/

Jupânul și maica Rusia

„Paranoia ține loc de politică de stat, într-o tradiție fulminantă, dusă de către Stalin la un rafinament al cruzimii de neegalat, dar resuscitată cu un plus de cinism de urmașul său cel mai îndreptățit să-i slujească memoria.”

346 vizualizări
Citiți în 16 de minute
Françoise Thom, Putin și putinismul, Humanitas, 2020 (172 pag.), traducere din franceză de Adina Arvatu

Lectura cărții propuse de Françoise Thom este asemenea unei călătorii prin bolgiile infernului. O crispare rece se instalează pe măsură ce paginile citite se adună, pentru a-i fi complice o groază ce ți se infiltrează în suflet, ca o negură acidă. Din acest punct de vedere, Putin și putinismul este un melange, ceva între analiza savantă și eseul inspirat, inducând sugestii specifice unui roman horror scris, de exemplu, de Stephan King. Brutal prin maniera în care sunt înfățișate lucrurile și expuse ideile, opul impresionează deopotrivă prin acuratețe, logică și discursivitate. Pentru a ajunge la Putin (înțelegându-i apariția, evoluția și supremația), ni se propune o cât se poate de binevenită incursiune istorică. Societatea rusă a ieșit (dacă a ieșit vreodată!) din comunism într-un scenariu conotat de o tradiție funestă, în primul rând de GULAG-ul ce a însoțit ca o umbră Uniunea Sovietică timp de mai bine de 40 de ani. Sunt invocați Aleksandr Soljenițîn, dar mai ales Varlam Șalamov, cu Povestiri din Kolîma, poate cea mai terifiantă carte despre iadul din noi, indicând elementele ce compun cadrul de posibilitate al dez-umanizării – frigul, foamea și ura. Tributară unui trecut dominat de violență, manipulare, minciună și frică, societatea rusă s-a înfățișat la începutul anilor ’90 drept una complet destructurată, fără un ethos capabil să coaguleze o societate civilă și o morală a solidarității, ratându-și speranțele, pradă bandelor de interlopi și asasini plătiți. O lume cumplit de traumatizată, atomizată, cu un stat asociat intim grupărilor criminale, incapabilă să iasă din coșmarul unui trecut psihotic. Tranziția a fost o alunecare aproape caraghioasă de la o barbarie spre o altă barbarie, de la Leviathan-ul bolșevic, la dominația sfidătoare a fărădelegii, a banditismului sub egida unui jupân.

„Am asistat vreme de trei decenii, oricât ar părea de straniu, la o extensie pululativă a practicilor și mentalității de Gulag, asemenea unui carcinom ce profită total de corpul social distrofic.”

Se pare că mărimea statului (extensia teritorială), aspectul etnic compozit, durata de existență a comunismului în patria care l-a și brevetat prin teroare și abuz incalificabil față de demnitatea persoanei, intensitatea inimaginabilă a propagandei și cultivării urii de clasă au contat decisiv și recurent. Timp de 70 de ani, elitele comuniste ajunseseră la un randament al corupției și violenței față de gloată și membrii ei suficient pentru a permite mafiotizarea globală și pentru a sprijini un model de stat aservit clanurilor. În anii ’90, aparatcici, kaghebiști, structuri militare și din justiție și-au dat mâna pentru un interes comun tulburat adesea de încăierări sălbatice și s-au năpustit spre o înavuțire având drept izvor spolierea statului. Fenomenul a fost, spune Françoise Thom, de o amplitudine epopeică, sincron cu sărăcirea populației și cu un dezmăț al structurilor de putere reziduale unui regim ce tocmai năpârlea, luând, asemenea insectelor, forme adaptate la noile contexte. Un val de frustrare a însoțit toate aceste evoluții spre un colaps al URSS, pentru ca nașterea noii Rusii să-și asume un proiect mesianic fără viziune, ci doar cu zvâcniri haotice și o imensă dorință de revanșă. Acesta este contextul, după experimentele Gorbaciov și Elțîn, ridicole și inconsistente, de intrare în scenă a lui Vladimir Putin. După o foarte scurtă perioadă de acomodare la vârful puterii, fiind, în 1999, complet necunoscut, cu un trecut kaghebist în RDG și o prezență în structurile de putere locală (Sankt Petersburg), personajul nostru își face cunoscută repede pohta ce-o pohtea: profită de Cecenia pentru a poza în salvatorul patriei, își construiește un anturaj format doar din foști colegi, dă de înțeles că toți trebuie să se subordoneze ideilor și dorințelor sale, îngenunchează oligarhii (bucuroși, totuși, că lumea interlopă are de-acum un arbitru capabil să ia decizii astfel încât capii criminalității organizate să nu se sfâșie până la anihilare completă) și zgândăre amorul propriu al rușilor umiliți în anii ce au urmat puciului și instalării la putere a lui Boris Elțîn. Până să se dezmeticească, cât de cât, Rusia era deja o autocrație, mai ales că Putin câștigă detașat alegerile din 2000. Mai apoi, totul se așază la picioarele noului țar: „Emoțiile și iraționalul înving. Televiziunea rusă își intră în rol, acela de propagator al urii, rol pe care și-l va păstra de-a lungul întregii epoci Putin” (p. 38). Jocul se resetează din mers, clanurile învață repede noile reguli, își exprimă slugarnic fidelitatea față de boss, așa că primesc mână liberă să fure și să sfideze legea. Un deal cu angajamente limpezi. Firește, nu a existat niciodată un pact scris, dar semnele, intuiția și corecțiile aplicate celor obraznici au constituit pârghii suficiente prin care Putin a descurajat tot ce putea constitui prilej de sediții, de comportamente rebele. Se poate spune că violența a fost până la urmă și în esență vehiculul spre putere al celui poreclit în copilărie Chiștocul, fiind adesea brutalizat de colegii de joacă, dar înarmat, la maturitate, cu suficientă otravă în suflet pentru a simți nevoia să se impună prin umilirea sau neutralizarea posibililor rivali. Această strategie primitivă și eficientă a fost cu totul pe placul norodului, ahtiat după un timp al liniștii sociale, al mândriei post-imperiale resuscitate după o îndelungă anxietate. Atașamentul față de noul lider a fost cimentat cu creșteri salariale și de pensii, venite imediat după anul 2000, pe un fundal al creșterii nivelului de trai generat de prețul bun pe piața mondială a resurselor naturale, în primul rând a petrolului. Este perioada de timp în care elimină cele mai mici enclave de manifestare a spiritului democratic, în care își subordonează toate structurile statului și își fidelizează aparatcicii, serviciile secrete și oligarhii.

