N-am știut niciodată să mă bat, dar mereu mi-au plăcut filmele cu bătăi. Încă de mic. Cred că primele filme violente le-am văzut la sfârșitul anilor nouăzeci. Aveam șase-șapte ani și abia așteptam să-i văd pe Jackie Chan, Van Damme sau Schwarzenegger cum împart pumni și picioare personajelor negative. Doar filmele cu Steven Seagal nu-mi spuneau mare lucru. Să-i bați pe toți și tu să nu-ți iei nici măcar o palmă e cam dubios chiar și pentru un puști de clasa întâi.
Mă identificam cu personajele alea atât de mult, încât am încercat să le copiez schemele. La început le practicam împotriva mobilierului și a obiectelor decorative din casă, dar părinții mei țineau mai mult la bibelouri decât la dezvoltarea talentelor mele. Apoi le-am încercat împotriva lui văru-meu, dar mi-am luat-o grav, așa că m-am rezumat doar la exersatul în imaginație.
Am reluat exercițiul ăsta citind cel mai recent roman al lui Cosmin Perța.
Samson, personajul principal al romanului Ca să nu se aleagă praful de toate, un tânăr de doi metri și o sută treizeci de kilograme, își ia pumni și picioare în cap într-o veselie. Numai că adversarii lui nu știu că el are o stare medicală specială care-l împiedică să simtă durerea. Asta îi dă lui Samson un curaj parcă desprins din miturile vechi.
Neputința lui Samson de a simți durere insuflă poveștii un strop de magie. Dar asta nu înseamnă că romanul se poate încadra în genul fantastic. Din contră. Romanul spune povestea realistă a „toxicilor ani nouăzeci și a luminilor lor fluorescente”, cărora autorul le dedică volumul. Sunt anii valutiștilor, inflației galopante, sărăciei și ai dorinței de a găsi o viață mai bună dincolo de granițele țării. Sunt anii de pe urma cărora achităm până azi nota de plată.
Cred că pentru a scoate din magma aia cenușie o poveste pe care s-o citești cu plăcere și emoție ai nevoie de mai mult decât de talent. Ai nevoie să iei lucrurile personal în cel mai profund sens, iar pe lângă asta, mai trebuie să aplici niște tehnici literare prin care să-l prinzi pe cititor în universul tău ca într-o plasă de păianjen. Nu vreau să zic că-n cazul de față cititorul e sedus și abandonat în fața unor orori, și atât. E vorba de faptul că stilul în care Cosmin Perța și-a scris carte te face să te simți pe mâni bune încă de la prima pagină.
Îmi plac mult începuturile puternice. În prima frază se ascunde de obicei toată tensiunea, atmosfera și direcția poveștii. Dacă deschizi Ca să nu se aleagă praful de toate într-o librărie și ochii îți pică pe prima frază: „Ați văzut vreodată un câine care se sinucide?”, n-ai decât două opțiuni: a) închizi cartea și pleci strâmbând din nas sau b) o cumperi și te duci cât mai repede acasă sau te așezi pe-o bancă în parc s-o citești cât mai repede.
Violența, vorba lui Quentin Tarantino, e o categorie estetică. Există o poezie a chiuvetelor smulse din perete și trântite în capul unui mafiot local. Însă există în contrapunct multe episoade pline de sensibilitate. Dozajul este pur și simplu perfect, iar scriitura este cinematografică. Sunt scene de-o brutalitate teribilă, asemănătoare cu violența din filmele asiatice cu bătaie + scene ca asta: „Uneori mai cumpăr cărți când nu mă vede nimeni. De la mama mi se trage, ei îi plăcea mult să citească și avea sute de cărți. După ce a murit, tata i le-a mutat pe toate în pod. Din când în când, merg în pod și citesc și mă gândesc la ea citind din aceeași carte citită de ea. Alteori iau câte una cu mine la gater și, când fac câte o pauză, mă întind pe iarbă sau în rumeguș și citesc. Ăsta e micul meu secret. Dacă s-ar afla, ar crede toți că-s moale. Poate de asta mă iubește profa de română. Ea și proful de sport sunt singurii care mă apără în cancelarie ori de câte ori e ceva. O dată i-am adus flori la școală. Strânsesem un buchet mare de flori de câmp pentru mama, să i le pun pe mormânt, dar nu încăpeau toate în conserva pe care o țineam acolo pentru flori, așa că restul le-am legat cu un elastic și i le-am dus profei de română. Mi-a zis «mulțumesc» și s-a fâstâcit. Era îmbujorată toată.”
Deși Samson are o inteligență medie, literatura pe care o citește îi dă instrumentele necesare introspecției. Nu e nici pe departe un om pe care ai vrea să-l ai în preajmă. Are multe păcate. E rasist, misogin, alcoolic etc. Cu toate astea am simțit nevoia să mă împrietenesc cu el. Efectul misterios al ficțiunii de bună calitate îți aduce în fața ochilor mai mult decât o înșiruire de cuvinte pe hârtie. Îți aduce – paradoxal – pe cineva viu.
Mai spun doar că Andrei Dósa are dreptate când scrie pe coperta a patra că romanul are „o forță care te va molipsi”. Până la urmă e nevoie de multă forță și un dram de gingășie ca să nu se aleagă praful de toate.
