1.
Nu știam prea multe despre tata. Mama, buni și bunelu nu vorbeau despre el. Nu vorbeau în general între ei, parcă erau supărați pe toată lumea, iar eu, văzându-i așa, n-aveam curaj să-i întreb nimic. Aflasem despre tata că plecase când aveam eu un an, și cam atât. Aveam o grămadă de întrebări și abia așteptam să se scape cineva, ca să deschid subiectul, dar toți din familie tăceau ca muții. Până la urmă, s-a scăpat una din afară. Când am fost prima dată la maică-mea la lucru, o colegă de-a ei m-a ciufulit și a zis:
— Doamne, copile, pe cât ești de mic, pe-atât ești de înalt! Semeni cu tată-tu.
Colega avea vocea pițigăiată. O chema tanti Lup și n-am putut să mă concentrez din prima la ce zicea. Noroc că am auzit-o pe mama râzând aiurea, cum făcea de obicei când primea laude și complimente, doar că acum nu era vorba de ea. Colega a simțit că a uitat ceva important și s-a mâțâit:
— Și ești și frumos! Ca mami!
— Tu de unde știi? am sărit.
Mama a râs din nou prostește și m-a certat:
— Cum vorbești așa cu tanti Lup?
— Scuze, am spus. Dumneavoastră de unde știți?
— Păi, ce, nu-i frumoasă mami? E cea mai frumoasă, că-i a ta!
I-am dat dreptate. Dacă ea, cu vocea ei de tanti Lup, zisese că mama era frumoasă, atunci și tata era înalt. Mie-n sută, cum zicea bunelu. Sau sută-n mie, mereu uitam.
— Și lasă-mă cu dumneavoastră, că nu-s așa bătrână. Zi-mi Ani.
— Bine, am spus.
Apoi s-a auzit un piuit. Mama și colega s-au uitat spre birourile lor. Un bec roșu era aprins pe biroul mamei.
— Du-te, a zis tanti Lup. Stau eu cu copilu’.
Mama a bătut la o ușă capitonată și a așteptat. Credeam că o să fie poftită înăuntru, dar de după ușă s-a auzit o tuse groaznică, cum nu mai auzisem decât la moșii de pe stradă. Mă așteptam să urmeze și o flegmă, dar tusea nu se mai oprea. M-am uitat îngrijorat la tanti Lup. La Ani.
— Șefu’ fumează trei pachete pe zi, așa se laudă, a spus ea în șoaptă.
— E mult sau puțin? am întrebat.
— Tu ce zici?
Nu știam ce să zic, așa că am tăcut. M-am gândit că Ani e o femeie drăguță, dar când a râs, i-am văzut dinții galbeni, aproape maronii, și m-am răzgândit.
După un minut, tusea a încetat și mama a deschis ușa. A rămas în prag și am apucat să mă uit înăuntru. Încăperea era mai mică decât cea în care eram noi, dar totuși, spațioasă. Pe un scaun de piele stătea un bărbat la un birou mai mare decât al mamei și al lui Ani la un loc. Semăna cu Băsescu, dar în niciun caz nu era moș, cum îmi imaginasem. De fapt, nu prea semăna, dar avea o șuviță ca a lui. Era îmbrăcat într-o cămașă în carouri și blugi. Pe perete era un tablou cu el la costum și cu șuvița aranjată. Omul a scos o batistă de mătase, și, în timp ce-și sufla nasul, a zis:
— Intră odată!
Mama a intrat și a închis ușa. Din camera șefului apucase să iasă un norișor gri-albăstrui de fum de țigară. M-am uitat o vreme la el, până s-a risipit, apoi m-am întors să văd ce face Ani. Se dusese deja la biroul ei cel mic și se uita într-un dosar roz cu șină.
— Ani, șefu’ nu se plictisește singur acolo? am întrebat. Aveam chef s-o bâzâi.
— Păi, ce, e singur? a răspuns ea.
— Da, am zis. Eu am nouă ani. Tu?
