Sunt lovituri pe care viața ți le dă oarecum previzibil, „inteligent”, prin intermediul unor principii, norme, teorii încălcate. Și altele pe care ți le aplică direct, orbește, stupefiindu-te.
Ratificarea funcției cognitive prin iubire: „Cîștigarea de cunoștințe te face să te apropii de adevăr cînd este vorba de cunoașterea a ceea ce iubești și nici într-un alt caz” (Simone Weil).
Compromisul dispune de un alibi matematic: media.
Plictisul: un mod meschin de a te despărți de tine însuți. O alienare vicleană ce ocolește a se declara ca atare.
Mahalaua era suverană în Bucureștii din interbelic, cu poezia sa aspră cum o floare apărută pe un maidan, legănată de romanțe și frisonate de melodrame. A mai persistat (am mai prins-o și eu în Capitala anilor ’50), după care a fost înghițită de talazul înspăimîntător al noilor cartiere de blocuri uniformizatoare fără speranță, stihie urbanistică a „socialismului victorios”, care ștergea implacabil orice deosebire, dacă nu dintre sat și oraș, măcar dintre un oraș și altul. Intrai în omogenitatea de ziduri albicioase a blocurilor ca într-o pădure în care te puteai rătăci cu cea mai mare ușurință. O surpriză agreabilă: acum, în toamna 2004, regăsesc emoționat crîmpeie din peisajul periferic „cu portiță și cișmea” la Tg. Cărbunești, conservat ca într-o rezervație. Pînă cînd? Mă plimb printre casele scunde, stîngace, timide ca printr-un loc familiar, evadez din timp.
Gustul de falsitate al vieții cel mai acut nu ți-l dă o reflecție, ci un sentiment. În procesul vieții nu conștiința e cea care rostește sentința finală.
Visul diurn: maxima libertate a conștiinței deoarece materia sa e controlată (ratificată) de aceasta.
„Aiurea, undeva, există încă turme și popoare, dar nu la noi, o, frați ai mei: la noi există state. Stat? Ce e statul? Ei bine, ciuliți acum urechile, căci am să vorbesc despre moartea popoarelor. Statul este cel mai rece dintre monștrii reci. E rece chiar cînd minte; și iată ce minciună poartă el pe buze: «Eu, statul, sunt poporul». E o minciună! Cei care au format popoarele sunt creatorii. Ei sunt cei care au fluturat deasupra lor un crez și o iubire. În felul acesta au slujit ei viața. Însă distrugătorii au întins capcane mulțimilor și le-au dat numele de state; ei au atîrnat deasupra lor o sabie și o sută de pofte. (…) Statul minte-n orice limbă a binelui și a răului; și limba lui este minciună și tot ce are este obținut prin furt. Fals este totu-n el; el mușcă cu dinți furați, apucătorul! Chiar măruntaiele din el sunt false. Limbă confuză a binelui și răului: acesta-i semnul ce vi-l dau, ca semn al statului” (Nietzsche).
Memoria: un necontenit joc de-a v-ați ascunselea al clipelor trăite. O stare ludică a trecutului.
Indiferent de calitatea obiectului asupra căruia se revarsă, iubirea e o desăvîrșire în sine.
„Dacă Hristos și-ar face acum apariția, i s-ar cere un autograf și nimic mai mult” (Tolstoi).
Cu cîtă dificultate observi nu o dată lucrurile pe care îți propui a le observa și cu cîtă ușurință celelalte pe care s-ar zice că nu te interesează.
Patetismul care ajunge a străbate lucrurile anodine, mărunte, neluate în seamă, iată de unde vine gustul dramatic al vieții.
„Un borcan cu aer cules în timpul premierei, la Los Angeles, a filmului «Mr. and Mrs. Smith», în care joacă Brad Pitt și Angelina Jolie, scos la licitație pe Internet a ajuns la prețul de 15.000 de dolari, licitația nefiind încă terminată. «Fiți primii care să dețină acest borcan, care poate conține molecule de aer intrate în contact direct cu Angelina Jolie și Brad Pitt», precizează anunțul vînzătorului, care arată apoi fotografii făcute în momentul «recoltării» aerului din apropierea vedetelor.” (Libertatea, 2005).
Nu doar fragmentul se cuvine a sugera Întregul, ci și Întregul se cuvine a sugera fragmentul.
Se întîmplă să descoperim gînduri, imagini, chiar asocieri de cuvinte proprii citind texte pe care nu le cunoșteam cînd le-am așternut pe hîrtie, deci care nu ne puteau „inspira”. E o decepție, desigur, dar și semnul unei solidarități între euri auctoriale ce s-ar cuveni să ne bucure. Simțămîntul că am fost păgubiți în jocul întîmplării scriptice se corijează prin cel al norocului confirmării. Dar s-ar putea corija… suficient?
Fiind legată la ochi, Justiției i s-au dezvoltat compensator alte simțuri, pînă la proporții primejdioase.
Arta literară: încerci să scrii pînă și despre posibil ca și cum ai scrie despre imposibil.
Sursă foto: Historia.ro
