Ahoe! Adică falstaffianul Tudor George, care cu acest strigăt își inaugura, mulți ani în șir, perorația la restaurantul Casei Scriitorilor. Hirsut și bătăios, cu un ochi totuși prudent îndreptat spre seniorul Jebeleanu cel imperturbabil așezat la masa-i rezervată din colțul de la intrare, făcea aluzii la neajunsurile vieții de breaslă – mai departe trecea rareori – , astfel încît rămînea mai mult tonul său energic de fost sportiv decît articularea unei atitudini efectiv opozante la regim. Altminteri om cultivat și jovial. Își exploata nu o dată reputația de „bețiv”, așa cum un „nebun” vrea să pară uneori și mai „nebun” pentru a strecura unele propoziții dezagreabile. Însă nu în afara unei măsuri și nu fără mici perfidii menite a ocoli riscul. Astfel într-o seară a atacat cu elan subiectul tinerilor: „Să-i protejăm, să-i îmbrățișăm, să-i invităm la masa noastră” etc. Dar cînd tînărul poet Ion Iuga, rămas fără slujbă și dornic de un pahar, a dat să răspundă retoricei invitații, Ahoe n-a ezitat a-i șopti printre dinți: „vezi-ți de treabă” și și-a continuat nestînjenit discursul magnanim închinat atenției ce se cuvine tinerilor din partea celor mai în vîrstă…
Fanatismul ține de epuizarea – îmbătrînirea! – conștiinței. Ideea fixă, tiranică, reflectă o scleroză a spiritului, chiar dacă se instalează prematur. Tinerii sunt de regulă deschiși (pînă la derută) diversității de idei, atitudini, experiențe. Bătrînii dimpotrivă. Dar situația se poate și inversa. Și chiar se inversează prea adesea.
Cu atît mai tulburătoare e dragostea, cu cît, din alte puncte de vedere decît ale celui ce-o nutrește (care-i pot părea meschine, nedemne), obiectul său e criticabil.
„O femeie, ori e serioasă cu alții ori glumește. Dacă e serioasă atunci aparține acelui altuia și gata; dacă glumește atunci e o vacă și gata” (Cesare Pavese). Drept confirmare cîteva versuri din folclorul maramureșean: „Din triizeci și trii de mîndre,/ Care-i curvă, aia rîde,/ Din triizeci și trii de laște,/ Care-i curvă se cunoaște”.
Inteligența e fixare, însă nu obsesie, oprire, însă nu stagnare, consecvență, însă nu inerție. Să rostim adevărul: nu o dată e un topos al compromisului care, ce e drept, se străduiește de obicei a-și păstra onorabilitatea.
Cu cîtă greutate se întîmplă să observi lucrurile pe care îți propui a le observa și cu cîtă ușurință pe celelalte care s-ar zice că nu te interesează.
„Mărturisirile fostului general de securitate Nicolae Pleșiță, care recunoștea, într-o emisiune tv., că a torturat oameni, printre care și pe scriitorul Paul Goma, nu întrunesc elementele necesare pentru a începe urmărirea penală, potrivit unei adrese a Parchetului instanței supreme către CNA. Răspunzînd unei sesizări a Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), procurorii de la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) au apreciat că declarațiile în care Pleșiță arată că a torturat oameni – cu referire expresă și la disidentul Paul Goma – nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate de CNA, care invocă articolele 324 și 358 din Codul Penal. Nicolae Pleșiță a recunoscut, în emisiunea «Dan Diaconescu în direct» din 18 ianuarie, de la OTV, mai multe crime pe care le-ar fi comis în timpul regimului comunist, menționînd în mai multe rînduri că nu îi pare rău pentru ce a făcut. «I-am ucis, bineînțeles. Asta făceam noi», a mai declarat Pleșiță, referindu-se la dușmanii regimului comunist” (România liberă, 2005).
Concurența neloială care se instituie între factorii „minori” și cei „majori” ai vieții noastre. Pentru că acești factori – victime ale preconcepțiilor – sunt frecvent dimensionați din start, iar nu apreciați conform performanțelor.
N-ai încotro. Cel mai bun confesor al tău îți ești tu însuți.
Patetismul care ajunge să străbată lucrurile anodine, mărunte, neluate în seamă – iată de unde vineîn primul rînd gustul dramatic al vieții.
„Neliniștea se ivește cînd pierdem centrul. Ființa și viața se despart. Viața este privată de ființă și ființa, nemișcată, zace fără viață, fără să stea să moară și nici nu moare din această cauză. Întrucît pentru a muri trebuie să fim vii, iar pentru trecerea dincolo, trebuie să fim însuflețiți. («Pentru că eu, Sancho, m-am născut pentru a trăi murind» este mărturisirea unei ființe care, pe lîngă faptul că este vie, este însuflețită.)” (Maria Zambrano).
Aidoma cuvîntului magic, evocat de Eichendorff, care, atingînd lucrurile, le face să cînte, o femeie de care ești îndrăgostit transfigurează un loc, un peisaj în care se înscrie. Aceste locuri, aceste peisaje rămîn pentru tine ca un soi de medalioane în care e închis chipul său.
Senectute. O „eternizare” vicleană, cea a distrugerii lente, inaparente, care pare fără capăt.
Sursă foto: Pexels.com
