Nr. 6/2021

/

Însemnări pe marginea Carnetului unui afurisit

Emil Cioran, Carnetul unui afurisit, Stabilirea textului, prefaţă, note şi variante de Constantin Zaharia, Editura Humanitas, 2021

Articolul dedicat lui Cioran pe Wikipedia este în mare suferinţă. Las la o parte afirmaţiile complet gratuite, nesusţinute prin citarea obligatorie a surselor (cum ar fi cele despre implicarea lui Cioran în mişcarea legionară, un capitol sensibil al biografiei sale), cu toate că modul neprofesionist de redactare aduce un imens deserviciu celui mai mare eseist al nostru. Altceva mi-a reţinut atenţia: lista scrierilor româneşti ale lui Cioran nu este adusă la zi, ea oprindu-se la Îndreptar pătimaş, lăsând să se creadă că ar fi ultima sa carte scrisă în limba română. Ceea ce este, desigur, complet fals.

Ca în atâtea alte dăţi, avem de-a face cu o treabă neterminată, ieşită parcă din acel „neant valah” pe care Cioran îl tot invocă cu mult patos. Articolul pare să fi fost abandonat de-a binelea, căci, deşi a trecut un deceniu de la apariţia ineditelor Despre Franţa, Îndreptar pătimaş II şi Razne, nimeni dintre cei care s-au ocupat de el n-a catadicsit să-l actualizeze.

Între timp, pe lângă cele trei inedite menţionate anterior, anul acesta a mai apărut una. Despre existenţa Carnetului unui afurisit, ultimul dintre manuscrisele cioraniene îngropate în arhive, nepublicate încă, ştiau doar câţiva cercetători care au studiat manuscrisele donate de Simone Boué Bibliotecii Literare Jacques Doucet, după moartea lui Cioran. Misterul acestui manuscris este sporit de faptul că nu purta vreun titlu, el fiind pus de editori. Observăm cu acest prilej că, treptat, opera sa postumă tinde s-o egaleze în volum pe cea antumă, iar numărul cărţilor scrise în româneşte pe al celor în franceză. Merită de aceea să ne oprim puţin pentru a arunca o privire asupra ultimelor cărţi ale lui Cioran în limba română, despre a căror existenţă multă vreme nu s-a ştiut nimic.

Scrise în perioada 1941-1946, ele se constituie într-un corpus de texte având o întindere semnificativă (aproximativ 700 de pagini), stând mărturie pentru activitatea destul de susţinută a lui Cioran la Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi imediat după încheierea acestuia. Dintre ele, doar prima parte a Îndreptarului pătimaş a văzut lumina tiparului în anii ’90, înainte de moartea autorului. De aceea s-a crezut multă vreme că aceasta este ultima carte scrisă de Cioran în româneşte, despre existenţa manuscriselor aflate în fondul Doucet având ştiinţă doar câţiva specialişti. Apoi, din senin, au început să apară ineditele: întâi Despre Franţa şi Îndreptar pătimaş II (2011), apoi Razne (2012), iar acum, la mare distanţă în timp, Carnetul unui afurisit.

Despre ordinea în care au fost scrise ştim destul de puţin. Despre Franţa e din anul 1941, manuscrisul fiind datat ca atare. Îndreptar pătimaş II aparţine perioadei 1941-1944, fiind a doua parte a cărţii apărute la Humanitas în 1991. Datarea exactă a celorlalte inedite, Razne şi Carnetul unui afurisit, este dificilă, dacă nu chiar imposibilă: au fost probabil scrise în perioada 1944-1946, în nici un caz mai târziu, cunoscut fiind faptul că în 1946 Cioran a luat decizia să treacă la limba franceză, în cursul acestui an fiind scrisă prima variantă a Tratatului de descompunere[1]. Dacă datarea Raznelor a fost posibilă, cu o oarecare aproximație, în preajma anului 1945 (Constantin Zaharia crede că a fost scrisă în a doua jumătate a anului 1945 – începutul anului 1946), în privința Carnetului unui afurisit nu avem niciun indiciu. Nicolas Cavaillès a avansat în prefaţa ediţiei franceze ipoteza că ar fi fost scrise în preajma anului 1944, bazându-se strict pe o analiză stilistică; din punctul său de vedere, aceste texte par anterioare Raznelor – lucru destul de probabil. Pe de altă parte, Constantin Zaharia, editorul manuscrisului original românesc, e de părere că e vorba de ultima scriere în română a lui Cioran, în ordine cronologică, faptul că el nu i-a mai dat un titlu părându-i-se un argument puternic în acest sens. Oricum ar sta lucrurile, dacă nu punem la socoteală Caietele, avem de-a face cu scrierea sa de cea mai mare întindere, manuscrisul având aproape 300 de pagini.

