/

Singurătatea, boom-ul tehnologic și inteligența artificială

Cât vor rămâne doar în situația de slujitori atent programați, roboții pot fi însoțitorii omului singur, în lipsa interesului celor de-o ființă. Dar dacă vor prinde drag să ne imite caracterul?

391 vizualizări
Citiți în 16 de minute
1
Noreena Hertz, Secolul singurătății, Humanitas, 2021, traducere din engleză de Simona-Maria Onciu

Nu este de-acum un mister faptul că boala cu indicele cel mai mare de reprezentare este depresia. Într-un eseu din 2010, filosoful german cu origini sud-coreene, Byung-Chul Han, avertiza asupra faptului că societatea performanței, căreia îi suntem prizonieri privilegiați, livrează cantități imense de ratați și depresivi, infarctul sufletesc fiind marota vremurilor. Iată că zece ani mai târziu, Noreena Hertz ne oferă o carte despre ravagiile singurătății într-o lume hiperconectată, cu o plajă luxuriantă a mijloacelor de comunicare și, mai ales, având la dispoziție o anume lejeritate a vieții, un confort fără precedent. Cu toate acestea, sufletele noastre sunt pândite de moarte, într-un joc pervers al raportului dintre epopeicul efort personal de-a învinge și a avea succes, pe de o parte, iar pe de alta, pierderea iremediabilă a contactului cu cel de lângă noi. Și pentru ca globalizarea să fie percepută drept un fenomen fără cusur, autoarea crede că singurătatea este o criză cu arie mondială: „Nici unul dintre noi, oriunde ne-am afla, nu este imun” (p. 11). Demonstrația pe care o face mai apoi ne determină să-i dăm pe deplin dreptate.

Căutând să identifice factorii responsabili ai singurătății mondializate, nediscriminând pe cei bogați față de cei săraci, pe cei tineri de cei bătrâni, Noreena Hertz propune cititorilor o ipoteză cu un mare indice de plauzibilitate: „Stilul actual de viață, natura schimbătoare a pieței muncii și a relațiilor, arhitectura orașelor și birourilor, felul în care îi tratăm pe ceilalți, precum și felul în care ne tratează propriile guverne, dependența de smartphone-uri și chiar felul în care iubim, toate acestea ne adâncesc sentimentul de singurătate” (p. 20). Din moment ce avem de-a face cu o arie atât de extinsă a izvoarelor singurătății, este cât se poate de evident faptul că lumea modernă, cu valorile ei și cu obsesia tehnicistă, constituie matricea singurătății, câmpul de generare al acesteia, dincolo de predispozițiile individuale, de posibilele derapaje emoționale condiționate de viziuni pesimiste, de contexte ale suferințelor accidentale. Singurătatea fiecăruia are o conexiune explicită cu singurătatea lumii. Tot mai tăcuți și singuri, vorba poetului, cu șanse de-a ne consolida condiția, pe măsură ce larma globală și link-urile desăvârșesc virtualitatea unei existențe defecte de realitate, ne stafidim la focul rece al singurătății.

Totuși, a trăi singur și a te simți singur nu sunt unul și același lucru, drept pentru care singurătatea nu este o ipostază de amplasament, cât una de atitudine, de coloratură psihică. Deloc întâmplător, marile spirite creatoare caută singurătatea, chiar izolarea, ca fapt voluntar, în perspectiva creației. Dialogul profund cu sinele nu admite, cel mai adesea, martori, ci se consumă într-o solitudine perfect asumată, fără a provoca suferințele specifice milioanelor de oameni singuri pe care îi are în vizor autoarea cărții de față. În Între violență și compasiune, Ion Vianu duce lucrurile spre o zonă a abordărilor privind singurătatea la care nu ne-am aștepta. „Libertatea se plătește cu singurătate”, avertizează eseistul psihiatru. În ce îl privește, Emil Cioran aduce elogii singurătății, gata să-i închine imnuri, poate ca element definitoriu într-o campanie de imagine, definindu-se ca o alteritate menită să impresioneze, în Caiete, sau în alte scrieri: „În mijlocul dezastrului, o certitudine absolută: singurătatea mea” sau „La fel de singur ca un Dumnezeu în șomaj” sau „Întotdeauna am invidiat singurătatea insului odios” sau „Am făcut legământ de singurătate”. Această simbioză dintre spiritul creator și singurătate este aproape un loc comun, doar că țintele cărții scriitoarei și profesoarei britanice sunt în altă parte.