Famiglia este gata pentru un rol esențial în istoria Rusiei, sub porunca lui Putin. Nimic nu contează în rest, liderul intuind bine că frica de o eventuală revoltă a maselor este un pericol depășit, cu totul improbabil. Pe acest fundal, Françoise Thom devoalează repulsia lui Putin față de o valoare umană fundamentală: „Din pricina mentalității sale sovietice, președintele rus nu înțelege libertatea. Întreaga sa politică decurge din acest punct mort al câmpului vizual” (p. 49). Ceea ce compensează „handicapul” în perceperea și respectarea ideii de libertate este adecvarea la un modus operandi cinic cu privire la orice persoană, indiferent de importanța ei, la un moment dat, fie că este în interiorul țării, fie în proximitate sau aiurea: șantajul, vodca și amenințarea cu omorul. Conceptul de om este acceptat doar pe versantul său satanic, pasibil de-a fi manevrat în măsura în care este tributar unor slăbiciuni și beteșuguri imanente: „Putin nu vede în oameni decât elementele respingătoare, tarele și defectele. Toată propaganda Kremlinului e inspirată de această viziune, pe care va căuta să o exporte și în afara granițelor Rusiei” (p. 51). Acesta este argumentul în numele căruia putem vedea în Rusia post-Gorbaciov un exemplu bizar de cum umanitatea poate regresa, după un răstimp suficient de mare de manifestare a dictaturii și terorii. Practic, am asistat vreme de trei decenii, oricât ar părea de straniu, la o extensie pululativă a practicilor și mentalității de Gulag, asemenea unui carcinom ce profită total de corpul social distrofic. Asasinii plătiți, miliardarii și aparatul de stat sunt maeștri în a-și linguși Nașul, obediența fiind normă într-o lume aservită total bunului plac.

„Paranoia ține loc de politică de stat, într-o tradiție fulminantă, dusă de către Stalin la un rafinament al cruzimii de neegalat, dar resuscitată cu un plus de cinism de urmașul său cel mai îndreptățit să-i slujească memoria.”

Putin este un mutant, o Medeea (eroina lui Euripide) întrupată într-un bărbat, metabolismul lui fiind hrănit de-o ură hipertrofiată, la fel cum funcționează motoarele performante, prin supraalimentare cu combustibil. Serviciile speciale subordonate total au menirea de a întocmi dosare compromițătoare despre opoziție, personalități politice de la nivel federal, regional și local, despre membrii Dumei și despre jurnaliștii influenți. Totul în perspectiva autocrației exercitate prin șantaj (kompromat-ul), corupție, manipulare, acțiuni provocatoare. Obsesia pentru controlul informației, al mass-media, este axa de rezistență și existență a unui regim personificat, hrănit de un resentiment insațiabil față de americani și Uniunea Europeană. O bună explicație cu privire la comportamentul Rusiei, aflată sub conducerea despotică a lui Putin, poate fi oferită de paradoxul politicii sale externe care „își are originea în sentimentul de omnipotență și impunitate ce caracterizează elitele de parveniți aflate la cârma Kremlinului și, totodată, în complexul de inferioritate adânc înrădăcinat în masele Rusiei postcomuniste” (p. 103). Paranoia ține loc de politică de stat, într-o tradiție fulminantă, dusă de către Stalin la un rafinament al cruzimii de neegalat, dar resuscitată cu un plus de cinism de urmașul său cel mai îndreptățit să-i slujească memoria.

Generația de kaghebiști, în frunte cu Putin, se caracterizează prin următorul amestec de trăsături: „cultul forței brute, complexele de adolescenți retardați, ignoranța crasă, disprețul pentru experți și supraestimarea manipulării. /…/ Putin acționează după cum îi dictează AND-ul kaghebist și complexele” (p.142). Iată de ce cartea pe care ne-o propune Françoise Thom nu ne dă neapărat fiori cu privire la ceea ce s-a întâmplat deja, ci cu privire la ceea ce este probabil să se întâmple mâine, poimâine. Alianța ortodoxism-islamism, promovată de doctrina eurasiatică și îndreptată împotriva Occidentului decadent și secularist (al civilizației ce decurge din Lumini) este un pericol cu mult mai înfricoșător decât fenomenul terorist deja „clasicizat”. Vinovat n-ar fi Putin, cât liderii euro-atlantici, incoerenți, blazați și oarecum fascinați de un personaj măreț, tocmai pentru că sfidează orice reguli.

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Inadecvări și capricii

O dedublare, o pierdere flagrantă și supărătoare de identitate îți impune, în bună măsură fără alternativă,