Fiece poetă nefericită e, firește, cea mai nefericită. Unele însă atît de tare, încît, omenește, nu e cum să nu te apuce mila. Cum, bunăoară, în cazul Margaretei Marițoiu. Rar poetă mai îndrăgostită și mai năpăstuită din această pricină decît Margareta. Sînt multe (chiar prea multe) poete trădate și abandonate, multe poete a căror iubire totală a fost răsplătită numai cu ingratitudine, dar parcă nici una nu are inima atît de sfîșiată precum e a Margaretei. Și nici una nu se vaită chiar atît de aprig și de deschis – de sincer, să zicem – precum o face ea. Încă din titlul cărții – Iubirea mea a fost un vis [1] – sîntem preveniți că urmează dramă. Și chiar urmează: disperări, gemete și lacrimi de iubire trădată. Nimic altceva în toată cărțulia decît jale și jăluire.
Ca multe alte poete părăsite, și Margareta crede că devoțiunea e o monedă erotică forte și ea poate converti nepăsarea în compasiune.
Chiar de la primul pas ne întîmpină manifestul de doliu al Margaretei: „Iubirea mea, a fost un vis…/ Doar m-a mințit și a trecut,/ Lăsîndu-mi sufletul învins;/ Pe căi răzlețe azi pierdut!// Iubirea mea î-și cîntă-n noapte,/ Cu glas jalnic și tînguit,/ Durerea ei ce plînge-n șoapte;/ Și chinul ei de nesfîrșit!…” etc. (Iubirea mea a fost un vis…) [încerc să-i respect ortografia]. Chinul e chiar nesfîrșit. Iar dorul mai ascuțit decît orice tăiș de sentimente: „Atîta mi-e de dor de tine…/ În sufletu-mi răpus de chin…/ E veșnic plîns… veșnic suspin;/ E dorul nesfîrșit ce vine!” etc. (Atîta mi-e de dor de tine…). Desigur că nu e doar dor sufletesc; la fel de chinuitor, de nu și mai, e dorul – cum ar veni – corporal: „Mi-e dor de gura ta mi-e dor!/ De farmecul buzelor dulci,/ De focul lor potopitor;/ Ce mi-au săpat rane adînci” (Mi-e dor de ochii tăi…). Și la Margareta suferința ar trebui răsplătită, ea e o valoare de jertfă ce trebuie recunoscută și recompensată; dacă nu tot cu dragoste, măcar cu empatie și compasiune, deși un răspuns egal ar fi cel ideal: „Și dacă știi ce este jalea…/ Deschide iar iubirii calea;/ Și vino iar să fii al meu,/ Căci fără tine doru-i greu…!” (Vino!). Ca multe alte poete părăsite, și Margareta crede că devoțiunea e o monedă erotică forte și ea poate converti nepăsarea în compasiune. Cele de felul Margaretei sînt poete atît de disperate, încît nici nu mai solicită, de fapt, un răspuns de dragoste; s-ar mulțumi cu orice răspuns, numai să fie dat de prezența iubitului. Sînt convinse că suferința lor, de s-ar cunoaște, ar fi argument decisiv pentru reîntoarcerea lui: „Aș dori să fiu o carte/ Așezată p-a-ta masă,/ Ca să-mi poți citi durerea/ Ce-n adîncul meu apasă” (Dorința). Dar sînt deopotrivă conștiente de insensibilitatea lui, de sadismul nepăsării: „Nu-ți pasă de durerea mea/ Demon ce știi să chinuiești!” (Tristă spre fereastra ta privesc). Conștiența asta n-are însă nici un efect, căci oricît ar fi iubitul de ingrat, Margareta nu-și poate lua gîndul de la el: „Gîndesc mereu la tine,/ Dece mai părăsit,/ Și-n valurile uitării,/ Pe veci m-ai învelit!” (Iubire perdută) [cred că unele greșeli sînt de culegere, căci nu-s consecvente]. Drama devine radicală, ținînd cont de faptul că Margareta a sacrificat totul și s-a ales cu mai nimic (decît cu, totuși, cîteva amintiri, versificate și ele): „Pe tine eu te-am adorat/ Mai mult ca pe viața mea,/ Și sufletul meu ți l-am dat,/ Să faci cu el ce tu ai vrea!” etc. (Pe tine eu te-am adorat). Bineînțeles că amintirile sînt reverii de o acută nostalgie: „Î-ți aduci iubite aminte/ Cînd pe o seară fermecată,/ Sub privirea blîndă-a lunii,/ Stam pe brațul tău culcată!” etc. (Î-ți aduci iubite a-minte). Din păcate, el nu pare a-și mai aminti, așa încît Margaretei nu-i mai rămîne decît plînsul neistovit și neîntrerupt: „Plînsa-mi azi și plînge-oi mîine/ Plînsu mi-este frate bun…/ El mereu e tot cu mine/ P-orice cale p-orice drum” etc. (Plînsul mi-este frate bun). Pînă la urmă, și pentru Margareta „așa o viață n-are rost”: „Sunt de viață desgustată/ Ca de-o boală-ndelungată/ Și acum a-și vrea să mor/ Că-mi ajunge atîta dor!” (Desgust). Cum bine s-a spus, dacă dragoste nu e, nimic nu e.
Dincolo de această lungă jeluire, Margareta pare să mai fi trecut și printr-o tragedie (deși doliul adus de aceasta nu e – liric – productiv, căci se rezumă la un singur poem): „Mi-ai zburat înger iubit!…/ Tu scumpă creatură…/ Și-acum nimic… doar un biet suflet zdrobit…// …// Tu dormi de cinci ani în mormînt” etc. (Copilul meu). Nici evocările sămănătoriste ale satului copilăriei nu-s multe, dar nici nu puteau lipsi: „Departe ești de mine…/ Sătuțul meu iubit,/ E mult amar de vreme;/ De cînd nu te-am văzut!” etc. (Satul meu). Nu e loc în sufletul Margaretei de altele decît de drama inimii, ascuțită ca o durere interminabilă de măsele.