Noreena Hertz are în cătare omul obișnuit, trăitor în marile aglomerații urbane, indisponibil pentru oricine în afara lui însuși, astfel încât a dezvoltat comportamentele omului modern standard – o lipsă a manierelor din cauza grabei, mitocănie din cauza indiferenței, forme soft de sociopatie din cauza presiunii declanșate de primatul carierei în raport cu umanismul rezidual. „Tot mai des, ne aflăm în compania altora, dar, de fapt, singuri” (p. 115), constată cea pornită să supună singurătatea unei analitici existențiale. Mai mult, chiar – „Telefonul ne este amant și iubit. Suntem prezenți, și totuși nu suntem prezenți, suntem împreună, și totuși suntem singuri” (p. 117). Firește, în cartea propusă aici, nu se descoperă singurătatea ca trăire arondată doar timpului nostru de referință. Secolul singurătății este o sintagmă cu sens recursiv în numele ideii că modernitatea a ridicat singurătatea de la nivelul unui fapt de fundal istoric, la acela de Eveniment. Intensitatea și amploarea acestuia sunt direct proporționale cu extensia lumii virtuale, cu agresivitatea fulminantă a social media și a platformelor de comunicare între actori spectrali, fantomatici, fără carne și oase, doar cu duh (un duh, totuși, tot mai problematic, mai inautentic).

Excesul digital alimentează copios singurătatea colectivă. În plus, inteligența artificială, prin aplicațiile ei tot mai eficiente și complet infatigabile, duce operațiunile de supraveghere și monitorizare a performanțelor noastre (la locul de muncă sau în spațiul public) la un nivel al acurateței și al dimensiunii cu mult peste ceea ce propun Michel Foucault, în A supraveghea și a pedepsi sau George Orwell, în 1984. Ideea de panopticum a fost upgrade-ată, prin utilizarea unor softuri de calculator capabile să scoată din nomenclatorul meseriilor îndeletnicirea de paznic. Efectul asupra comportamentului uman este imediat: „Locul de muncă supravegheat constant nu doar că exacerbează sentimentele de neputință și de alienare, ci și, asemenea birourilor open space, numai că la puterea a zecea, face ca angajații să se autocenzureze și să devină tot mai retrași” (p. 193). Am interpreta oare excesiv implicarea tehnologiilor digitale în viața noastră cotidiană, la serviciu sau aiurea, dacă am spune că ideea de muncă silnică tocmai își reconstruiește haloul de semnificații? Noreena Hertz admite că și în trecut procesul de producție industrial era supravegheat (Henry Ford patrula pe lângă benzile de asamblare cu cronometrul în mână), numai că acum este cu totul alta amploarea supravegherii, mai precis nivelul extrem al intruziunii tehnologiilor digitale și roboților. Or, pentru om, acest ansamblu de factori este alienant, transformându-i frustrările în stări de însingurare, inducându-i trăiri vecine cu colapsul emoțional.

