Bolile și moartea au lovit frecvent și necruțător în rîndurile poetelor noastre. Poate cea mai fragedă victimă a lor a fost Livia-Eleonora Predescu, pe care au secerat-o cînd abia a terminat clasa a VII-a „secundară”, în cadrul Externatului de fete din Constanța (fotografia o arată ceva mai în vîrstă). Cele cîteva poeme – în versuri și-n proză – rămase de la ea au fost strînse în volumașul intitulat Petale de crin [1], prezentat în cîteva rînduri de Cruțiu-Delasăliște. „Asupra valorii versurilor” Cruțiu nu vrea să se pronunțe, căci ele, oricum, zice el, „constituiesc deliciul cititorului”, fiind „senine și curate”. Curate pe cît se putea, dar senine – (mai) deloc. Ba din contră, înnegurate cu precocitate. Livia-Eleonora își plînge deja soarta tristă, dar nu din pricina bolii, de care nu dă semne în versuri, ci din amărăciunea inimii. N-am idee (și nici să-mi fac una nu vreau) cît de precoce la sentimente va fi fost Livia-Eleonora, dar deja în clasa a VI-a se simte copleșită de amintiri dureroase: „Sub teiu lîngă izvor/ Adeseori am plîns,/ El floarea-i parfumată/ Pe capul meu și-a nins.//…// Zadarnic… pe-a mea viață/ Domnește-o jale-adîncă,/ Ce-n inimă-mi stă pururi/ Ca neclintită stîncă” etc. (Sub teiu). Cele trecute s-au lăsat cu jale, dar mai rău e cu cele ce vor veni, care stîrnesc de pe-acum spaimă: „Și plînsul iar mă-neacă/ Și jalea mă pătrunde./ Iar noaptea cea din față/ Nu știu ce-mi mai ascunde”. Cînd trecutele s-au convertit în suferință, iar viitorul e o „noapte”, seninătatea e în mare primejdie. Oriunde s-ar afla Livia-Eleonora, fie și-n cel mai de vrajă loc, o podidește spontan plînsul: „Murmură-ncet izvorul,/ E freamăt lin în crîng./ Mă fură tainic dorul;/ N-ași vrea, dar, văd că plîng” (În crîng). Suferința pare o pecete destinală, necauzată de ceva anume, ci dată axiomatic, fără să mai fie nevoie de contribuții conjuncturale: „O!, suflete, răspunde:/ De ce așa de timpuriu/ Închizi în tine jale/ Și-atîta dor pustiu?!” etc. (***). Se-nțelege însă că sînt și cauze conjuncturale care incită acest „dor pustiu”: „Mi-e dor de zile fericite,/ Cînd mi-apăreai în prag;/ Mi-e dor de vise părăsite,/ Cînd ne priveam cu-atîta drag./ Mi-e dor!” (Dor). Cum dorul rămîne neîmplinit, dar mereu activ, și Livia-Eleonora trece la pesimism existențial: „Fericire, sfîntă, pură,/ Nu ți-e locul pe pămînt,/ Unde totul e: minciună,/ Fum ce se resfiră-n vînt” (Fericirea???). Mai treacă-meargă cu pricinile personale ale nefericirii, oricît de acute și irezolvabile și ele, dar cînd se mai adună și nedreptățile lumii („Și mai văd: porniri de ură, nedreptate, crimă, sînge,/ Inima-mi de groază-ngheață” – Visări) chiar că nu mai e loc decît de desperare. De așa lume nu rămîne alta decît să fugi în inocența pădurii și să te-ngropi în pat de frunze: „Ah!…și-aș mai vrea… departe de haosul lumesc/ Pe-un pat de foi, în codru, mereu să m-odihnesc;/ Și-ntr-a singurătăței tăcere ce admir/ Să-mi depăn liniștită al vieței mele fir” (Dorința). Nu știu dacă toate aceste doruri, tristeți, suferințe și pesimisme nu-s doar literare, preluate din ce citea Livia-Eleonora.
N-aveau cum lipsi din clasele a V-a și a VI-a, cînd sînt scrise toate poemele, destule ocazionale, ba la moartea unei colege, ba la aniversarea „Doamnei Valentina Boteanu”, directoarea Externatului, cînd Livia-Eleonora se face purtătoarea de cuvînt a colegelor: „Acum, în astă zi, solemnă și scumpă pentru noi,/ Privirile sfioase le îndreptăm spre voi/ Și glasurile noastre, vibrînde de iubire,/ Vă zic, Prea scumpă Doamnă: Ani mulți și fericire!” Și nici cîteva notații copilărești despre căpriță și păsărică. Dar ele nu sparg coerența unei jelanii de eminentă precocitate.
1. Livia-Eleonora I. Predescu (Norica), Petale de crin, postume, Se vînd pentru sporirea fondului de construcție al palatului Ligii Culturale, Institutul de Arte Grafice al ziarului „Dobrogea Jună”, Constanța, /f.a. – probabil 1926/27). Mulțumiri Bibliotecii Centrale Universitare Cluj pentru ajutorul bibliografic.
