/

Altă poetă ori/ori — Paulina Vrăbiescu-Constandinidi

Ca la toată lumea – ori baremi ca la toată breasla poetică –, și la Paulina prima iubire vine ca visare (și apoi tot așa se și duce).

264 vizualizări
Citiți în 21 de minute

Deși a scris două cărți de poeme, Paulina (care poate o fi – sau poate n-o fi – printre strămoașele Simonei Vrăbiescu) nu le-a scris din vanitate, pentru glorie, cum ar veni. Ea știe prea bine, de fapt, că nu prea are șanse „Ca să fac/ă/ vr’odată parte/ Dintre-acei care știu scrie/ Poesie” și nici n-are „dorința și credința” de a se număra printre ei (Către cititori! Prefață). Ce speră e un lucru mai modest și mai omenesc: „Mai tîrziu, cu timpul poate,/ În vr’o carte/ S’o vorbi și despre mine,/ Ca de-o ființă simțitoare,/ Iubitoare,/ Ce’și trecu viața’n suspine”. Nu știu să se fi scris, dar în materie de poezie nu-i niciodată chiar prea tîrziu. Prima carte e, într-adevăr, de suspine, de multe suspine și de o suferință care poate întuneca și soarele (așa zice Paulina). Cum, obișnuit, suspinele sînt după ceva (inclusiv cronologic, nu doar obiectual), și la Paulina ele au fost premerse de clipe minunate, a căror amintire de jar o chinuie neîncetat pe poetă. Presupun asta (pentru că de regulă așa se întîmplă), dar la Paulina cronologia poemelor – și stărilor – e atît de învălmășită încît, după ordinea poemelor, pare că inima și sufletul ei sînt cînd sus, cînd jos, într-o dialectică vioaie și abruptă. După un poem de jale, imediat răsare unul de exultanțe – și tot așa, pînă cînd cele de jale le copleșesc pe celelalte. Să încercăm, totuși, să restabilim cronologia sentimentală și să despărțim apele pasionale, înainte de a putea spune, „cu duioșie”, cum ne îndeamnă, că „grea durere/ A robit-o pe vecie”.

Ca la toată lumea – ori baremi ca la toată breasla poetică -, și la Paulina prima iubire vine ca visare (și apoi tot așa se și duce): „Am visat că aripioare/ Ca și îngerii purtai/ Și pe ele cu iubire/ Ușurel mă legănai.// Iar eu capul către tine/ Aplecînd, te sărutam” etc. (Am visat!) Tot la capitolul de visări candide se pun și reveriile din fața portretului: „În zori de zi cînd m-am sculat/ Portretul ți-am privit,/ Și-un dor nebun, înflăcărat,/ De tine mi-a venit” etc. (Portretul). Fascinația din fața portretului, oricît ar aprinde ea „dor nebun, înflăcărat”, nu se compară cu magia fatală a privirii directe în ochii lui: „De-ași fi cu inima de piatră/ Cu ochi’ți tot m’ai birui,/ Ca-a lor privire-nflăcărată/ O alta nu mai poate fi” etc. (Învinsă!). Ochi realmente magici, de sburător desăvîrșit: „Dacă soarele-ar apune dupe cer pentru vecie,/ De-a lui lipsă nu m’aș plînge, căci privirea ta cea vie/ ca și soarele-a mea cale vecinic o s’o lumineze,/ Și pe lume’n ori-ce parte cu dor pași-o să’mi urmeze” etc. (Ochi’ți negri). Că-i foc magic în ochii ăia realizează Paulina imediat ce-i vede: ”Și dacă’n cale’mi cînd apari/ Eu tremur și suspin,/ E c’ai tăi ochi senini și mari/ Un  magic foc conțin.” etc. (Și dacă). Devine normal ca orice privire aruncată de ei spre Paulina să producă un brusc transport paradisiac: ”Am plîns eri de bucurie cînd în loc tu te-ai oprit/ Și-amoroșii tăi ochi negri lung și dulce m-au privit” (Numai tu). (Tot atît de normal e ca răceala lui s-o arunce pe Paulina în chinurile infernului de inimă: „Astăzi plîng de disperare, te văd capul întorcînd” etc.) E, într-adevăr, simțitoare și iubitoare Paulina, poate chiar prea simțitoare, căci se zbate în adierile sentimentului și nesiguranței ca o frunză. Dar, trecînd peste emoțiile negative – trecătoare ele însele -, Paulina trăiește din plin beatitudinea fetei iubite: „Și ziua și’n miez de noapte/ Pe ori-unde trec mîhnită,/ Eu aud aceleași șoapte/ Ce-mi tot spun că sînt iubită.// Fi-va glasu’ți îngeresc/ Care-ngînă Te iubesc?” (Aceleași șoapte!…). N-are altul care fi de vreme ce toată natura i-l susură. Și chiar al lui e și iată că vine chiar el: ”Iată-l, vine, ce ferice’i, cum zîmbește de șiret!…/ Brațele-i cum și le’ntinde să mă strîngă l’al lui pept:/ Cu privirea’nflăcărată și cu inima bătînd,/ ‘Naintează tremurînd” etc. (Revederea). Atît e de îndrăgostită Paulina (dar și el de Paulina, cel puțin pe moment), încît intensitatea iubirii e aproape letală: „Și-atît de mult mă chinuiesc/ De cînd te știu și te iubesc,/ Că mă tot mir d’atîta dor/ Cum de nu mor!” (Cum de nu mor!…). E chiar o dragoste ce transcende moartea: „Căci și’n cer a ta ființă/ Mă va însoți, -/ Și cu-acelașiu dor de tine/ vecinic te-oiu iubi” (Cu-acelașiu dor!). Ei, și tocmai de-aici, din absolutul iubirii și din paradisul ei, se prăbușește Paulina în străfundul suferinței. Cînd cade din brațele iubitului, Paulina cade direct în mormînt.

