Pasaje faunistice

Istoria familiei noastre include un capitol deosebit, marcat de existența printre noi timp de treisprezece ani și jumătate a lui Nero, câine de rasă comunitară (așa cum se specifica în carnetul său de identitate), de care eram atașați fiecare în felul său și pe care îl alintam pe rând în diferite moduri – apelative inventate, mângâieri excesive, răsfățuri culinare –, la care el răspundea cu priviri pline de recunoștință și înțelegere. Conviețuirea cu Nero m-a învățat să mă uit mai atent la lumea animală urbană, să înțeleg opțiunea oamenilor pentru animale de companie, să observ (și să apreciez) prezența animalelor în orice lucrare artistică, vizuală sau textuală, și să realizez gradul de complementaritate pe care îl asigură ele în viața oamenilor/personajelor, precum și locul lor în mediul înconjurător, contribuția lor la evoluția și configurarea acestuia prin influențele și condițiile/condiționările pe care le impun în existența umană cotidiană, prin felul în care afectează viața și dezvoltarea oricărui organism viu (vezi Vespremeanu, 1981: 17).

Prezența animalelor în viața personajelor din cărți poate fi una căutată (vezi câinele din Baskerville, papagalul lui Flaubert, pasărea cântătoare a lui Harper Lee, porcii lui Orwell, balena albă a lui Melville ori inegalabilul Negruț al Annei Sewell) sau una aparent întâmplătoare, ca elemente de completare sau de accentuare a unei demonstrații auctoriale, ca purtătoare de mesaje sau simboluri semnificative pentru decriptarea textului, ca punți intermediare între autori și cititori în situații incerte, ambigue sau emoțional sensibile. Consultând câteva studii care se apleacă asupra prezenței animalelor alături de alte entități non-umane în literatură, am constatat că importanța acestora crește pe măsură ce ele deschid arii de intersecție cu istoria, antropologia, filosofia sau sociologia, transformând textul într-un site de dezbateri, analize, concluzii de mare complexitate, ceea ce mă face să cred că animalele intră și ies din romane după anumite reguli impuse de autori, deci prezența lor este doar aparent aleatorie. Mi-a făcut plăcere să urmăresc interesul interdisciplinar al câtorva romancieri de azi, să observ modul lor de examinare a anumitor specimene faunistice și de aducere a acestora în con/textul unui angajament estetic.

Bio-selecția în ajutorul personajelor

Fără a se erija în curatorii unui muzeu viu cum e grădina zoologică, autorii își desemnează personajele să expună, să studieze sau chiar să întrețină anumite animale sălbatice vii (vezi Cociu, 1979: 11) într-un spațiu și în condiții determinate, într-un exercițiu de comportament aplicat față de „o variație cantitativă a unuia sau mai multor factori de mediu” (94), așa cum i se întâmplă Birgittei din cartea lui Jo Nesbo (2018), în incinta unui acvariu surprinzător de divers populat: „Aici e «sărăţica» acvariului, Matilda din Queensland, un crocodil care trăiește în apă sărată, spre deosebire de o «dulcică». O dulcică se hrănește cu pește și n-ai de ce să te temi din partea ei (…). De sărăţici ar trebui să te temi, clar. Mulţi prădători așa-zis periculoși atacă oamenii doar când se simt ameninţaţi, se tem sau te-ai aventurat pe teritoriul lor. O sărăţică, însă, e un suflet simplu, necomplicat. Îţi vrea carcasa și-atât. Anual, sunt omorâţi câţiva australieni prin mlaștinile din nord (…). Păi asta nu duce la… o anumită antipatie? (…). Majoritatea oamenilor de pe aici au în privinţa crocodililor aceeași atitudine relaxată pe care-o au și faţă de accidentele auto. Sau pe-aproape. Dacă vrei șosele, trebuie să accepţi și că se moare pe ele (…); dacă vrei crocodili, e același lucru. Animalele astea se hrănesc cu oameni. Asta-i viaţa” (Nesbo, 2018: 198).