De ce nu a vorbit Cioran niciodată despre aceste manuscrise? O întrebare fără răspuns. Şi e posibil chiar să fi fost mai multe texte, căci într-o scrisoare de la începutul anului 1947 către Petru Comarnescu, în care evocă momentul luării deciziei de a nu mai scrie în limba română, Cioran relatează că, într-o clipă de exasperare, a aruncat în canal (!) o parte a manuscriselor sale[2]. Cert e că textele sale româneşti au zăcut în uitare decenii întregi, până după moartea autorului lor, când Simone Boué le-a predat bibliotecii Doucet din Paris, unde au fost păstrate alături de manuscrisele altor mari scriitori francezi, ca Guillaume Apollinaire, André Breton, André Gide, Stéphane Mallarmé, André Malraux sau François Mauriac, dar şi cele ale compatrioţilor săi Benjamin Fondane (Fundoianu) şi Gherasim Luca.

Ineditele româneşti ale lui Cioran au avut o soartă oarecum ciudată, apariţia lor fiind împărţită între Franţa (Gallimard, L’Herne) şi România (Humanitas). Prima apărută a fost Despre Franţa, întâi în traducere franceză, la Editura L’Herne, în 2009, sub titlul De la France. În 2011 a apărut şi originalul românesc, la Humanitas, simultan cu a doua parte a Îndreptarului pătimaş (tradusă în acelaşi an în franceză de Gina Puica şi Vincent Piednoir, la Editura L’Herne, după ce, în 1993, apăruse prima parte, sub titlul Bréviaire des vaincus, în traducerea lui Alain Paruit). Apoi, deşi erau probleme cu copyright-ul, în 2012 a ieşit Razne, o premieră românească, cartea fiind tradusă apoi în italiană de Horia Corneliu Cicortaş, sub titlul Divagazioni (Lindau, 2016), iar în franceză, de Nicolas Cavaillès, cu titlul Divagations (Gallimard), de-abia în 2019[3]. În acelaşi an şi tot în traducerea lui Cavaillès, a apărut Fenêtres sur le Rien („Ferestre spre nimic”), titlu care la Humanitas a devenit Carnetul unui afurisit.

CONSTANTIN ZAHARIA

Avem la dispoziţie, aşadar, la mai bine de un sfert de secol de la moartea lui Cioran, întreaga sa operă eseistică. Această întregire, care s-a lăsat mult timp aşteptată, o datorăm lui Constantin Zaharia, un expert în Cioran care trăieşte la Paris, având la activ studii aprofundate la EHESS, sub conducerea lui Gérard Genette, şi un doctorat în Cioran. Din interviurile pe care le-a dat cu prilejul apariţiei Carnetului unui afurisit, aflăm că a primit acces, între anii 2005-2007, la manuscrisele lui Cioran păstrate în arhivele Bibliotecii literare Jacques Doucet şi a copiat de mână toate ineditele româneşti pe care le-a găsit, inclusiv variantele textelor – note, ştersături şi comentarii ale autorului. În cazul Carnetului…, Zaharia afirmă că a transcris aproape 1200 de note, din care în ediţia Humanitas a păstrat cam jumătate[4]. O muncă de chinez bătrân, manuscrisele lui Cioran fiind destul de dificil de descifrat, purtând urmele deselor sale răzgândiri. Sunt convins că în cursul acestui laborios proces de transcriere, care a însemnat practic refacerea întregului proces de creaţie prin care au trecut cele patru texte, Constantin Zaharia a ajuns, în mod aproape borgesian (vezi Pierre Menard, autorul lui Don Quijote), la o înţelegere din interior a universului cioranian, lucru dovedit nu doar de numeroasele articole publicate de către el de-a lungul vremii prin diverse publicaţii din ţară şi din Franţa (să notăm aici prezenţa sa în prestigioasele Critique şi Magazine Littéraire), dar şi de prefeţele savant alcătuite, pe care le-a scris pentru cele patru cărţi editate de el. Acribia cu care au fost redate textele, modul de realizare a ediţiilor de la Humanitas, de un profesionalism fără cusur, fac din profesorul Constantin Zaharia unul dintre cei mai importanţi specialişti în Cioran pe care îi avem la ora actuală. Monsieur, chapeau!


