David Koepp, scenaristul mai multor filme de-ale lui Spielberg (printre care Jurassic Park ori Indiana Jones și regatul craniului de cristal), Sam Raimi (Spider Man, 2002) ori David Fincher (Panic Room, 2002), a propus o viziune contemporană a pasiunii pentru muncă și pentru oameni în egală măsură, asociindu-se cu Steven Soderbergh (cel mai notoriu film al său, Traffic, i-a adus, în 2001, Oscarul pentru cel mai bun regizor).
Plot-ul este destul de simplu: Kimi reinventează modalitatea de funcționare a aplicațiilor de felul asistenței virtuale de la Apple sau Google. Numai că Amygdala, compania-mamut specializată în acest sens, urmează să fie vândută de către patronul acesteia, Bradley Hasling (interpretat de Derek DelGuadio). De la expozițiunea banală ajungem la o adevărată vânătoare în care va fi implicată Angela Childs (Zoë Kravitz), un specialist IT care nu a mai ieșit din propriul apartament de mai multe luni și care suferă de anxietate.
Frica de spații largi, dar și de oameni deopotrivă, întreținută și de pandemie, Angela Childs și-o tratează prin FaceMeet cu un psiholog pe care îl disprețuiește și de la întâlnirile căruia lipsește recurent. Contactul uman este mediat: prin FaceMeet (o variantă de Skype sau de G-Meet) vorbește cu dentistul, cu mama ei, cu un coleg IT-ist român care poate sparge orice cod și de la care primește diverse sfaturi tehnice.
Soderbergh surprinde detalii, pe care le organizează în structuri congruente, bine articulate. Una dintre maniile eroinei protagonistei este să se curețe foarte bine pe mâini. Se teme de ideea de a ieși în public. Cu toate acestea, descoperind ceea ce pare să fie mai mult decât o infracțiune măruntă, o raportează superiorilor, care o determină să vină la sediul central al firmei Amygdala. De aici, acțiunea se accelerează și devine o adevărată luptă de supraviețuire. Nu ne-am fi imaginat că vom ajunge martorii unei răpiri, în încercarea de a rezolva cazul, fiindcă CEO-ul de la Amygdala instrumentase o crimă pe care Kimi o înregistrează și la care asistentul IT ajunge volens-nolens.
Pe Zoë Kravitz o putem regăsi nu doar în No Reservations (2007), în regia lui Scott Hicks, unde a filmat alături de Catherine Zeta-Jones și de Aaron Eckhart, ci și în The Brave One (2007), regizat de Neil Jordan, cu Jodie Foster și Terrence Howard. Au urmat filme ca Assassination of a High School President (2008, regizat de Brett Simon), în care a jucat alături de Bruce Willis, The Greatest (2009, în regia Shanei Feste), Twelve (2010, în regia lui Joel Schumacher), Beware the Gonzo (2010, regizat de Bryan Goluboff), Yelling the Sky (2011, în regia Victoriei Mahoney). Este cunoscută și în calitate de solistă și textieră pentru trupa americană „Elevator Fight”, călcând pe urmele tatălui său, Lenny Kravitz, în cariera muzicală.
Terry Hughes (Byron Bowers) este dublul masculin al Angelei Childs: suferă și el din cauza nevoii de singurătate a Angelei, dar și din pricina faptului că eroina se adâncește în munca sa virtuală, de editor de conținut, preferând să rezolve problemele celorlalți și mai puțin pe cele de natură personală.
Cliff Martinez s-a ocupat de coloana sonoră, la limita între muzica electronică și rock-ul simfonic, pentru a amplifica zonele de tensiune, cu revenirea obsesivă a unor secvențe din „Oxytocin” de Billie Eilish.
Kimi este un film de acțiune, inteligent realizat, cu dialoguri puține, aducând în prim-plan afacerile odioase din spatele tuturor gadget-urilor, intrigile și nevoia de validare financiară a celor care demarează astfel de întreprinderi. De asemenea, Kimi este un film fără prea mari pretenții, care poate fi urmărit pe Netflix.
