/

Roșia Montană: Duhul Aurului
Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, iunie, 2021

Expoziția de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea este o imersie fără clișee și fără intelectualisme în viața comunității milenare din regiune. Un tablou fără sclipici al unui spațiu antropic de referință.

195 vizualizări
Citiți în 14 de minute
Ivan Rous

Spre finalul anilor 1990, Roșia Montană a devenit ținta predilectă a fotografilor documentariști. Ce face locul atât de special nu este doar aurul și argintul, ci mai degrabă cultura materială și spirituală a locului, moștenire grea și civilizatoare peste care e greu de trecut.

A documenta din punct de vedere fotografic Roșia Montană la vremea maximei sale efervescențe sociale, când nu doar zona, ci întreaga țară era divizată de proiectul Gold Corporation, e ca și cum ți-ai aprinde paie în cap. Orice individ cu aparat foto agățat de gât era privit pieziș și întrebat direct: „Dumneata ce fotografiezi? Ești pro sau contra?”

În 2006, grupul fotografic „7 Zile” semna un contract cu compania canadiană pentru a documenta realitatea de suprafață a zonei. Contractul nu prevedea nicio ingerință în ceea ce privește libertatea de expresie a fotografilor, astfel că fiecare dintre ei a pozat neîngrădit. Opt dintre cei mai buni fotografi din România, cărora li s-a alăturat un ucrainean și un austriac, într-o comună care, la vremea respectivă, cu toate cele 15 cătune împreună nu însuma mai mult de 3000 de locuitori, însemna un desant. Cât de ofertant trebuia să fie locul pentru ca imaginile celor zece fotografi să nu devină repetitive? Riscul era să avem aproximativ aceleași cadre, dar dintr-un punct de stație diferit. „7 Zile” avea deja o experiență de șapte ani împreună și știa cum să gestioneze o asemenea situație: documentarea a fost împărțită pe subteme și timp de o săptămână fiecare și-a urmărit traiectul stabilit, cu foarte rare interferențe între subiecte.

A rezultat cel mai consistent proiect fotografic derulat la Roșia Montană și cea mai solidă documentare vizuală din câte s-au făcut până atunci și de atunci încoace. E o muncă aproape „instituționalizată”, mult dincolo de orice alte abordări tematice.

Șapte dintre cei zece membri ai grupului sunt prezenți în expoziția organizată recent de Muzeul Țării Crișurilor din Oradea: Cosmin Bumbuț, Petruț Călinescu, Bogdan Croitoru, Vasile Dorolți, Silviu Gheție, Gicu Șerban și Oleg Tishkovets (Ucraina). Lor li se adaugă Ivan Rous (Cehia), care devoalează geologia locului, faimoasele galerii subterane fiind surprinse pentru prima dată de un fotograf profesionist, echipat cu tot ce e necesar pentru a străbate mai bine de un deceniu rănile adânci ale scoarței pământului. 150 de kilometri de galerii, dintre care șapte kilometri de pe vremea Daciei și Imperiului Roman. Atâta măsoară astăzi catacombele de poveste din zona Roșia Montană. Un teritoriu sfredelit excesiv în căutarea unei alchimii a fericirii și bunăstării materiale.

Fiecare dintre cei opt fotografi a văzut, evaluat și interpretat în manieră proprie reperele identificabile și lecturabile ale locului. Majoritatea formulelor de expresie se situează în zona fotografiei documentare de excelentă calitate, cu o ușoară virare către simbol și alegorie în cazul unora dintre ei, rezultatul unor abordări experimentale subiective. Putem însă vorbi fără echivoc despre un lexic al imaginii ușor identificabil pentru privitor, nimic criptat, în care compoziția, cromatica, mesajul vizual, impactul scenelor se percep lejer. Fotografia lor funcționează ca o transparență limitat-selectivă, nefiind doar o interpretare limitat-selectivă a realității, căci ceea ce vedem în imagini avem certitudinea că a existat și că s-a întâmplat la un moment dat. În fotografia documentară, poleiala ori deturnarea realității, ante sau post-fotografie, desființează relația inocentă stabilită ab initio și de jure între aparatul foto și lume.

Cosmin Bumbuț

Cosmin Bumbuț, singurul fotograf român câștigător de categorie la cel mai mare concurs de fotografie din lume, Sony World Photography Awards, abordează exhaustiv Roșia Montană. Nimic nu-i scapă pe segmentul său. Documentarea singurei exploatări miniere care mai funcționa încă în localitate o face cu ochii larg deschiși. Pune în centru omul și contextul existenței sale. Fotografiază în toate momentele importante ale zilei, dimineața, peste zi, seara, noaptea, la muncă, în vestiar, în momentele de relaxare ale muncitorilor. Plusează cu oameni ai locului, pasageri incidentali sau nu în zona de interes. Fotografiază vigilent și anticipativ, atent la compoziție și starea lucrurilor. Dinamic în imaginile de zi, pictural în cele de noapte. Este fără îndoială o fotografie-far care ghidează și care indică siguranță, calm, valoare.