— Eu am de lucru, mă copile. Stai pe scaunu’ lu’ mă-ta și nu apăsa pe butoane!
— Bine, tanti Lup, am zis și m-am făcut că apăs pe un buton, dar Ani nu m-a băgat în seamă. Am avut noroc, mama a ieșit peste două-trei minute. Și-a dat ochii peste cap și a spus:
— Hai la o înghețată, că l-am prins pe prostu’ ăsta în toane bune.
— Super, am zis. Pot să-mi iau profiterol?
— De ce să nu poți?
Aflasem de la Ani că tata e înalt, iar acum urma să merg cu mama prin oraș. Eram bucuros. Poate o să mă ia de mână, ca în prima zi de școală, m-am gândit. Dar nu m-a luat.
A doua zi, am mers la buni și m-am uitat în sertarul cu poze după toți bărbații necunoscuți și înalți. Cu greu am găsit trei. Majoritatea erau mici și cunoscuți. M-am dus cu ei la verificat. Buni făcea plăcintă cu dovleac, că era sâmbătă. În fiecare sâmbătă, buni face ceva gustos. Așa fac toate bunicile.
— Ăsta cine-i? am întrebat și am pus degetul pe basca unuia.
— Unchi-tu Nicolae, de la Cernăuți, a zis buni. Fratele lu’ bunu-tău.
I-am întins a doua poză:
— Și ăsta clăpăugu’?
— Frate-meu vitreg Volodea, de la Onești.
— Și ăsta înaltu’ care râde?
Buni a lăsat plăcinta, și-a pus mâinile-n șold și s-a uitat la mine foarte urât. Nu se uita așa nici când îi ziceam bunică frânaru, cum îmi spunea bunelu să-i zic când jucam șeptică pe pedepse. Eu îl puneam să guițe ca Lucica-purcica sau să miaune ca Juki-motanu’, el mă trimitea mereu la buni. Doar atunci îl vedeam râzând cu poftă. În rest, muncea de-i săreau capacele, iar când se întuneca, se retrăgea în camera lui și bea țuică.
— Ăla înaltu’ e un terchea-berchea! a strigat buni și s-a înroșit.
Habar n-aveam ce înseamnă terchea-berchea. Speram că e de bine, așa cum sperasem și despre ospiciu când doamna învățătoare ne-a zis că o să ne trimită acolo dacă mai ațipim la ora de autodictare. Până să o întreb care-i faza cu terchea-berchea, mi-a smuls pozele din mână:
— Fugi de-aici, băiete, că am treabă.
— Bine, bunică frânaru.
— Nu fi obraznic, a zis ea.
Dacă insistam, poate ridica palma. Nu dădea niciodată, dar era suficient să o ridice și mă făceam mic. Și la bunelu o ridica și se făcea și el mic. Am așteptat până a ieșit la stradă, la o bârfă cu vecinele și m-am furișat în camera cu poze. Nici urmă de terchea-berchea, l-am căutat până m-am săturat. L-o fi ascuns, m-am gândit, mai făcea ea de astea, ascundea te miri pe unde bomboane, caramele, zahăr cubic și alte chestii bune și mi le dădea cu porția. Seara m-am băgat în pat și am încercat să-mi aduc aminte cum arăta terchea-berchea, dar fețele lui Nicolae, Volodea și ale altor unchi se suprapuneau peste a lui. La un moment dat, nu l-am mai văzut deloc. Putea fi tata, era cu un cap mai înalt decât cei mai înalți și cu două decât ceilalți. Sută-n mie era el, m-am gândit și mi-a venit din senin să plâng. Buni a fost pe fază, m-a mângâiat pe cap și a oftat, așa că, în loc să plâng, am luat-o de mână și am adormit.
2.
