1. Cum s-a conturat ideea romanului „Transfer”?
În urma unui transfer ratat la o ședință de repartizare posturi/catedre dintr-un inspectorat școlar. Povestea pornește de la o zi banală din viața unui profesor și devine pe parcurs ceva total neprevăzut. Ceea ce inițial pare o meditație amară asupra disfuncționalității sistemului de învățământ gâtuit de birocrația sufocantă se transformă într-o meta-poveste, la început cu valențe kafkiene, apoi suprarealiste de-a dreptul. La fel ca-n majoritatea celorlalte cărți ale mele, subiectul pornește de la un fapt real, dar scrierea propriu-zisă ține doar de imaginație, realitatea părăsind povestea după doar câteva pagini.
2. Cum a decurs scrierea lui?
A fost o scriere în etape. Ideea transferului între lumi și între planurile narative ale romanului a venit abia după primul draft. Artificiul glisării alternative între prezentul poveștii și planul din trecut, unde sunt însoțit de tatăl meu într-un sejur vienez, mi s-a arătat abia la jumătate de an după ce manuscrisul a fost deja aprobat de editura Humanitas. Ceea ce am adăugat ulterior chiar se bazează pe un jurnal de călătorie pe care l-am ținut împreună cu tatăl meu atunci când am vizitat Viena în 2002. Consider că acest substrat al poveștii oferă romanului o dimensiune nouă și un plus de veridicitate.
De asemenea, peste vară, în plin proces creativ, am fost asaltat de o formă de covid extrem de agresivă (care, ulterior, din păcate, s-a lăsat cu sechele de care mai trag și acum), dar asta nu m-a împiedicat să continui să scriu, din contră, mi-a amplificat procesul. Cum e să scrii când ai febră 39 spre 40? Intens și epuizant, dar răsplătitor până la urmă.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Transfer”?
Ei bine, asta nu mai ține de mine. Intențiile autorului dispar în fața cititorului. Textul e singurul care vorbește. Dar dacă e să aleg, aș dori să fie citit în primul rând ca un omagiu, adus tatălui meu și poetului excentric și iconoclast din mica Vienă, pe numele lui Petru M. Haș (ambii personaje în carte, ambii dispăruți). Mi-aș dori, de asemenea, ca acest roman să facă puțin lobby orașului Arad, personaj și el, cu toate străduțele sale labirintice. Aș dori să fie citit și ca un roman al vindecării – traumelor trecutului și rănilor din prezent. Și mai ales să conving cititorul că întâlnirile și întâmplările extraordinare pot avea loc. Cu adevărat. Așa cum am avut și eu însumi parte de ele.
