Înaintea publicării romanului Instabil (Humanitas, 2022), Ruxandra Burcescu mai publicase, din câte știu eu, într-o singură antologie de proză scurtă. E vorba despre antologia Kiwi și despre povestirea „Ursitoarele”. Așadar, pentru cititorul român, numele prozatoarei era virtual necunoscut. Totuși, sunt convins că cine a avut curiozitatea de a încerca un debut și a ales această carte a avut o surpriză foarte plăcută. Pentru că romanul de față este unul solid, cu o poveste foarte bine închegată și care nu trădează prin nimic faptul că este prima carte publicată de autoare.
În linii mari, acțiunea evoluează pe două scene, una situată în România comunistă și alta în cea contemporană, și ne spune poveștile unui copil de văduvă, Mircea, și a unei femei corporatiste care visează să devină actriță, Lorelei. Punctul de gravitație e reprezentat de abuzurile părinților asupra copiilor, pe care aceștia, inconștient sau asumat, le dau mai departe, printr-un soi de predestinare aproape magică.
Mizând pe câteva capitole foarte dinamice, acțiunea debutează în forță, introducând conflictele și realizând încă de la început arcul peste timp. După ce află că, la câteva zeci de ani unul de altul, doi oameni sunt găsiți morți în circumstanțe asemănătoare, dar total inexplicabile, și după ce o urmărește pe Lorelei descoperind mormântul lui Mircea, cititorul își dă seama că este complet imersat în acțiune, că desfășurarea ulterioară îl interesează, că simte deja personajele și că nu va putea lăsa cartea neterminată.
„Când l-au scos de sub pat, am rămas proastă. Toată fața îi era așa, cum să-ți zic, numa’ găuri. Zici că-l ciugulise o pasăre, n-am văzut așa ceva de când mama m-a făcut. Măi, dacă îți spun, s-au închinat și băieții ăia. Deci fața și mâinile, găuri, găuri, peste tot, una lângă alta. Când l-au scos pe scară la lumină, Vasilescu a leșinat când l-a văzut, noroc că era Salvarea venită.”
Și, într-adevăr, construcția nu dezamăgește, ci oferă rezolvarea conflictului, chiar într-o manieră surprinzătoare. Evoluând pe axa București – Giurgiu – Gruiu, dezvoltarea acțiunii ne propune o sumedenie de personaje, fiecare cu un anumit rol în imaginea mare, și mai multe cadre foarte bine conturate, cele mai puternice fiind satul Gruiu și blocul de la Giurgiu, cu societățile lor, amândouă văzute în două epoci diferite.
O altă constantă este și comportamentul intruziv și dictatorial al părinților asupra copiilor, acesta manifestându-se atât în cazul Dorinei și al fiului acesteia, Mircea, cât și în cazul Angelei și al fiicei sale, Lorelei.
„De când se înălțase și puful de pe buza de sus începuse să i se înnegrească, Dorina încetase să mai dea în el. Deși băiatul o depășea în înălțime, dacă ar fi vrut să îl lovească, Mircea nu doar că nu ar fi ripostat, nici nu s-ar fi clintit din loc.
Îi era dor de momentele din copilărie când mama îl lăsa să îi mângâie părul și să o ia în brațe. Din seara când apăruse în fața porții, plin de julituri și plângând, nimic nu mai fusese la fel. Și, cu toate că trecuseră ani de atunci, Mircea încă mai visa noaptea lanuri înalte de porumb înecate în bâzâitul leneș de vară.”
De parcă ar încerca să dea o nouă dimensiune pentru imposibilitatea schimbării, în esență, a lucrurilor, povestea e ajutată de o puternică latură supranaturală, aceasta impunând și atmosfera, de Twin Peaks românesc. Fie că vorbim de superstițiile oamenilor, fie că ascultăm cântece care vin de niciunde sau vedem nori de gărgărițe adunate la un loc, inexplicabilul ne urmărește la tot pasul.
Însă acestea nu sunt singurele idei directoare ale cărții. Mi-au plăcut tușele despre discriminare și despre problemele tinerilor din diferitele epoci, despre viața dezordonată a lui Lorelei, odată scăpată de sub controlul parental, în contrast cu cea a lui Mircea, care nu a reușit niciodată să se rupă din lesa mamei sale. Cartea atinge și problema sexualității, în moduri inedite, și contrastele dintre visele copilăriei și realizările vârstei adulte. Am găsit fascinantă motivația abuzurilor, reflexiile asupra capriciilor părinților în ceea ce privește propriii copii aducând cu sine adevărate revelații.
Pe partea magică, misterul e clădit cu grijă, diferite elemente apărând la răstimpuri și adăugând complexitate. Am apreciat, în acest sens, finalul cărții, așezat mai ales pe această componentă a narațiunii. Istoria din ultimul capitol, a babei Sela, închide frumos cartea și oferă un contrapunct în opoziție cu explicația științifică pe care Mircea o primește la spital și i-o dă mai departe Angelei, un capitol mai înainte. O notă de ingeniozitate total neașteptată, această inserție de medicină, având marele ei merit că nu contrazice latura fantastică, ci o completează.
Desigur, există și câteva mici probleme, unele scene nu par verosimile – cum e cea în care două femei beau cafea în bucătăria apartamentului în care stăruie mirosul pestilențial de moarte – iar unele episoade povestite de personaje nu decurg natural – aici aș evidenția narațiunea babei Sela, de la final, oarecum ruptă de personaj. Însă acestea nu afectează desfășurarea acțiunii și nu diminuează plăcerea lecturii.
Ca o concluzie, melanjul de realism și fantastic, într-un cadru românesc, alternând perioada comunistă și cea postcomunistă, mi s-a părut foarte bine închegat. Elementele sunt dozate corect, iar alternanța poveștilor creează o cadență plăcută. Scriitura e în cea mai mare parte echilibrată, funcțională, iar construcția, desăvârșită de un final foarte bun, face ca întregul drum să capete un sens.
