/

Postumele unei liceence

Mai treacă-meargă cu pricinile personale ale nefericirii, oricît de acute și irezolvabile și ele, dar cînd se mai adună și nedreptățile lumii chiar că nu mai e loc decît de desperare.

334 vizualizări
Citiți în 6 de minute
Livia-Eleonora I. Predescu (Norica), Petale de crin, postume

Bolile și moartea au lovit frecvent și necruțător în rîndurile poetelor noastre. Poate cea mai fragedă victimă a lor a fost Livia-Eleonora Predescu, pe care au secerat-o cînd abia a terminat clasa a VII-a „secundară”, în cadrul Externatului de fete din Constanța (fotografia o arată ceva mai în vîrstă). Cele cîteva poeme – în versuri și-n proză – rămase de la ea au fost strînse în volumașul intitulat Petale de crin [1], prezentat în cîteva rînduri de Cruțiu-Delasăliște. „Asupra valorii versurilor” Cruțiu nu vrea să se pronunțe, căci ele, oricum, zice el, „constituiesc deliciul cititorului”, fiind „senine și curate”. Curate pe cît se putea, dar senine – (mai) deloc. Ba din contră, înnegurate cu precocitate. Livia-Eleonora își plînge deja soarta tristă, dar nu din pricina bolii, de care nu dă semne în versuri, ci din amărăciunea inimii. N-am idee (și nici să-mi fac una nu vreau) cît de precoce la sentimente va fi fost Livia-Eleonora, dar deja în clasa a VI-a se simte copleșită de amintiri dureroase: „Sub teiu lîngă izvor/ Adeseori am plîns,/ El floarea-i parfumată/ Pe capul meu și-a nins.//…// Zadarnic… pe-a mea viață/ Domnește-o jale-adîncă,/ Ce-n inimă-mi stă pururi/ Ca neclintită stîncă” etc. (Sub teiu). Cele trecute s-au lăsat cu jale, dar mai rău e cu cele ce vor veni, care stîrnesc de pe-acum spaimă: „Și plînsul iar mă-neacă/ Și jalea mă pătrunde./ Iar noaptea cea din față/ Nu știu ce-mi mai ascunde”. Cînd trecutele s-au convertit în suferință, iar viitorul e o „noapte”, seninătatea e în mare primejdie. Oriunde s-ar afla Livia-Eleonora, fie și-n cel mai de vrajă loc, o podidește spontan plînsul: „Murmură-ncet izvorul,/ E freamăt lin în crîng./ Mă fură tainic dorul;/ N-ași vrea, dar, văd că plîng” (În crîng). Suferința pare o pecete destinală, necauzată de ceva anume, ci dată axiomatic, fără să mai fie nevoie de contribuții conjuncturale: „O!, suflete, răspunde:/ De ce așa de timpuriu/ Închizi în tine jale/ Și-atîta dor pustiu?!” etc. (***). Se-nțelege însă că sînt și cauze conjuncturale care incită acest „dor pustiu”: „Mi-e dor de zile fericite,/ Cînd mi-apăreai în prag;/ Mi-e dor de vise părăsite,/ Cînd ne priveam cu-atîta drag./ Mi-e dor!” (Dor). Cum dorul rămîne neîmplinit, dar mereu activ, și Livia-Eleonora trece la pesimism existențial: „Fericire, sfîntă, pură,/ Nu ți-e locul pe pămînt,/ Unde totul e: minciună,/ Fum ce se resfiră-n vînt” (Fericirea???). Mai treacă-meargă cu pricinile personale ale nefericirii, oricît de acute și irezolvabile și ele, dar cînd se mai adună și nedreptățile lumii („Și mai văd: porniri de ură, nedreptate, crimă, sînge,/ Inima-mi de groază-ngheață” – Visări) chiar că nu mai e loc decît de desperare. De așa lume nu rămîne alta decît să fugi în inocența pădurii și să te-ngropi în pat de frunze: „Ah!…și-aș mai vrea… departe de haosul lumesc/ Pe-un pat de foi, în codru, mereu să m-odihnesc;/ Și-ntr-a singurătăței tăcere ce admir/ Să-mi depăn liniștită al vieței mele fir” (Dorința). Nu știu dacă toate aceste doruri, tristeți, suferințe și pesimisme nu-s doar literare, preluate din ce citea Livia-Eleonora.

N-aveau cum lipsi din clasele a V-a și a VI-a, cînd sînt scrise toate poemele, destule ocazionale, ba la moartea unei colege, ba la aniversarea „Doamnei Valentina Boteanu”, directoarea Externatului, cînd Livia-Eleonora se face purtătoarea de cuvînt a colegelor: „Acum, în astă zi, solemnă și scumpă pentru noi,/ Privirile sfioase le îndreptăm spre voi/ Și glasurile noastre, vibrînde de iubire,/ Vă zic, Prea scumpă Doamnă: Ani mulți și fericire!” Și nici cîteva notații copilărești despre căpriță și păsărică. Dar ele nu sparg coerența unei jelanii de eminentă precocitate.  


1. Livia-Eleonora I. Predescu (Norica), Petale de crin, postume, Se vînd pentru sporirea fondului de construcție al palatului Ligii Culturale, Institutul de Arte Grafice al ziarului „Dobrogea Jună”, Constanța, /f.a. – probabil 1926/27). Mulțumiri Bibliotecii Centrale Universitare Cluj pentru ajutorul bibliografic.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Fete pierdute”