„De cînd s-a generalizat obiceiul de a citi romane făcute pe computer, am renunțat să le citesc pe cele care se produc – ar fi ridicol să spun «se scriu» – în zilele noastre. Cînd s-a inventat sistemul, părea încă un amuzament printre multele care apar în fiecare zi, și care avea să dureze atît cît țin modele trecătoare. Cine să ia în serios un roman fabricat de un computer după instrucțiunile clientului: «Vreau o poveste care să se petreacă în secolul al XIX-lea, cu dueluri, iubiri tragice, destul de mult sex, un pitic, o cățelușă King Charles Cavalier și un popă pederast». La fel cum se comandă un hamburger sau un hot dog, cu muștar și mult ketchup. Însă moda a prins, a rămas și acum lumea – puțina lume care mai citește – citește numai romanele pe care le comandă scheletelor ălora de metal sau plastic. Nu se mai poate spune că există romancieri; mai bine zis, am devenit cu toții romancieri. Cu toate că și asta e fals. Computerul este singurul romancier de pe planetă care mai e în viață și mai mișcă.”
Iată un pasaj de la începutul monologului protagonistului acestei povestiri de aproximativ 50 de pagini pe care romancierul prin excelență Mario Vargas Llosa (n. 1936) a publicat-o în toamna lui 2021 în revista Letras Libras. Plasată într-un viitor apropiat, povestirea la persoana întîi a unui bătrîn în vîrstă de o sută de ani este o elegie pentru umanism, o distopie progresistă, un mono/necrolog al omenirii de rit vechi.
Ieșit într-o piață madrilenă pentru un protest eșuat împotriva închiderii ultimelor cinematografe, bătrînul – bășinos la propriu și totodată rătutit în vîntul schimbării – dă să se întoarcă acasă doar pentru a constata că nu-și mai amintește adresa. Astfel, îl urmărim rătăcind pe străzile orașului în așteptarea revenirii memoriei, periplu în timpul căruia perorează în capul său cu privire la brava lume nouă pe care o va părăsi în curînd.
Descrierea viitorului apropiat pe care bătrînul amnezic o face în drumul spre casă, un fel de recapitulare înaintea capitulării, pare un exercițiu de imaginație pesimistă pe care eseistul aproape nonagenar Mario Vargas Llosa (vezi Civilizația spectacolului, Note despre moartea culturii ș.cl.) s-a întristat să-l pună pe hîrtie cînd încă hîrtia nu a fost eradicată. Căci, dacă lumea viitorului nu mai cuprinde cinematografe, librării, biblioteci, ziare și reviste, iar arta a devenit exclusiv virtuală („picturile imateriale” sînt un fel de NFT-uri), nici hîrtia nu mai este agreată, dovedindu-se că această combinație de hîrtie și cerneală de tipar este la fel de dăunătoare organismului precum străvechiul fumat (vinul a ajuns un „lichid farmaceutic”) sau consumul de carne.
„Să fie oare adevărat că nu i-a mai rămas culturii nici o funcție de îndeplinit în viața asta? Că rațiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginația, de a te face să trăiești plăcerea frumuseții, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai sînt de nici un folos ființelor omenești de azi, pentru că știința și tehnologia le pot substitui cu prisosință?”, să întreabă bătrînul. Căci în această Paper Free Society din care religiile au dispărut (după modernizare, recte „abolirea Infernului”, Biserica și-a pierdut misterul și a încetat să mai fie un refugiu), cultura este doar distracție (departamentele de filozofie au fost scoase din facultăți), iar ideologiile au fost înlocuite de politică, știința și tehnologia fiind acum noua dictatură.
Cancerul a fost eradicat și oamenii trăiesc peste suta de ani, doar „măcelul dintre israelieni și palestinieni continuă, ca demonstrație cotidiană a vocației noastre autodistructive”, însă existența a fost redusă la dimensiunea ei practică, fiind golită de cultură și spiritualitate. „Libertatea este perdeaua de fum inventată de tehnologia care-i distrează pe toți.” În mod ironic, după căderea în irelevanță a Bisericii, „acest bastion al machismului și conservatorismului, al intoleranței și dogmatismului cum a fost odinioară”, locul preoților a fost luat de șamani, prezicători și hipnotizatori, păgînismul primitiv fiind reacția la progresul care a limitat spiritualitatea la experiența ecranelor.
Un alt element satiric puternic al acestei distopii umaniste este Frăția Dezechilibraților, o mișcare de protest a tinerilor, un fel de hipsteri „vegetarieni recalcitranți”, care s-au retras din societate doar pentru a nu face nimic: „ei apără cu înflăcărare trîndăveala” și castitatea într-un alt fel de mișcare ecologistă abstinentă autodistructivă a omenirii. „Ideea pe care și-o fac tinerii ăștia despre curățenie e morbidă și nevrotică”, spune bătrînul, și multe dintre tendințele de azi sînt duse la extrem: fumatul ori trasul cu praștia în păsări te poate băga cu anii în pușcării, șobolanii sînt protejați prin lege, s-au oficializat căsătoriile mixte dintre oameni și animale ș.a.
„Vînturile e «cronica unei morți anunțate». Deznodămîntul e și previzibil, și inevitabil. Ca produs al unei civilizații expirate, naratorul, care-și asumă vetustețea cu un soi de ferocitate mîndră de sine, nu-i poate supraviețui”, scrie Mircea Mihăieș în substanțiala sa prefață, vorbind despre tonul povestirii ce oscilează între lamento și rechizitoriu pentru a se stinge, adaug eu, în epitaf. Bătrînul bășinos, singur, inadecvat și amnezic, găsește drumul spre casă doar pentru a muri. E singura libertate care i se mai permite.