Tații copiilor de la școală erau pitici. Sau așa-i vedeam eu de când cu poza. Cu toate astea, era important să se știe că ai unul. Băieții ai căror tați nu apăreau niciodată pe la școală o luau cel mai des pe coajă și mă gândeam de multe ori că într-o zi o să vină terchea-berchea și o să pună lucrurile la punct. Singurul băiat cu care m-am împrietenit era Mario. Ne știam de la grădi și eram vecini. Mario avea un tată barosan. Nu era foarte înalt, dar era cel mai solid bărbat de pe stradă. Avea o burtă perfectă, nici prea mare, nici prea mică, un lănțug de un kil la gât și un ghiul pe post de verighetă. Îl salutam de fiecare dată cu respect:
— Săru-mâna, nea Romi.
Mi-ar fi plăcut să fie el taică-meu, recunosc. Mă dădeam pe lângă Mario, îi ziceam că-i stă fain freza, că e dur, că e șmecher, lui îi convenea, dar, când apărea taică-su, era porc și se făcea că nu mă mai cunoaște. Îi zicea pe nume, Romi, să ne atragă atenția ce prieteni are. Barosanul nu-l prea băga în seamă. Nici politețea mea nu-l impresiona. M-am tot gândit ce naiba să-i spun ca să-i atrag atenția. Într-o zi, când a venit să-l ia pe Mario, l-am apucat de ghiul și i-am zis:
— Nea Romi, un tată mic nu-i bun de nimic, așa-i?
El s-a spart de râs:
— Așa-i, așa-i. Da’ ia zi-mi tu mie, ce mai face mă-ta?
Eram în culmea fericirii că mă întreba ceva și am zis pe nerăsuflate:
— Face bine și e frumoasă și tata e înalt.
— Și-o pulă, a completat el și a râs atât de tare, că mi s-a părut că mă mișc odată cu burta lui.
A plecat legănându-se ca un pinguin. Nu m-am supărat pe el, cât pe fi-su. Pe lângă că se hlizea fără să știe de ce, mă mai și arăta cu degetul și-mi zicea:
— Și-o pulăă, ihihi.
Mi-a trecut imediat, nu aveam alți prieteni în afară de Mario.
3.
Nu-mi plăcea deloc la școală. Trebuia să fiu mereu pe fază, Darth și Vader, bandiții clasei, își făceau de cap în fiecare zi. Bine, numele lor adevărate erau Luca și Lucas, dar ne-au zis din clasa întâi să-i strigăm Darth și Vader și ne-am executat, că se uitau urât și erau bine făcuți și umblau mereu împreună. N-aveai cum să-i pui jos. Doamna Otilia, învățătoarea noastră, ieșea la țigară în fiecare pauză. Nici nu închidea bine ușa, că Darth striga:
— Bă Vader, mă plictisesc.
Vader zicea:
— Și io, bă Darth.
Le plăcea să-și audă numele. Bandiți.
Când auzeam că se plictisesc, intram în alertă. Ăia doi se întorceau cu spatele și șușoteau ca doi oameni mari. Din când în când, chicoteau ca băiețeii. Nu știam niciodată ce plan au și nici de cine o să se ia. Dacă se apropiau de Mario, ăsta ridica mâna și striga parola:
— Roomiii!
— A, da, zicea Darth. Sau Vader.
Barosanu’ i-a înghesuit odată pe amândoi la perete și i-a făcut afiș cu burta și i-a pus să-și ceară scuze și să dea mâna cu fi-su. De-atunci nu s-au mai luat de Mario, doar îl speriau din când în când. Aveau la dispoziție o grămadă de variante mai simple. Preferații lor erau copiii după care veneau bunicii. Babele și moșii nu contau, puteau fi luați la mișto. La fel și mamele, oricât de aprige ar fi fost. Odată un slăbănog s-a lăudat că maică-sa e judecătoare și-i bagă la pușcărie dacă se ating de el, dar Vader i-a tăiat-o:
— Și ce, mă-ta n-are ciclu?
Nu știam ce-i ăla, dar suna a batjocură și am râs toți, mai puțin slăbănogul, care știa că urmează să și-o ia.
