau că nu-și admit genul ăsta de vulnerabilități. Odată cu poemul pe la 5-6, adică, are loc un soi de scurtcircuitare a plachetei; aici e nodul de maximă tensiune al poemelor lui Mircea Andrei Florea, în reactualizarea asta biografică, în rememorarea unui moment esențial din copilărie, genul ăla de moment definitoriu pentru mai târziu: „pe la 5-6 am fost să vedem salamandre/ pe terenul nepăzit al armatei/ translucide și sidefii/ colcăind în piscine invadate de vegetație// nu puteam urmări soarele, ridicam palmele/ ne vedeam pielea și carnea gelatinoase/ ținute laolaltă de un filament sub energia solară// în maieuri și pantaloni scurți, șosete trase până în/ genunchi/ stăteam în fund și rumegam între degete vârfurile/ pârlite de iarbă/ radiam lapte mamar, aveam o aură de copii, oricât/ ne-am fi apropiat de pericol, puterile ne-ar fi/ ocrotit// venisem cu borcane la noi, dar când le-am văzut// am știut – n-am fi în stare/ să capturăm salamandre// ochii de aur, în aurul emis peste solzi/ ochi migdalați, în ei verile mor și renasc/ extenuate. umbrele salamandrelor așteptau/ să le apară la loc/ membrele pierdute din corp// tăcut, ușor de convins, preferam atunci – și sincer/ și acum, dar tot mai puțin – plăcerea minoră/ să îi privesc/ prietenii mei// mândru că și noi ca și ele ne lipim de ciment/ lăsam lumina să ne pătrundă prin piei/ ne ciupeam unul pe altul de pleoape/ să rămânem treji// «care-s puterile noastre» îmi venea să-i întreb, poate// le văd numai alții, poate că în timp ce dormim/ plutim la câțiva centimetri peste cearșaf/ și nimeni nu vrea să ne spună/ să nu abuzăm de ele pe urmă – care/ și cât de frumoase viețile noastre/ ni le imaginam atunci în totalitate// au fost câteva ore de peak/ în care am transpirat, am început/ să ne bănuim// eram mici, dar ne uram/ deja din nimic/ am luat-o spre case”. E concentrată aici doza maximă de emoție a textelor din Grija și, în general, cam toată paleta ei tematică: fascinația pentru non-uman/observația elementului natural, dublată de premoniția umanității slabe, „stricate”, ambele suprapuse unui regim vizual de austeritate, dar suficient de permeabil, totuși, încât să lase loc emoției, fie ea și difuză. E, oricum, o distanță destul de mare față de „schițele” din Larvae, aș zice, cărora le lipsea o decantare personală de tipul celei de mai sus (și care merge, mai departe, și spre „conspectul” adolescentin, premergător vârstei adulte din prezent).

La fel cum, până la urmă, e evident și că tot efortul din Grija semnalează cu destulă pregnanță un „panou clinic” ceva mai general, în rândul căruia Mircea Andrei Florea e doar un specimen dintr-un eșantion destul de generos. Altfel spus, poezia lui vorbește despre oboseala și anxietățile nu doar proprii, ci și cele ale generației lui, pe care poetul și le asumă nu neapărat ca o criză, ci mai degrabă ca un handicap emoțional, o incapacitate de a gestiona anumite momente și emoții în fața situațiilor care cer o reacție: „simt izolare// în aeroport, în hypermarket, în/ orice loc ce-mi obligă o reacție/ devin moale în fața fotografiilor cu oceane// supraexpus, uberemoțional// cu dungi negre, trasate cu markerul peste pleoape// cu ochii de capră în locul ochilor mei de om// care-s puterile noastre”, simt izolare. Textele urmăresc, peste tot, cu fascinație, traiectoriile discrete ale corpurilor, felul în care se poartă și reacționează ele prin lume & urma pe care o lasă, totul foarte discret, fără ravagii de vreun fel, dar cu conștiința că ceva nu funcționează cum ar trebui („[…] nu e o criză, dar ceva există, trecem/ prin zi obosiți, exagerăm orice formă/ de regenerare”, mâncăm paste în bucătărie). O demonstrație a anxietății postpandemice in full bloom, Grija e un „produs” al vremurilor noastre, cum s-ar zice, unul dintre primele volume care își asumă toată tranziția asta postumană (care era oricum incertă) ca pe un proiect profund personal, chiar dacă mișcarea lui reținută și cool, în același timp (poate prea cool, în câteva locuri, dar asta nu strică nimic, în ansamblul volumului), o contrazice în direcția unei (aparente) indiferențe mileniale.