1. Cum s-a conturat ideea volumului „Cameleonul Cami pleacă în Tibet”?
Cami a venit peste mine pe nepregătite. Se întâmpla în vara 2020, în lunile cele mai grele ale pandemiei, când stăteam izolați și nu aveam voie să ne vedem decât rar unii cu alții. Eu locuiam pe atunci la Bruxelles, un oraș în care virusul a făcut ravagii începând cu luna martie a acelui an. Din acest motiv, lockdown-ul bruxellez a fost foarte dur: aveam voie să ne vedem cu o singură persoană sau familie pe săptămână. Dar asta s-a întâmplat abia prin vară; la început am stat singură-cuc. Deși prietenii mei locuiau în același cartier, ne puteam vedea puțin, în fața casei sau la o scurtă plimbare.
Între acești câțiva prieteni se numărau două fetițe minunate, Anna și Elin, în vârstă, pe atunci, de 3 ani și jumătate, respectiv un an și jumătate. Ei bine, într-o zi în care eram în vizită la ele și la părinții lor, Anna mi-a cerut să-i desenez un cameleon. Mă pricep binișor la iepurași, căței și pisici, dar cameleonul m-a pus în încurcătură. Am scos telefonul, am căutat cameleoni desenați și atunci Anna a ales drept model cel mai colorat cameleon de pe tot internetul. Apoi mi-a cerut să-i desenez o carte. Pe copertă, am făcut o ilustrație cu ea și sora ei. În drumul spre casă, mi se tot învârteau prin cap aceste noțiuni: carte-cameleon-fetițe-grădiniță. Ce-ar fi dacă un cameleon ar fi coleg cu Anna? Și ce poate să vrea un cameleon care trebuie să meargă zi de zi la grădi? Răspunsul n-a fost greu de găsit. Seara, am început să scriu, pe niște post-it-uri, textul, care a purtat o vreme numele „Anna și cameleonul Cami”. L-am scris cu enormă plăcere, bucurându-mă la fiecare pas de culoarea, acțiunea și sonoritatea textului. Uite cum începe:
„Cameleonul Cami s-a trezit deunăzi și și-a zis năuc:
— Eu la grădiniță nu mă mai duc!
Nu mai suport să fac ce zice doamna educatoare!
Nu mai vreau croasante cu gem și ceai la gustare!
Nu mai vreau să colorez foile pe care mi le dă doamna și mi le verifică tata!
Nu mai vreau să învăț literele și cifrele! Gata!”
2. Cum a decurs scrierea lui?
Inițial nu m-am gândit să scriu un poem. Dar când am transcris de pe post-it-uri, am remarcat că primele două fraze rimau. Și atunci mi-am zis: „ce-ar fi dacă?” Am rescris notițele, astfel încât să rimeze, și am continuat. Am pus punct după vreo douăzeci-treizeci de versuri, am recitit și-am zis: „Hai, că merge!” Apoi am scris în ritm constant, câte patru-cinci versuri seara, după ce-mi încheiam ziua de lucru. O astfel de zi includea legislație, chestiuni administrative, organizare de evenimente „serioase”, așa că abia așteptam să închid capacul laptopului, să mă trântesc pe canapea și să văd încotro apucă zăpăcitul de Cami (scriam pe telefon). Surprinzător pentru mine, mi-a fost destul de ușor să scriu în versuri, ba chiar rima m-a dus în niște locuri nebănuite (și pe Cami odată cu mine).
3. Cum vă doriți să fie citit volumul „Cameleonul Cami pleacă în Tibet”?
Textul le este dedicat copiilor mici, de grădiniță și școală primară. Mi-ar plăcea ca fiecare copil să se identifice cu un personaj: cu șturlubaticul Cami, cu Anna cea timidă, cu Peștele cel temător sau cu Pisica, ceva mai înțeleaptă, să-și imagineze aventura celor trei, să închidă ochii, să asculte bine-bine textul și să facă o mică magie (orice copil poate!).
