Scriitoarea Tatiana Tolstaia (n. 1951) provine, după cum o trădează și numele, dintr-o familie cu pedigree literar: Alexei Tolstoi i-a fost străbunic, Lev Tolstoi – unchi îndepărtat, o altă străbunică a fost poetă, un străbunic a tradus primul în rusă Divina Comedie, sora ei a fost de asemenea scriitoare, iar pe linie maternă se înrudește și cu Turgheniev.
Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze, Tolstaia abandona munca de redactor într-o editură și pleca în Statele Unite unde, vreme de un deceniu, avea să predea creative writing la mai multe universități, perioadă în care a început să publice povestiri în The New Yorker și The Paris Review, precum și eseuri confesive, literare sau politice în The New York Review of Books. În anul 2000, cînd i-a apărut romanul Zîtul (recent reeditat la Curtea Veche), distopie post-nucleară plasată într-o Moscovă în ruine, Tolstaia își făcuse deja un nume în State și avea să se întoarcă în Rusia pentru a realiza un talk show de televiziune foarte critic pe teme de cultură și politică rusească.
De altfel, Tolstaia sugerează că literatura personală, trecută prin proba timpului și, mai ales, prin filtrul capricios al memoriei, oferă același mod de ieșire din real și aceeași formă de adevăr infidel realității pe care le practică și ficțiunea.
Publicată în 2018, cea mai recentă carte a ei, Lumi eterice, nu este propriu-zis un volum de proză scurtă de ficțiune, dar evocările și prozele sale autobiografice se joacă de-a fantasticul (proza „Ferestra” pare o parabolă scrisă la două mîini de Gogol și Bulgakov) și au calități epice, comice, satirice, portretistice sau de atmosferă care te fac să uiți că ceea ce citești nu sînt clasice povestiri cu narator protagonist.
De altfel, Tolstaia sugerează că literatura personală, trecută prin proba timpului și, mai ales, prin filtrul capricios al memoriei, oferă același mod de ieșire din real și aceeași formă de adevăr infidel realității pe care le practică și ficțiunea. În textul de deschidere al volumului, Tolstaia povestește cum, la vîrsta de 39 de ani, trebuind să-și menajeze ochii în urma unei operații pe cornee, a descoperit, în acea orbire temporară, esența și natura rememorării („perpetua metaforă a izgonirii din paradis”), experiență care a condus-o la scrierea primei sale proze: „Dintr-odată știam întocmai ce să fac, ce să scriu, ce să nu scriu. Mai mult, înțelegeam perfect că ceea ce rămînea nescris purta cu sine un soi de putere specială, o anume gravitate prin absență, asemeni forței magnetice care poate să atragă și să respingă în egală măsură: o forță existentă, deși invizibilă.”
A doua proză, cea titulară („lumile eterice” desemnînd deopotrivă rezultatele memoriei și ale ficțiunii), abordează începuturile profesoratului ei în State și, în paralel, cumpărarea, renovarea și, ulterior, vînzarea unei case, o aventură în sine, spectaculoasă și prin felul în care surprinde mentalul și specificul american într-o combinație de absurd și comic ce amintește de America descrisă pe de o parte de Kafka, pe de altă parte de Ilf și Petrov.
În general, prozele abordează trei teme: viața nouă din State (experiența profesoratului, o primă aventură amoroasă, cumpărarea unei case), viața din Rusia (istorii personale și de familie, tradiții, obiceiuri și mîncăruri, scene domestice din perioada „vremurilor grele sovietice”, identitate națională) și cîteva eseuri critice de artă (Malevici, Swedenborg) sau călătorii culturale prin Europa (Grecia, Italia). Indiferent de subiect, Tolstaia dovedește, dincolo de umor, un simț al observației excepțional și, implicit, o mare pasiune pentru detalii. Într-una din proze povestește cum a intrat în coliziune cu un grup de orbi, întîmplare care, asociată parabolei „forței invizibile” din proza introductivă, funcționează ca o metaforă a lecturii: cititorul deseori se trezește „lovit” de detalii apărute de nicăieri sau aparent invizibile.
Două proze – fragmentare în formă, dar consistente prin conținut – se detașează în mod special din cuprinsul celor optsprezece texte, dînd măsura calității scrisului său. Prima, „Fecioara invizibilă”, este o colecție de istorii, anecdote și portrete de familie, majoritatea prilejuite de vacanțele petrecute într-o izbă (cabană tradițională rusească) de la țară; și unde toate personajele rememorării scriitoarei (unchi, mătuși, vecini) sînt memorabile – de altfel, calitatea de portretistă a Tatianei Tolstaia este absolut remarcabilă. A doua proză, cea titulară („lumile eterice” desemnînd deopotrivă rezultatele memoriei și ale ficțiunii), abordează începuturile profesoratului ei în State și, în paralel, cumpărarea, renovarea și, ulterior, vînzarea unei case, o aventură în sine, spectaculoasă și prin felul în care surprinde mentalul și specificul american într-o combinație de absurd și comic ce amintește de America descrisă pe de o parte de Kafka, pe de altă parte de Ilf și Petrov.
Recent, tot la Editura Curtea Veche a apărut a treia traducere din opera ei, volumul Pereți albi, o antologie a prozei sale de ficțiune. Dar despre aceasta, într-o recenzie viitoare.
