Cînd Thomas Mann (1875-1955) primea Nobelul literar în 1929, toate aceste douăzeci și cinci de povestiri și nuvele fuseseră deja publicate, iar prozatorul, la doar cincizeci de ani, era considerat un clasic în viață, cărțile lui erau traduse peste tot și ținea conferințe în marile orașe europene. Peste foarte puțin timp, Thomas Mann avea să decidă să nu se mai întoarcă în Germania nazistă și se stabilea temporar, împreună cu familia, în Sudul Franței, și apoi definitiv lîngă Zürich, unde astăzi se află și mormîntul său.
„La un scriitor născut în secolul XIX, e firesc să te întrebi dacă și în ce măsură mai vorbește limba cititorilor din secolul XIX? Nu cumva a intrat în rîndul clasicilor care stau sus în bibliotecă, atît de sus, încît e foarte greu să-i mai scoți din raft? A celor care au norocul să fie citați, dar nu-l au prea des pe cel de a fi citiți?” se întreabă în prefața – substanțială și binevenită, completată de note asupra fiecărei proze cu trimiteri românești – a acestui prim volum, din cele două care vor constitui integrala prozei sale scurte, Ioana Pârvulescu, mare admiratoare și traducătoare din opera sa. Eseista și prozatoarea afirmă că Thomas Mann „pare a fi prozatorul care a ratat cel mai rar din toată istoria literaturii moderne” și, într-adevăr, citindu-i fie și numai proza scurtă – pe care a început s-o scrie încă de la 18 ani și nu s-a oprit pînă la 78 de ani –, ai de la început convingerea că te afli în preajma unui geniu literar care mînuiește teme mari, nu foarte diverse, dar complicate („răutatea și cinismul sînt mereu la modă”), și subiecte tulburătoare (incestul, nefericirea, ratarea, îmbătrînirea, moartea), construind personaje extrem de vii, de la nefericitul de rînd la artistul chinuit, cu o finețe psihologică și un limbaj de o frumusețe, exactitate și profunzime impresionante. De altfel, migala și priceperea pentru portretistică și caracterizare sînt absolut remarcabile, cu atît mai mult cu cît astăzi par o artă literară pierdută.
Scrisă în anul tragediei Titanicului, capodopera „Moartea la Veneția” – ecranizată în 1971 admirabil, în ciuda sau poate tocmai datorită libertăților luate, de Luchino Visconti – este un text apropiat perfecțiunii. Dar nu e nicidecum singurul: „Micul domn Friedemann”, „Tristan” sau „Tonio Kröger” (pentru a numi doar cîteva cuprinse în acest prim volum), sînt toate mici monumente literare. Iar o proză, poate mai puțin citată și citită, precum „Luischen”, o capodoperă a cruzimii (care începe astfel: „Există căsnicii a căror origine nu poate fi imaginată nici de fantezia cea mai exersată beletristic”), este, de fapt, o bijuterie transgresivă ce pare că depășește modernismul epocii. Dar și textele de mai mică amploare, de doar cîteva pagini, precum „La profet”, „Dezamăgire”, „Drumul spre cimitir” sau „Accidentul de cale ferată”, au grație și o neliniște cumva kafkiană. Chiar și „Dulapul de haine”, singura proză fantastică din opera thomasmanniană (și în care se află frapanta frază „stau aici și mă uit la tine ca la un gîndac căzut pe spate”, scrisă cu zece ani înaintea Metamorfozei), este o alegorie frisonantă – și aici nu sînt de acord cu Ioana Pârvulescu, care o numără printre prozele ce pot fi ușor trecute cu vederea.
Efectul lecturii povestirilor sale, deopotrivă curajoase și complexe, cu un umor de o mare subtilitate (atunci cînd nu e fățiș: „un tînăr filozof cu înfățișare de cangur”), întreținînd legături evidente cu marile sale romane, este că te simți tu însuți inteligent, apt de o mai bună privire asupra oamenilor, psihicului, vieții.
Aceasta nu este prima ediție în română a povestirilor lui Thomas Mann, dar este, de departe, cea mai elegantă grafic și cea mai cuprinzătoare, avînd prefață, notă biobliografică, note, comentarii și chiar și o selecție de citate memorabile („scriitorul este un om căruia îi vine mai greu să scrie decît altor oameni”). Vechea traducere a lui Ion Roman este încă imbatabilă, exactă și elegantă, tocmai de aceea e păcat că la această nouă redactare a fost lăsat perfectul simplu în cele cîteva proze cu narator protagonist, deci la persoana întîi, ceea ce face ca artiștii frămîntați de aspirații înalte ai urmașului lui Goethe și Wagner să se exprime oltenește ca într-o scenetă cu Nea Mărin.
