1. Cum s-a conturat ideea romanului „Pallady. Ulise legat de catarg”?
Ideea de a scrie despre Pallady a venit pe neașteptate, un what if care semăna cu un alt what if mai vechi, de când am început să scriu. Acum însă impulsul a fost mai simplu de explicat. Fusesem la una dintre cele patru expoziții organizate de MNAR cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea pictorului Theodor Pallady și, când am ieșit, încă sub influența picturilor văzute, m-am întrebat cum ar fi să-i scriu biografia. Povestea. Când am ajuns acasă, fără să stau prea mult pe gânduri și să mă pot răzgândi, l-am contactat pe Adrian Botez, coordonatorul seriei de biografii romanțate de la Editura Polirom, și i-am spus că aș vrea să scriu despre Pallady. Așa a început.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Scrierea unei biografii, romanțată sau nu, presupune o documentare amănunțită. În cazul lui Pallady, care s-a născut în 1871 la Iași într-o veche familie boierească, a locuit la București, Dresda, Paris și apoi iar București, unde a murit în 1956, în plină epocă comunistă, documentarea a mers pe mai multe direcții. Prima și cea mai importantă, zic eu, a fost despre viața și opera lui. De la Pallady ne-au rămas câteva scrisori și jurnale, dar majoritatea sunt din a doua parte a vieții. Copilăria și prima tinerețe erau, în aproape toate cărțile și articolele, expediate rapid. Așa că a trebuit să caut. Am citit memorii și jurnale ale celor care l-au cunoscut, cărți care îi analizau opera în contextul epocilor în care a trăit. Fiindcă asta a fost a doua direcție de documentare. Fiecare epocă cu oamenii și concepțiile ei. Cu evenimentele istorice și curentele artistice.
Pallady, prin felul lui de a fi, atrăgea de multe ori antipatia, așa că destule mărturii despre el constau într-o înșiruire de bârfe și replici suculente. Erau povestite câteva elemente anecdotice despre firea și obiceiurile lui, care mai mult îl caricaturizau, câte ceva despre viața lui amoroasă, câteva replici care-l arătau ca pe un interlocutor dificil. Era asemănat cu un „crai de Curtea-Veche”, i se spunea „boemul aristocrat”, unii îl considerau un crepuscular luminos, iar alții un artist-filosof. Eu am vrut să dau coerență personajului, să înfățișez și artistul măcinat de dorința de a realiza absolutul prin artă, și omul, uneori arțăgos, alteori de o bunătate pe care se temea s-o afișeze.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Pallady. Ulise legat de catarg”?
Cu curiozitate. Cu înțelegere. Și cu un ochi către tablourile lui. Fiindcă, de fapt, asta aș vrea: să stârnească în cititori dorința de a vedea și revedea tablourile lui Pallady.
