/

Artă și societate

Pictor provine din latină, având același înțeles ca și zugrav.

87 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Morarul (stânga) și cârciumarul (dreapta) care înșeală, Rotărești, jud. Bihor, zugrav – Ioan Lopoșan, 1817

Perioada interbelică a fost răstimpul de când istoricii şi istoricii de artă din România Mare, deci și din Transilvania, s-au aplecat sistematic asupra cercetării și a artei româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, cu scopul declarat de a o face cunoscută în plan european, prin creațiile specifice care au asigurat personalizarea acesteia într-o durată lungă de timp. Din această perspectivă a fost abordată și realitatea artei populare şi culte româneşti circumscrise spaţiului intracarpatic (pentru a stabili cu obiectivitate locul și rolul celor două genuri de realizări în peisajul societăţii din această parte a Europei, unde au convieţuit românii cu maghiarii, saşii, secuii, italienii, turcii, şvabii, sârbii, slovacii, bulgarii, rutenii, evreii etc.), lucrările rezultate dovedindu-se solid argumentate prin datele de arhivă conţinute şi, în egală măsură, prin analiza științifică a mărturiilor de cultură materială şi spirituală

În ceea ce priveşte arta populară şi cultă, în general, arhitectura, în special, istoricul de artă clujean Coriolan Petranu s-a dovedit a fi deschizătorul de drum în evidențierea contribuţiei româneşti în domeniile respective. Volumele sale, multe bilingve (româno-engleză, germană sau franceză), au contribuit la evidențierea artei româneşti tradiţionale din arealul mai sus menţionat.

Compusă din două capitole mari – Pictură şi societate, Zugravi – studiile incluse în volumul de față propun considerații obiective şi, credem noi, convingătoare cu privire la iniţiativele ctitoriceşti, exprimarea cotidiană relaţiei societate-artă, stilurile picturale ce au circulat în epoca modernă în Europa Centrală și de Sud-Est, dar și la zugravii din Bihor, și, în egală măsură, asupra consolidării unui imaginar care, în cazul unor teme date, vizualizează scene inspirate din lumea satului în principal, unde binele şi răul se afla într-o competiție permanentă.

Dincolo de analiza punctuală a mărturiilor vizate, am urmărit să aducem în atenţie şi aspecte cu caracter istoric, social și uman care au stat la baza reafirmării picturii religioase româneşti din secolele de trecere la modernitate, mai precis să surprindem modul în care relația dintre pictură şi societate se menține ca o formulă de interacționare ce generează un activism al lumii româneşti. O societate care a ştiut să se sprijine firesc pe credinţă (ortodoxă, străveche, greco-catolică, aceasta din urmă cu o contribuţie de temelie în maturizarea naţiunii române moderne); pe lăcaşul de cult, ca şi centru educațional și de afirmare permanentă a dreptului de a fi aici; pe o pictură specifică care a adus în prim plan un program iconografic afirmat încă din epoca medievală românească, acesta moştenit însă pe filiera răsăriteană, bizantină, cu scopul de a aduce în atenție reprezentări inconfundabile ca formulă estetică în peisajul  picturii religioase europene și care era datorată unor zugravi autohtoni ce s-au format în şcolile mănăstirilor de la Curtea de Argeş, Hurez sau din Moldova sau au ucenicit pe lângă nume consacrate ale genului din zonele respective, dar și în centre din Transilvania, Maramureș, Bihor, Banat etc., unde au activat școli de „zugrăvie” locale.

Considerăm aici că se impune a face niște considerații asupra apelativului zugrav atunci când discutăm despre acest fenomen. Aproape în totalitate termenul de zugrav se asociază în evul mediu, dar și în o bună parte din epoca modernă, cu numele celui care a semnat creația dintr-o biserică de zid sau lemn. În cazurile respective zugravul a fost perceput ca un lucrător specializat în domeniul său de activitate. Considerăm însă că substantivul masculin zugrav poate fi pus pe picior de egalitate în cazul multora dintre cei care decorează interiorul bisericilor începând cu epoca modernă, cu apelativul de pictor modern, care este considerat, de atunci un artist plastic specializat în acest gen de artă, de altfel ca și zugravii de mai demult.

