Am citit cu destulă dificultate cartea The Cuckoo’s Calling, a misteriosului autor Robert Galbraith, fără să știu că fusese demult tradusă în română, fără să știu că era doar primul roman dintr-o serie de cinci (anul ăsta apare al șaselea), fără să știu că seria fusese deja adaptată pentru televiziune, fără să știu cine e de fapt Galbraith ăsta, fără să știu nimic. Am citit-o ca un inocent, cu ochi de bebeluș, bucurându-mă de intrigă, de acțiune, scremându-mă să mă prind din timp cine-i criminalul – toate acele emoții ale lecturii de la vârsta de 12 ani, când îți cade în mână un „Agatha Cristie” sau un „Conan Doyle” (nu contează care; oricare!). Și m-am pomenit, într-o discuție cu Andra Craig de la DOR (dorod.co.uk – o asociație a diasporenilor noștri din UK), că mă laud cu ce carte am descoperit eu, numai bine ca s-o fac să râdă și să-mi explice c-am pierdut trenul. Romanul apăruse acum nouă ani.
Și atunci, de ce? De ce merită, adică, să stricăm vorbe pe un policier vechi, probabil deja uitat de toată lumea? Am să-ncerc să răspund la această întrebare.
În primul rând, pentru că engleza în care este scris nu e tocmai engleza de manual, nu e chiar-chiar engleza pe care le-o predam elevilor mei, în mileniul trecut, când eram profesor; e o londoneză aparte, cel puțin în dialoguri, o londoneză vie, greu de urmărit (cel puțin pentru mine), cu nenumărate referințe culturale care îmi scapă complet, cu redarea particularităților de pronunție a fiecărui personaj: unul este din Caraibe, altul din Pakistan, altul este polițist „de secție”, altul este american de culoare, crescut pe străzile dure din New York, altul este educat în cele mai scumpe instituții particulare și tot așa. Limba în care-i scrisă cartea „sare” de la un personaj la altul cu o vioiciune uimitoare, foarte cuceritoare (probabil!) pentru un londonez sadea, dar derutantă pentru unul ca mine. Oi fi eu ruginit… nu zic; totuși, ca exercițiu, ca efort intelectual, a fost o lectură dificilă, genul ăla de lectură cu răsplata în ea însăși. Nu umblu să mă laud cum c-aș fi înțeles tot: NU am înțeles tot. N-am putut deosebi un personaj din Ulster de unul din Cornwall doar după particularitățile de vorbire, a fost nevoie ca autoarea să-mi spună explicit.
În al doilea rând, m-am trezit proiectat în trecut. Nu într-un trecut de care-mi aduc aminte cu plăcere, dar, dé, fiind trecutul meu propriu și personal… tot mi-e drag, cumva. Chestia este că timp de trei ierni la rând, 2014, 2105 și 2016, am lucrat pe străzile din Londra, la toaletări de copaci (arbori stradali). E o muncă bine plătită, de care localnicii se cam feresc, că nu e ușor să ai de-a face cu bătrânii platani din zonele istorice ale Londrei; trebuie să ai grijă de ei ca de sfintele moaște, este absolut interzis să le lași „răni” în scoarță, coroanele trebuie tunse într-un fel foarte precis, iar toate astea se fac în timp ce miliardul de turiști forfotește pe sub arborii în lucru. Ei bine, citind cartea, m-am pomenit plimbat de autoare (că Robert Galbraith e o femeie – și ce femeie!) pe străzile familiare mie din acea perioadă. Sunt străzi centrale, ceea ce nu înseamnă nimic, că Londra este un oraș imens, cu foarte multe „centre”; dar mai ales, sunt străzi ale bogaților. Ale celor foarte bogați, ale acelora care trăiesc într-un univers închis, de care noi habar n-avem.
Dar cât de închis? Ajung aici la miez. Iată: The Cuckoo’s Calling este un roman OK, dar nu este un roman mare prin ce spune, ci prin ceea ce nu spune. Și iată ce nu spune: Imperium. Toate personajele se învârt într-o lume aparent deschisă, aparent democratică, aparent asemănătoare cu a noastră. Aparențe! Simțeam că ceva e în neregulă, dar nu puteam spune ce anume. La un moment dat, m-am prins: Petele Roșii. Cândva, Imperiul Britanic acoperise planiglobul cu imense pete roșii. Bucăți uriașe din Africa. Subcontinentul indian. Australia. Canada. Bucăți din ceea ce sunt acum Statele Unite. Irlanda. Și insule, insule peste tot, în toate oceanele. Ei bine, toate personajele romanului aparțin acestor Pete Roșii, chiar dacă ele nu mai există demult. Toate rasele, credințele și etniile fostului Imperium sunt prezente în această Londră de fundal, ploioasă și enormă, care înghite totul și produce bani.
Totul? Nu totul. Restul lumii nu există. Acesta a fost acel amănunt care m-a râcâit pe subconștient în timpul lecturii: lumea este Imperium și Imperium este lumea, iar ceea ce n-a făcut parte din el nu există. Ceea ce n-a fost acoperit cândva de Petele Roșii n-are relevanță. Cu alte cuvinte, Imperiul Britanic nu a murit, ci s-a adunat, s-a concentrat într-un singur megapolis, în singurul oraș care contează. Londra. Cât am lucrat eu acolo, aveam de-a face numai cu polonezi și cu turci, în afara orelor de muncă, deși uneori mai cumpăram și de la magazinul unguresc. Despre letonii, bulgarii și ucrainenii cu care mă întâlneam mereu la târguielile de seară sau de duminică nu mai zic nimic. Sau despre colegii mei latino-americani.
Ceea ce vreau să spun acum nu e nici banal, nici intuitiv. Sunt unii oameni care trăiesc într-un fel de Lume-În-Sine. Cred că cele mai evidente exemple sunt britanicii și rușii: unii și-au exprimat excepționalismul printr-un Brexit, ceilalți printr-un șir de războaie post-coloniale. Într-un anumit sens, într-un sens foarte special, nici unii, nici alții nu-și dau seama ce fac. Lumile-În-Sine în care trăiesc ei au alte repere față de lumea – pur și simplu – în care trăim noi, ceilalți. Restul!