Cei după care nu venea nimeni erau imprevizibili. Mai ales Dănuț. Odată Darth și Vader i-au zis:
— Dă-ne măru’ tău. Luăm câte o mușcă’ și ți-l dăm înapoi.
Toată lumea știa că e vrăjeală, așa făceau mereu, te luau cu binișorul și-ți luau toată mâncarea.
În loc să pișe ochii, Dănuț și-a băgat mărul în chiloți și le-a zis râzând:
— Poftă bună, bandiților.
Ăia l-au luat imediat la pumni, dar Dănuț nu s-a lăsat. Râdea și când dădea pumni, și când primea. Mai ales când primea. Cu cât îl loveau Darth și Vader mai rău, cu-atât mai tare râdea el. Făcea ca o mitralieră din filme, trrrrrrrrrr, trrrrrrrrrr, și ne-am molipsit imediat și-am început să râdem. După câteva minute, Darth a zis:
— Bă Vader, am obosit.
— Și io. Hai să râdem.
— Hai.
Și s-au pus și ei pe râs.
— Șase, șase! a strigat cineva.
Am oprit mitralierele și ne-am întors spre ușă. Nu ne-am potolit din prima, râdeam ba pe față, ba pe-nfundate, iar doamna Otilia, neștiind ce se întâmplă, s-a hlizit cot la cot cu noi. O recunoșteam – tânără, frumoasă, înaltă, aproape transparentă, cu pielea când cafenie, când verzuie, cu ochi mari, de culoarea pielii, și totuși, parcă nu era ea, ea nu râdea niciodată, doar zâmbea ca o fantomă. Râsul o pocea și o îmbătrânea, babaaa, a zbierat Darth, cloanța, a completat Vader, iar noi, restul, am prins curaj și ne-am bătut cu mâinile pe burtă, singurul care plângea era Dănuț, la-nceput fără voce, apoi tot mai tare, până a ajuns să scheaune ca un câine lovit. L-am acoperit cu râsete, dar tot îl auzeam schelălăind. La un moment dat, și-a suflat mucii pe câte o nară, ca fotbaliștii, a scos mărul din ascunzătoare, a mușcat din el și a scuipat bucata spre Darth, a mușcat iar și a scuipat spre Vader, și a ținut-o așa până ne-a scuipat pe mai mulți, o cam luase razna și ne-a părut un pic rău de el și am tăcut pe rând, numai doamna Otilia râdea ca o vrăjitoare, de parcă uitase că trebuie să ne potolească și să ne pună la punct. S-a oprit abia când i-a zburat un cotor de măr pe la ureche. A zâmbit cum zâmbea ea și a zis:
— Scumpilor, mă duc la o cafeluță.
4.
Mă ascunsesem de câteva ori după Mario și scăpasem de Darth și Vader. Într-o zi, pe prietenul meu l-a mușcat un câine și s-a dus să-și facă injecție în burtă. Bandiții au pus imediat ochii pe mine. M-au luat pe după umeri și m-au dus lângă geam, ca pe fratele lor. Am încercat să-i îmbunez:
— Vă rog io!
Vader făcea pe prostu’:
— Ce ne rogi?
— Să nu-mi faceți nimic.
— Asta nu se poate, a zis Darth. E rândul tău.
Mi-a venit o idee. Am ridicat mâna și am strigat:
— Nea Romi!
— Nea Romi?! Bă, Vader, cine pula ta-i nea Romi?
— Nu știu, a zis Vader. Umflatu’?
M-am pierdut de tot:
— Taică-meu e înalt, am zis.
Bandiții s-au uitat unul la altul și au murit de râs. Se înghionteau și râdeau. În timp ce se-mpingeau pe-acolo, au dat peste un ghiveci cu flori de pe pervaz. Ghiveciul s-a izbit de podea și s-a spart în mii de bucăți. Am plecat și-am râs înfundat, pe sub bancă. Scăpasem. Doamna Otilia a apărut cu țigara neaprinsă între degete. Și-a pus-o între buzele date finuț cu roșu și a zis:
— Ai un foc, drăguțule?