Două lucruri agravează cu neîndurare suferința Paulinei. Unul din ele e timpul, ale cărui anotimpuri amoroase rămîn, fatalmente, în urmă: „Timpuri dragi de fericire/ Și de dor așa nespus,/ Ați fugit de lîngă mine!…/ Unde sunteți?… Und’v’ați dus?” etc. (Timpuri dragi!…) Dar actantul principal (adevăratul călău) e –, firește, despărțirea, abandonul, care lasă-n urmă o suferință atît de cruntă încît ar întuneca toată lumea: „Soarele ce luminează/ Tot pămîntu’n lung și lat,/  De-ar pătrunde printr-o rază/ Al meu gînd întunecat,// Oh, și el, cît e de tare/ Atunci s’ar întuneca,/ Căci durerea mea cea mare/ S’o privească n-ar putea.” (Dorul). Desigur, o asemenea suferință stîrnește rîuri și mări de lacrimi: „Rîuri, mări și-adînci isvoare/ Vre odată de’ați seca,/ Cu-ale mele lăcrămioare/ Eu pe toate v’aș umplea!” (Cu-ale mele lăcrămioare!). Paulina efectiv împietrește de durere: nimic n-o mai mișcă, facă natura orice spectacol, fie că zburdă de primăvară, fie că se zbate în ghearele morții de toamnă: „Tristu’mi suflet niciodată nu se’mbată de plăceri,/ Totu pentru el în lume este-o cupă de dureri!…/ În natură tot se schimbă, – totul este trecător,/ Numai imima’mi e aceiași!… ea, cu tainicul ei dor!” (Numai inima’mi e aceiași!…). Decît așa viață, mai bine moartea (avem o mulțime de poete radicale, care nu acceptă nici o nuanță: ori-ori; ori dragoste, ori moarte! Și Paulina e dintre ele.): „Într’un fund de groapă-adîncă,/ Sub o cruce alburie,/ Vreau să zac… dar unde’s pusă/ Nime’n lume să nu știe” etc. (Ad finem!). Alinarea în moarte și-n uitare e singura consolare și scăpare și pentru Paulina (o cohortă de poete își roagă moartea): „Părăsită și uitată!…în zadar mai sunt pe lume!…/ Mult ași vrea s’adorm de-a pururi, să se piardă al meu nume!” etc. (Pe crucea albă!). Cînd rezumă, nu-i rezultă alta decît chin peste chin: „Eu nici-odată n’am simțit/ O clipă dulce, din iubit, -/ De chinuri, jale și suspin,/ A fost în veci sufletu’mi plin!” etc. (asta nu-i, firește, literal adevărat, că doar am văzut dovezi destule; dar e un indice de intensitate a suferinței) (Flori de zăpadă). Dacă tot n-a putut muri de dor, măcar să moară de durere își dorește Paulina.

Rămîne destul loc în volum și pentru ocazionale de album (către prietene, rude) și și pentru compătimirea celor striviți social (cerșetori, săraci care mor de foame și de frig, fete abuzate). Ba chiar și pentru apostrofe social-politice, căci România nu era pe vremea Paulinei altfel decît e astăzi: „Pretutindeni nedreptate, în oraș ca și la țară,/ Ori în cotro’ți întorci capul tot mizerie amară.// Tineri talentați pe drumuri fără căpătîi colindă,/ Căci nimeni nu vrea o mînă d’ajutor să le întindă;/ Iar cei proști ce-abia știu scrie, funcții ‘nalte cu toți au/ Pe bani buni și pe protecții la noi slujbele se dau” etc. (Nedreptate!) Rezon!