„Consultând câteva studii care se apleacă asupra prezenței animalelor alături de alte entități non-umane în literatură, am constatat că importanța acestora crește pe măsură ce ele deschid arii de intersecție cu istoria, antropologia, filosofia sau sociologia…”

Studiile privind grupările zoogeografice precizează că „fiecare specie animală ocupă pe suprafața planetei noastre o anumită arie de răspândire geografică în cadrul căreia membrii săi sunt răspândiți sub formă de populații în numeroase biotopuri care întrunesc condițiile favorabile vieții lor” (Cociu, 1979: 21), creându-și acel habitat specific care le definește modul de viață și pe care factorul antropic atât de frecvent îl distruge, cel mai adesea nejustificat, în interes comercial, cum se presupune că face și Curtis cu șerpii transportați în lăzile din camionul său: „în lăzi erau șerpi cu clopoţei, mocasini de apă, mocasini nord-americani, șerpi mari și mici, împletiţi în niște noduri mari, pestriţe, cu gurile solzoase și albe apărând cu limba scoasă din masa aceea când într-o parte, când în alta, asemeni unor flăcări, izbindu-se de pereţii lăzilor, retrăgându-și capetele ascuţite, încolăcindu-se din nou și atacând sita lăzii, lemnul, atacându-se unii pe alţii și apoi zvâcnind în spate și strecurându-se – lipsiţi de emoţii și cu privirea rece –, cu gâtlejurile lor albe aproape lipite de podea, moment în care luau forma unui «S» fluid… tic, tic, tic… până se izbeau de laturile cutiei și reveneau în masa de noduri, sâsâind” (Tartt, 2011:194).

Habitatul este influențat în mod demonstrabil de valurile succesive de transformări tehnice, științifice, sociale, care duc la „antropogenizarea unui mare număr de specii” (Cociu, 1979: 71), prin întreținerea lor în captivitatea unanim acceptată a grădinilor zoologice, prin domesticirea nefirească a unor specii desemnate să trăiască în libertate, sau prin „menținerea lor în semilibertate în cadrul rezervațiilor și parcurilor naturale” (71), așa cum poate oricine observa în America de Nord, unde căprioarele sau veverițele pot intra în decorul domestic al unei familii sau al unei comunități, cum ar fi restaurantul din Quebec, păstrat viu în memoria interpretului Floro Bloom: „un fel de bufet în mijlocul unei păduri unde poposeau veverițele ca să lingă farfuriile fără să se sperie dacă-l vedeau: își mișcau botișorul umed, gheruțele mici, coada, plecau apoi în salturi gingașe pe pajiște și știau exact la ce oră, noaptea, trebuiau să se întoarcă pentru a isprăvi resturile de la cină. Se întâmpla uneori, când mâncai acolo, ca o veveriță să ți se așeze pe masă” (Molina, 1994: 64), sau barul de la Lady Bird, unde veverițele „nu se speriau (…). Mișcându-și botișorul îi lingeau mâinile [lui Floro], ca pisicuțele, erau veverițe fericite” (65).

Principii aviare

Studiile atestă faptul că în lumea animală există „comportamente individuale (învățate în timpul vieții și caracteristice individului în mediul în care trăiește) și comportamente de grup sau de specie, moștenite și comune tuturor indivizilor din grup sau specie” (Pora, 1980: 94), comportamente care invită la descoperire, la cunoaștere, la explicare a caracteristicilor populației de proveniență, espectiv, a interelaționării existente în biocenoza unui anume biotop. Personajul lui J. D. Salinger, Seymour, este un mare iubitor de păsări, pe care se străduiește să le catalogheze în funcție de personalitatea lor – căci există „păsări îndrăznețe și sfioase, curioase și prudente, calme și agitate, care învață repede sau lent” (Ackerman, 2018: 150) –, și pe care le admiră, (asemenea eroului unei povestiri citite mai demult, intitulate Reciful lui Skule de John Buchan) din mai multe motive: „în primul rând pentru că ți-au înflăcărat imaginația; te-au fascinat deoarece dintre toate viețuitoarele creației sunt cele mai apropiate de spiritul pur – aceste creaturi micuțe, cu temperatura normală a corpului de vreo 60 de grade. Probabil că, asemenea lui John Buchan, păsările ți-au inspirat și ție multe gânduri emoționante; nu mă îndoiesc că ți-ai amintit că «Sitarul cu creastă aurie, care are un stomac cât un bob de fasole, traversează Marea Nordului! Ploierul-fluierar, care se înmulțește în regiuni nordice atât de îndepărtate încât doar vreo trei oameni i-au văzut chipul, își petrece vacanțele în Tasmania »” (Salinger, 2002: 92-3).

„Spațiul ocupat de comunitățile biologice (aici, de păsări) susține transformările aferente ciclurilor de viață și evenimentelor diurne bine definite ale acestora.”

