„Furase o dată o privire de pe fereastră, la o vreme când îl ştia pe prinţ în altă parte, dar teancul gros de foi era acoperit cu o scriere necunoscută lui; nici măcar greceşte nu era, slove pe care Schlick le putea recunoaşte, chiar dacă nu le putea citi. Nu era el omul care să-şi piardă vremea cu catastife şi scrieri necunoscute, aşa că n-ar fi ştiut să spună ce îl împinsese să se caţăre pe pervaz şi să răsfoiască prin teancul de foi. În marginea lor, din loc în loc erau zugrăvite cu trăsături gingaşe şi limpezi înfăţişări de vietăţi: o vidră ridicată în două labe, un corb cu aripile larg deschise, un pardos fioros, un elefant cu trompa ridicată, o mulţime de peşti. Aşadar, prinţul era un cărturar, care se îndeletnicea cu vietăţile de pe pământ, din aer şi din apă, îşi zise Schlick, dându-se jos de pe pervaz şi pierzându-şi orice curiozitate faţă de îndeletnicirile prinţului.”
Dimitrie Cantemir (1673-1723), om de stat şi prolific om de litere, a fost domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711) şi una din cele mai strălucite figuri ale iluminismului european. Victoria austriacă asupra turcilor în bătălia de la Zenta (1697) l-a încredinţat că Imperiul Otoman se afla în pragul declinului; ca atare, în războiul ruso-turc din 1710-1711 a trecut de partea lui Petru cel Mare. În urma victoriei otomane în bătălia de la Stănileşti (1711) s-a refugiat în Rusia, unde şi-a petrecut tot restul vieţii, ca apropiat şi mai apoi senator al ţarului. În exil şi-a scris cea mai mare parte a operei: monumentala Istorie a Imperiului Otoman, care a rămas până la mijlocul secolului al XIX-lea opera de referinţă pe acest subiect în istoriografia europeană, Descrierea Moldovei, scrisă la cererea Academiei de Ştiinţe de la Berlin, al cărei membru era, sau Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Vasta sa operă acoperă domenii variate: a fost istoric şi filosof, etnograf şi lingvist, compozitor şi muzicolog, dar şi autorul celui dintâi roman din literatura română, Istoria ieroglifică. Vorbea şi scria în unsprezece limbi şi a fost unul din primii orientalişti europeni. Cu deosebire însemnat este tratatul său de teorie a muzicii otomane, care cuprinde şi piese muzicale tradiţionale şi contemporane lui, pentru transcrierea cărora a elaborat un sistem propriu de notare muzicală derivat din alfabetul arab, primul de acest fel din cultura otomană.
Fragment
— Îmi cînta bunică-mea, rosti visător Ibrahim bei, fără să bage măcar de seamă că întrerupe, nişte cîntece aşa duioase că şi acum îmi dau lacrimile cînd mi-amintesc. Cîntece de unde era ea fată, din munţii Karamaniei, cîntări vechi … mare păcat că nu ştie mai multă lume de ele … aici la Stambul sunt atîtea înrîuriri, arăbeşti şi persieneşti şi greceşti, încît cîntările astea de la ţară nu mai încap … or să cadă pradă uitării …
— Ca toate lucrurile omeneşti, zise Rami Mehmed cu oarecare nerăbdare faţă de întorsătura filosofică pe care o lua întrunirea.
— De ce, totuşi? întrebă Kantemiroğlu.
Îi pierise zîmbetul încîntat şi chipul îi luase înfăţişarea bătăioasă pe care Dimos o ştia prea bine, de la şcoală. Se ştiau împrejurări în care dascăli mai slabi de înger dăduseră bir cu fugiţii dinaintea lui Kantemiroğlu cînd avea uitătura asta.
Ceilalţi îl priveau fără să înţeleagă.
— Cum de ce? se încruntă Cerchez Mehmet. Şi tot ce vi se dă vouă este bucurie trecătoare pentru viaţa din această lume, însă …
— … ceea ce se află la Allah este mai bun şi mai dăinuitor pentru aceia care cred şi se încred în Domnul lor, sfîrşi Kantemiroğlu, şi Dimos, care închisese strîns ochii la vorbele profetului păgînilor, îi deschise iar auzindu-i nerăbdarea din glas. Dar asta tot nu ne spune de ce cîntările voastre, oricît ar fi de trecătoare bucuria pe care ne-o dau, trebuie să fie uitate!
— Păi cîte cîntări crezi că poate ţine minte un om? rîse Cerchez Mehmet. De-ar trăi el şi o sută de ani şi-ar avea o sută de învăţăcei …
— Nu trebuie să le ţină minte, îi tăie vorba Kantemiroğlu, trebuie să le scrie!
Tăcere.
— A, zise Farrokh Khan săltînd pe pernele sale, aşa cum fac frîncii, cu punctişoare şi viermişori pe hîrtie?
— Nu chiar aşa, răspunse beizadeaua încruntîndu-se. Muzica frîncilor e altfel …
— Lasă, zise tihnit Cerchez Mehmet, că nu-i nevoie să le împrumutăm chiar pe toate ale frîncilor.
Kantemiroğlu, tot încruntat, îi părea lui Dimos că-şi alege cu grijă răspunsul. În cele din urmă zise:
— Nu văd ce-ar fi rău în asta. Ar fi dimpotrivă folositor, ar îngădui să fie păstrate lucruri care altminteri s-ar pierde, ar însemna că şi muzica osmană se află la aceeaşi înălţime cu …
— Muzica osmană se află oricum mai presus de orice soi de muzică frîncească, rîse Ibrahim bei. Ţin minte cînd m-au poftit odată la capuchehaia frîncilor …
— Muncă de scrib, se strîmbă Baltacı Mehmed. Nu mă prea pricep eu la cîntări, dar îmi pare că mîinii care ciupeşte strunele lăutei nu i-ar sta la fel de bine să ţină pana. La fel cum mîna care mînuieşte sabia …
— Da, dacă doar le scrii, se împotrivi Kantemiroğlu, dar eu vorbeam despre plăsmuirea unei sistime, despre …
— Eşti tînăr, Kantemiroğlu bei, rosti încet Farrokh Khan, şi încă n-ai învăţat că nu orice născocire folositoare pentru a uşura truda oamenilor e bună şi pentru cuget.
Beizadeaua întoarse spre el o privire înflăcărată.
— Lucrurile prinse în scris, ca gîngăniile prinse în ace, încetează treptat să mai fie vii, urmă persanul aproape în şoaptă, apoi, înfruntînd privirea lui Kantemiroğlu: Dar vom mai vorbi noi despre acestea.
Dimos urmări de la locul său cum flacăra se stinse în ochii beizadelei, chipul îşi pierdu îmbujorarea, trăsăturile se domoliră pînă la liniştea pietrei. Privirea i se abătu de pe chipul solului şi îi cuprinse încet pe toţi cei de faţă, unii cu ochii încă la el, alţii care începuseră să vorbească între ei. Era, îşi zise Dimos, o privire rece şi cîntăritoare, de parcă ar fi socotit cît face fiecare dintre ei.