Ceea ce este șocant, la un moment dat, în cartea de față este un paradox la care ajunge N. Hertz (fără să-l numească explicit). Este vorba despre prejudecata noastră privind subiectivitatea umană în raport cu obiectivitatea unor dispozitive și echipamente atunci când este evaluat un om ce are intenția să se angajeze. Marile companii utilizează, în locul specialiștilor în resurse umane, softuri (HireVue, de exemplu), adică roboți puși să aplice un algoritm, apreciindu-i pe candidați în baza a nu mai puțin de 25 de mii de parametri aplicați în raport cu un candidat ideal. Or, algoritmul cu pricina se dovedește a fi cu mult mai subiectiv decât omul, câtă vreme este incapabil de nuanțe, bazându-și deciziile exclusiv pe itemi binari. Astfel, robotul reduce ființa umană la o reprezentare punctuală, în lipsa oricărui interval de expresie a nuanțelor. Reducția este una atât de severă încât umanitatea noastră este expulzată din câmpul referențial specific, pentru a satisface cât mai fidel doar valori reținute de soft. Iată cum, în contextul adorației noastre față de tehnologii, tot mai mult și mai insidios, ne programăm ieșirea din scena deciziilor, externalizându-le în portofoliul copios deja al programelor informatice. Inteligența artificială, atât de mult invocată drept succesul de vârf pentru ziua de mâine, este gata să se „întrupeze” în roboți. Fie că vorbim de asistenți virtuali, de roboți sociali sau sexuali, tocmai eforturile de a-i face cât mai umani, mai empatici și prietenoși, constituie marele pericol al viitorului. Motivul este simplu – un robot umanizat va fi substitutul perfect pentru un om abrutizat. Deceniile ce vin vor fi tot mai autonome în raport cu specia noastră, drept pentru care avertismentul autoarei sună de-a dreptul apocaliptic: „roboții sunt pe urma noastră, nu doar în rol de judecător și de jurat, ci și de călău” (p. 204). Cât vor rămâne doar în situația de slujitori atent programați, roboții pot fi însoțitorii omului singur, în lipsa interesului celor de-o ființă. Dar dacă vor prinde drag să ne imite caracterul?

La începutul ultimului capitol al cărții, Regăsindu-ne într-o lume care se destramă, Noreena Hertz desenează conturul unei maladii colective având dimensiunea unui eșec al civilizației, pe fundamentele arogante ale tehnologiilor: „Singurătatea nu este doar o stare de spirit subiectivă. Ea este și o stare colectivă, care ne afectează enorm ca indivizi și ca societate, pentru că duce la moartea a milioane de oameni anual, face ca economia globală să piardă enorm și reprezintă o potențială amenințare împotriva democrației tolerante și incluzive” (p. 276). Criza singurătății își are cauzele, pretinde autoarea, în proiectul politic al capitalismului neoliberal al ultimilor 40 de ani (un stat minimalist ca marjă de acțiune, o lume cât mai mult cu putință dereglementată, gata să-l încurajeze pe individ spre o carieră de succes cu orice preț, indiferent de sacrificii). Un singur exemplu, dintre zecile prezentate pentru a sublinia gravitatea fenomenului – persoanele în vârstă din Japonia preferă să fure din magazine pentru a fi condamnate la închisoare, singurul loc valid pentru socializare!

Subcapitolul de încheiere al cărții are titlul Viitorul este în mâinile noastre. Intenționat, Noreena Hertz vrea să-și termine cartea al cărui mesaj central este unul frisonant, copleșitor, într-un ton optimist, așa cum ar proceda orice psihoterapeut grijuliu cu succesul carierei personale. Nimic de zis, inițiativa este una lăudabilă. Ce ne facem, totuși, dacă mâinile în care ne ținem viitorul sunt deja măcinate de artrită degenerativă?

FLORIN ARDELEAN (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei Familia (1990-2001), colaborator al revistelor Familia („Cronica ideilor”), România literară și Arca. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): Schițe erotice – 2007; Povestiri de duminica – 2010; Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire – 2017; Istoria presei culturale din Oradea. Studii (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: Dogmă și opinie – 2007; Jurnalism și tranziție – 2007; Insectar I și II – 2008, Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989-2000) – 2022.

1 Comment

  1. Da! Se poate spune că societatea actuală e, e o adunătură de împrăștiați. Se mai poate spune să sistemul social de azi, este mai pervses, perfid și profund sclavagist decît în epoca sclavagistă. Cum te șimți la locul de muncă supravegheat de camere video? Sclavii din istorie, se mai puteau ascunde de ochii stăpînului, dar de ochii electronici nu prea ai șanse.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Dușmanul din oglindă

Se întâmplă ceva rău cu noi. Ceva afectează țesutul sănătos al omenirii, fără a fi suficient

Un eșec stânjenitor

După ce postumitatea lui Iosif Vulcan a fost îmbogățită cu volume de exegeză privindu-i opera literară,