(Numai în paranteză îmi permit să strecor aici o insinuare – cauzată, sper, de inabilitatea, neatenția ori naivitatea Paulinei – care ar face din Paulina o predecesoare absolută a Olgăi Caba, Ceciliei Ștefănescu ori Hristinei Doroftei ș.a. Dar fapt e că Paulina confesează ambivalență rezolută: „De cînd trăiesc am plîns mereu/ De dorul ei, de dorul tău!/ Din lacrămi viața’mi se nutri/  Și-oiu plînge’n veci, pîn’oiu muri.” (Din lacrămi!). Și nu e acesta singurul incident confesiv. Mai sînt chiar destule: „Cu-atîta patimă-am iubit’o/ Și-atît de mult am suferit,/ Încît mă mir cum la plecare-i/ Eu de durere n-am murit.// Enigmă vecinic ne pătrunsă/ E or-ce inimă de fată!” etc. (O nouă viață). A Paulinei sigur a fost o enigmă. Căci, după cum rezultă, nu suferea doar pentru el: „Ah! Fă Doamne doar odată să vorbesc cu ea/ Să-i spun tainica iubire din inima mea” etc. (Doar o clipă!). Poate de Zina (căreia îi dedică un acrostih) să fie vorba, căci ea e cea care ”inima mi-a(i) luat” – și apoi a plecat. În orice caz, nu e simplă travestire de „eu poetic”.)     

Lăcrămioare-le, unde lacrimile fac adevărată inundație apocaliptică, mai mare decît potopul de pe vremea lui Noe (căci, zice Paulina, „Pe toate într-o clipă din ochi de le vărsam,/ Întreaga omenire cu ele o’necam.” – Ah! Niminea nu știe!), încep, oarecum paradoxal, cu aprige exaltări regaliste. Dar aprige absolut! Iată ce-i menește Paulina prințului Carol la 1901: ”Nici chiar Dumnezeu din ceruri n’o să fie mai slăvit/ Ca Înalta ta Făptură, principe de toți iubit;/ Căci de și copil acuma, pentru noi Tu însă ești/ Far ce pașii ne conduce, astru care strălucești” etc. (A.S.R. Principelui Carol). Nici prințesele nu primesc mai puțin: „Nu e’n lume mai frumoasă/ Alta ca Măria Ta/ Nici în cer nu e vr’un înger/ Ca să semene cu ea” etc. (Lîngă leagăn – ”principesei Maria”). Alt însă, afară de familia regală, nimic n-o mai exaltă pe Paulina. Și cum ar putea-o face cînd soarta i-a fost croită numai pe suferință: „Am fost născută în ceas rău/ Și scris mi-a fost să plîng mereu” etc. (În ceas rău!). Și chiar asta face în restul celor 100 de pagini: „Pe mormîntul de iubire,/ Plîng apusa’mi fericire.” (De ce plîng!…). Atît de crunt suferă încît nu doar că-și cere moartea (e refrenul cărții), dar vrea să piară toată lumea numai pentru a-și putea curma suferința: „Și de’ar fi precum se spune, azi cu toții să murim…/ De o moarte’ngrozitoare mic și mare să pierim,/ Eu aștept cu bucurie ceasul meu cel de pe urmă,/ Fericit’ași lăsa viața și-ași privi’o cum se curmă!” etc. (Sfîrșitul lumei). Decît așa viață de tortură, mai bună e moartea: „Cu mult mai blîndă este moartea/ Ori-cît e de hidoasă!…/ Ea doar o dată te tortură/ Cu-a ei mortală coasă” etc. (Și-ași vrea!). Totuși, n-ar vrea să moară înainte de a-l mai vedea o dată: ”Doar odată glasul tău/ Aș dori să’l mai ascult,/ Apoi sub pămîntul greu/ Să mă ducă-al soartei vînt” etc. (Ultima-mi dorință!). N-are însă parte de această dorință, după cum nici de moarte n-are parte: „N-am murit!… Nici astă voe/ Dumnezeu nu mi-a-mplinit!” etc. (N-am murit!). La așa dezastre sfîșietoare duce dragostea trădată (aici de către soț, care-și primește partea de reproșuri în cîteva poezii, iar în altele cîteva încercarea lui de a drege lucrurile primește refuz net), amorul însuși nefiind decît un torționar și un sol al morții: „Amorul după mine e lăsat pe-acest pămînt/ Ca un călău ce fără timp te-mpinge spre mormînt” etc. (Un sol al morții). Numai natura o mai alină, dar foarte rar și fulgurant, și pe Paulina: „Frumuseți ale naturei… Cum știți voi să ne răpiți!…/ Și-ale noastre clipe-amare ca prin farmec să’dulciți!” (Pe malul Dîmboviței). (Paulinei i-au îndulcit însă foarte puține). Ce-i drept, o mai calmează și reveriile propriilor funeralii (Paulina își cîntă singură prohodul) și se mai răcorește știind că Dumnezeu va lua măsurile punitive cuvenite: „Ah, va veni și rîndul tău/ Să suferi cît am suferit,/ Căci să nu crezi că Dumnezeu/ Te va lăsa nepedepsit!” etc. (Tortura). În rest însă, numai cuțite în inimă.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Fete pierdute”

Postumele unei liceence

Bolile și moartea au lovit frecvent și necruțător în rîndurile poetelor noastre. Poate cea mai fragedă