Spațiul ocupat de comunitățile biologice (aici, de păsări) susține transformările aferente ciclurilor de viață și evenimentelor diurne bine definite ale acestora, impuse de „legile care le determină evoluția” (Dorst, 1970: 232), atent identificate de Line, fiica inspectorului de poliţie William Wisting, în după amiaza când urmărește, dintr-o casă de vacanță de pe coasta norvegiană Vestfold, zborul unui stol de păsări, însoțit de „un freamăt ciudat în timp ce văzduhul se întuneca”, în momentul în care acel „stol imens de păsări s-a ridicat dintre arbuștii mărunţei din spatele ei, mișcându-se ca o singură fiinţă. Zgomotul bătăilor de aripi a crescut în intensitate până când stolul a schimbat direcţia deasupra ei și a dispărut înspre vest” (Horst, 2017: 164). Același personaj se trezește absorbit de dinamica stolului și încearcă să înțeleagă rigorile habitatului și a vieții specifice acestuia din comportamentul câtorva ciori negre care „și-au luat zborul din vârful copacilor de deasupra ei. Au ţipat și au bătut din aripi prin coroană, după care s-au oprit la mică distanță (…). În timp ce stătea acolo [pe plajă]” (260). Apariția unui personaj avizat, danezul Gunnar Hystad, ornitolog pasionat, permite un demers cu privire la componentele avifaunei locale prin dezvăluirea unor principii și secrete aviatice ale speciilor care populează zona respectivă, anume, „aici trăiește un codalb (…). Este rar. Nu obișnuiesc să-și facă cuib atât de departe de sud. Este o femelă adultă. Anvergura aripilor are aproape 2,5 metri (…); un vultur plutea maiestuos pe cerul cenușiu” (262); el explică și efectul variatelor relații intraspecifice, de apropiere sau de distanțare, precum și relații interspecifice, cu alte păsări (vezi Ackerman, 218: 22), observabile la locul infracțiunii: „În jurul și deasupra cadavrului [găsit de inspectorul Wisting] erau păsări, din diverse specii, moarte, aflate la adăpost de vulpi sau de alte animale necrofage care trăiau pe munte. Erau mierle, grauri, ciori și alte câteva cărora Wisting nu le cunoștea denumirea. Erau suficiente cât să umpli un sac de gunoi” (Horst, 2017: 308).

Pasajele cu și despre animale care intersectează cu firul epic din textele selectate aici ne întăresc convingerea că fauna, în diferitele ei diviziuni hotărâte de autori, constituie un element necesar în viața personajelor și în derularea povestirii pentru că ea este esențială în totalitatea amplă și armonioasă a organismelor terestre, chiar dacă anumite exemplare solicită o mai largă înțelegere din partea noastră – oameni alias personaje alias cititori: „Un miros de sconcs se ridica sâcâitor spre nările lor [a cuplului Rebecca Schwart și Chet Gallagher] vag la început, apoi mai pregnant (…). De la distanţă, mirosul de sconcs poate fi aproape plăcut, însă nu e la fel de plăcut de aproape. Duhoarea aceea stătută ce poate deveni greţoasă dacă te apropii prea tare. Familii de sconcși hibernau uneori sub acareturi (…). Și sconcșii trebuie să trăiască undeva. Exact ca noi” (Oates, 2008: 498).

Referințe

Ackerman, Jennifer, 2018 (2015), Geniul păsărilor, București: Publica (trad. Cristina Rusu)
Cociu, Mihail, 1979, Grădina zoologică – un muzeu viu, București: Editura Științifică și Enciclopedică
Dorst, Jean, 1970 (1969), Înainte ca natura să moară, București: Editura Științifică
Molina, Antonio Munoz, 1994 (1992), Iarna la Lisabona, București: Editura Fundației Culturale Române (trad. Ileana Mihăilă)
Nesbo, Jo, 2018 (1997), Liliacul, București: Editura Trei (trad. Bogdan Perdivară)
Oates, Joyce, Carol, 2008 (2007), Fiica groparului, București: Curtea Veche (trad. Mircea Pricăjan)
Pora, Eugen, 1980, Unitatea lumii vii, București: Editura Științifică și Enciclopedică
Salinger, J. D., 2002 (1955, 1959), Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare, Iași: Polirom (trad. Antoaneta Ralian)
Tartt, Donna, 2011 (2002), Micul prieten, Iași: Polirom (trad. Magda Groza)
Vespremeanu, Emul, E., 1981, Mediul înconjurător – ocrotirea și conservarea lui, București: Editura Științifică și Enciclopedică