În legătură cu această problemă, a suprapunerii ariei semantice a celor doi termeni, nu vom recurge la o demonstrație prea detaliată, dar vom apela, măcar în treacăt, la etimologie și la un exemplu din filosofia elină. Cuvântul zugrav își are rădăcinile în greaca veche – Ζωγράφος, fiind format din ζωός (zōós, care trăiește) sau ζωή (zōḗ, viață) +‎ -γρᾰ́φος (-gráphos, desenator, descriptor, scriitor) și având înțelesul de pictor pur și simplu ori, metaforic, de cel care zugrăvește, care descrie viața. Un citat din dialogul Gorgias al lui Platon e semnificativ:

„Chairephon: Iar dacă ar practica arta lui Aristophon, fiul lui Aglaophon, sau a fratelui acestuia, cum ar fi indicat să îl numim?

Polos: Pictor, fără îndoială.”        

Trebuie amintit, pentru a anula orice formă de pricepere greșită a termenului  Ζωγράφος că fratele pomenitului Aristophon e celebrul Polignot, pictorul monumentelor din Atena și din Delfi din secolul al V-lea înainte de Cristos.

Pictor provine din latină, având același înțeles ca și zugrav. Aici lucrurile sunt însă mult mai simple, datorită prezenței termenului în foarte multe texte latinești atât din perioada clasică precum și din cea medievală: Cicero, Horațiu, Plinius, Iuvenal etc. Zugrav, întrat în limba română prin neogreacă, a fost utilizat mai cu seamă în părțile de est și cele sudice ale țării, în vreme ce în Transilvania, în care influența latină e mult mai puternică, termenul mai utilizat e, evident, cel de pictor, trecut probabil și prin italiană, pittore. De altfel, termenul pictor pare a fi mult mai „tânăr” decât cel de zugrav, Dicționarul etimologic al limbii române al lui Alexandru Ciorănescu identificând prezența oarecum constantă a acestuia (pictor) în limba română doar începând cu secolul al XIX-lea.

Dacă zugrav este deci noțiunea ce trebuie respectată pentru evul mediu românesc, acesta fiind considerat un specialist în domeniul picturii bisericilor în general și nu numai, în epoca modernă, când statutul de pictor este asociat cu calitatea de liber profesionist care atestat în domeniul ce îl practică termenul devine general uzitat în terminologia acestui tip de activitate. Chiar dacă încă unii creatori semnează cu formulă „am zugrăvit eu…” sau „zugravul…”, consider că acesta este egalul pictorului modern, practicant al meseriei vocaționale de pictor. Calitatea de cercetător ne obligă, în acest volum să respectăm formula tradițională cu care semnează fiecare creator în parte, dar din punctul nostu de vedere el poate fi pus pe aceeași treaptă cu pictorul care este tot mai prezent ca și meserie în societate.

De-a lungul veacurilor al XVIII-lea şi al  XIX-lea mişcarea românească în domeniul picturii religioase a adus în prim plan şi zugravi sau pictori autodidacţi care au lansat o direcție de exprimare plastică consacrată după 1800 de specialiști sub genericul pictură de factură populară. Consecinţa a fost afirmarea unei arte româneşti care – indiferent de cultul pe care îl servea – a ştiut în timp să acţioneze într-un consens de idei şi idealuri ce au avut drept efect, pe de o parte, maturizarea treptată a conștiinței naționale moderne, iar, pe de altă parte la desăvârșirea destinului statal contemporan circumscris spațiului carpato-danubiano-pontic din veacul al XX-lea.

Fragment din volumul Artă și societate în Bihorul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea.
Pictura românească de cult, în curs de apariție

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Cosmin Bumbuț

Fotografia care ilustrează coperta numărului nostru dublu (2-3) a fost realizată în timpul proiectului „Plecat”, în

O descoperire

Revelația lunii ianuarie 2021 a fost The Dig/Situl, în regia lui Simon Stone, după romanul omonim

Ovi D. Pop

Născut în Oradea (1973), fotograful Ovi D. Pop are o experiență profesională de peste 30 de