Nu știam cine era drăguțul căruia îi cerea zilnic foc. I-am zis Fantômas, ne-am obișnuit repede cu el și aproape că nu-l mai băgam în seamă. Țigara doamnei Otilia rămânea mereu neaprinsă. Ea a tras un fum cu ochii închiși, a suflat spre ghiveci și a zis:
— Mulțumesc, drăguțule.
Apoi, către noi:
— Scumpilor, cine-a făcut cioburi?
Am tăcut toți. Oricât de rău ne-nțelegeam, la faze de astea eram uniți și ne prefăceam că n-am văzut nimic. Unii se uitau pe geam, alții făceau pe sârguincioșii și deschideau caietele, alții ridicau din umeri.
— Lucas, tu ai fost? a întrebat învățătoarea.
— N-am fost eu și nu mă cheamă Lucas, a zis Vader. Mă cheamă Vader!
— Biiiiine. Atunci cine?
Buna Ioan, un bâlbâit care venise de vreo lună la noi în clasă și lua bătaie constant, m-a arătat cu degetul și a spus:
— El a f-fost.
M-am prins că vrea să-i salveze pe bandiți, ca să nu și-o mai ia de la ei. Am vrut să mă apăr, să zic că nu-i corect, dar doamna Otilia a venit într-o clipită lângă mine și mi-a pus degetul pe buze. Niciodată nu venise așa aproape și nu-mi aduceam aminte să fi atins pe altcineva pe buze. Poate fac infarct, m-am gândit.
— N-am fost eu, am mormăit.
— Șhhh, a făcut ea. Haideți, scumpilor, fiecare să-mi arate cine a fost. Nu plecăm acasă până nu aflăm adevărul.
Unii se uită la mâinile doamnei Otilia, alții la picioarele ei, alții la umeri, iar cei mai curajoși, la pieptul ei, la mere, cum ar zice cei cuminți, la țâțe, cum ar zice bandiții. Încerc să mă uit în ochii ei, dar nu-mi iese, nu reușesc să privesc oamenii mari în ochi și să le spun adevărul. Simt miros de cafeluță, mă uit la niște buze subțiri și mi se par din ce în ce mai groase, în curând mă vor înghiți. Darth și Vader își șoptesc ceva la ureche și spun deodată:
— Buna Ioan a fost.
Văd tot mai multe degete îndreptate spre Buna Ioan. Bandiții sunt prea periculoși, n-ai cum să dai vina pe ei. Aș putea să zic că nu-i adevărat, dar cine sunt eu să fac dreptate? Două fete urâte, Marcela și Manuela, plâng fără zgomot. Le pare rău de ăla, îmi sunt dintr-odată simpatice. Bâlbâitul se uită disperat la bandiți. Ce fraier, o să trebuiască să aducă un ghiveci și o să fie caftit în continuare. Nu știe regulile.
Se aude o bătaie în ușă. În sală intră un bărbat. E cel mai înalt om pe care l-am văzut vreodată. Un fel de Gulliver cu față roșie, coamă albă și burtă de nea Romi. Are un buchet de bujori în brațe și trage după el un camion cu cabină roșie, remorcă galbenă și roți albastre. El e! Chiar o să fac infarct!
— Sărut mâna, zice Gulliver respectuos, dar nu cum îl salut eu pe barosan, ci cu aere de mare zmeu.
Doamna Otilia duce mâna la gură:
— Drăguțule! Ai venit, până la urmă ai venit. Ai un foc?
— Copilu’-ntâi, spune el.
Se uită prin sală ca un leu ieșit la vânătoare, mă vede, se luminează, râde ca-n poză și mă arată cu degetul:
— Feciorul meu!
— Eu am fost, nu Buna Ioan! am țipat.
Și am alergat spre terchea-berchea cu brațele deschise.