Petruț Călinescu

Excelent documentarist, răbdător, atent și avizat, Petruț Călinescu este și un maestru al compoziției. Rareori vreo imagine a sa lasă goluri de informație în cadru. Spectatorul este plimbat dintr-o parte în alta a scenei, invitat să descopere corespondențele care până la urmă creează dinamica, emoția, dar și înțelesul imaginii. Seria sa de la Roșia Montană intră în aceste coordonate. Plusul îl aduce câte un portret mai mult sau mai puțin close up, care umple cadrul și face radiografia unei comunități la un moment dat.

Bogdan Croitoru

Seria lui Bogdan Croitoru este rezultatul unei abordări experimentale subiective în care vizualul este mai degrabă suport pentru stările și emoțiile autorului în raport cu controversele iscate de proiectele de exploatare minieră din zonă la vremea realizării fotografiilor. Portofoliul său include discrete inserții de fotografie abstractă și o ușoară notă de pictorialism la final.

Vasile Dorolți

Vasile Dorolți și-a fixat ca țintă la Roșia Montană centrul localității. Un fel de „Axis Mundi” al mitologiei populare, cu cârciuma cap-compas, unde se dezbate mersul lumii și unde se întretaie destine și povești despre duhul aurului. Scurtele și rarele evadări din subtemă l-au purtat însă și pe la carierele dimprejur sau pe la locurile de joacă ale copiilor. Seria sa este despre atmosferă și despre oamenii locului, pe care-i surprinde deseori de aproape, ușor hiperbolizați, aceasta fiind una dintre amprentele stilistice ale fotografiei sale.

Silviu Gheție

Martor vigilent și fotograf inspirat, Silviu Gheție reușește să decupeze de fiecare dată frânturi semnificative de viață urbană / rurală, aparent disparate între ele. Toate alcătuiesc un portret nefardat, dramatic, ironic sau plin de umor al lumii care ne înconjoară. Fotograful băimărean găsește întotdeauna polii unei situații în care extremele fac scurt-circuit și capătă sens. Într-o lume gri, în care cocoșul cântă a pagubă și câinii hăulesc prelung, fotograful găsește, ca întotdeauna, o rază de lumină în portretizarea copiilor. Aerul „domestic” al seriei sale nu-l împiedică însă să facă din fiecare subiect, indiferent de regnul din care provine, un personaj.

Ivan Rous, coordonatorul Secției de Patrimoniu Industrial din cadrul Muzeului Boemiei de Nord din Liberec (Cehia), instituție la care lucrează din 1999, este speolog, autor de hărți, documentarist, cercetător și curator. Face prima vizită la Roșia Montană în anul 2007. Și de atunci revine constant. Este primul fotograf care reușește să documenteze temeinic adâncimile de poveste ale locului. Cadrele sale sunt spectaculare și intimidante prin cromatică și starea de fapt a lucrurilor. Pentru a avea o percepție cât mai apropiată de realitatea asupra dimensiunii sălilor și galeriilor, plasează personaje în scenă. Seria sa vorbește antinomic despre măreție și glorie, despre decădere și ruină. În zona acestora din urmă regăsim frumusețea dureroasă a decadenței unei lumi care a intrat deja în mit.

Gicu Șerban

Portofoliul lui Gicu Șerban gestionează foarte bine echilibrul dintre aspectul dezolant al peisajului, în care aparent-banalul capătă valențe de simbol, și o discretă prezență umană, supusă și ea geografiei și habitudinilor locului. Pe de o parte avem un peisaj arid, aproape selenar ca aspect, marcat de câteva detalii, obiecte-metaforă care nu scapă ochiului avizat al fotografului. Pe de altă parte, surprinderea câtorva personaje în cadru nu face altceva decât să reechilibreze estetic și emoțional întregul concept. Portofoliul său creează senzația unei alegorii avant la lettre.

Oleg Tishkovets

Oleg Tishkovets a ales să fotografieze în Roșia Montană o lume aparent pustie, cu străzi și clădiri care devin mărturii ale unui timp încremenit. Prezența umană nu-și găsește aici rostul. Personajele sale nu pleacă nicăieri, nu au sosit încă sau au dispărut deja din peisaj. Portretizează clădiri și străzi nepopulate datorită tragicului existenței lor și a stării lor defensive, a urmelor timpurilor apuse care se citesc mai ușor pe zidurile caselor și în interioarele demodate și solitare. La el, juxtapunerile de culoare determină dinamica și simbolistica imaginii. Cadrele sale restaurează realități uitate, pierdute în memoria timpului.

Expoziția de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea este o imersie fără clișee și fără intelectualisme în viața comunității milenare din regiune. Un tablou fără sclipici al unui spațiu antropic de referință. O pledoarie și o invitație, în același timp, pentru un profesionalism cât se poate de creativ în care percepția asupra Roșiei Montane să îngăduie o schimbare de paradigmă: să ne vindece de cupiditate și să strămute interesul asupra zonei în plan artistic. Organizatorul principal al expoziției este Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, în parteneriat cu Consiliul Județean Bihor, Muzeul Boemiei de Nord din Liberec (Cehia) și revista online de fotografie monodrama.ro.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Familii fericite?

Filmul lui Ricardo Trogi juxtapune deliciile libertății și presiunea performanței, cu toate gradele sale, de la

Interzis minorilor

Filmul reține atenția atât prin referințele la istoria „pornografică” a României, la persecuția evreilor și a

Madame Claude

Sylvie Verheyde aduce în atenția publicului una dintre figurile paradoxale ale Franței anilor ’60: Madame Claude,