[1] Vezi articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran”, în Familia, nr 11-12/2017.

[2] „L’année dernière, me trouvant à la mer, je m’y amusais à traduire Mallarmé en roumain. Cet exercice a fini par m’exaspérer; il m’a paru trop absurde. Rentré à Paris, j’ai jeté dans les égouts une partie de mes manuscrits.” („Anul trecut, aflându-mă la mare, mă amuzam să traduc Mallarmé în românește. Acest exercițiu a ajuns să mă exaspereze; mi s-a părut prea absurd. Revenit la Paris, am aruncat în canal o parte a manuscriselor mele.”) – Emil Cioran, Opere, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, București, 2012, vol. II, p. 1164. Scrisoarea a apărut pentru prima oară în revista Manuscriptum, anul XXIX, nr. 1-2, 1998, pp. 237-238. 

[3] Despre versiunea franceză am scris la vremea apariţiei, în Familia nr. 11-12/2019 („Ultimul Cioran”).

[4] Interviu în România literară, nr. 22/2021, p. 14. 

/

Ultimul deceniu și păpușarul

Timothy Snyder, Drumul spre nelibertate. Rusia, Europa, America, Editura TREI, București, 2021

Autorul nu este atât un istoric cât un gânditor al istoriei. Dincolo de fapte și personaje, este continuu asaltat de temeritatea găsirii sensului, a structurilor intime, în funcție de care unele lucruri se petrec sub un anume chip, nu sub altul. Abstractul dă nota unor studii cu privire la istoria contemporană, după ce prezentul continuu își face pârtie prin vremuri, dar fără a afecta narațiunea, fără a brusca evenimentele, ci intrând silențios în idee. Ceea ce s-a întâmplat este ridicat în planul discursului despre condițiile de posibilitate ale întâmplării. Imediat, gândul vine și-i dă semnificație. Așa s-a întâmplat în trei cărți semnate de Timothy Snyder, traduse în românește sub titlurile Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin; Pământul negru. Holocaustul ca istorie și avertisment și Despre tiranie. Toate sunt referențiale pentru decupajul istoric ales, tocmai prin saltul propus și realizat de la nivelul realității concrete, la cel al realității simbolice, distilate prin spirit analitic/sintetic. Remarcabil este saltul de nivel. Cunoașterea devine, astfel, înțelegere, iar abordarea tinde spre metaistorie.

Premisele cărții de față sunt limpede înfățișate în Prolog. Conceptele sunt definite, iar drumul ce urmează a fi parcurs este jalonat suficient de bine pentru a nu te rătăci: „Această carte este o tentativă de recâștigare a prezentului pentru timpul istoric și, astfel, de recâștigare a timpului istoric pentru politică” (p. 16); „Drumul spre nelibertate explorează istoria rusă, ucraineană, europeană și americană ca un demers necesar pentru a defini problemele politice ale prezentului și a risipi unele dintre miturile care le învăluie” (p. 18). Timothy Snyder filtrează realitatea printr-o teorie fondată pe două concepte sau viziuni: politica inevitabilității, respectiv politica eternității. Prima legitimează ideea de progres, dar și instituirea utopiei, ca urmare a viitorului supus unui marketing al prognozei, fiecare având dreptul la optimism, la visul măreț. Este paradigma Occidentului, a istoriei cu profil teleologic, mizând pe eficiența și pragmatica acțiunii. Cea de-a doua așază totul sub semnul nostalgiei, activând un trecut eroizant și amorsând izbânda, ca legitimare a excepționalității. Prezentul este camuflat într-un trecut mitologizat, tocmai din cauza unei carențe din perspectiva succesului. Istoricul american se joacă inteligent cu Timpul, sugerând proiecții antinomice, fie în grila unui parcurs ascensional, fie în cea a unuia circular. Prima proiecție vine în linia unei filosofii a modernității dominată de aplomb, ce-a de-a doua se hrănește dintr-o gândire conservatoare, altoită pe un fatalism de structură, pe anularea factualității și o insurgență flamboaiantă a idolatriei. A treia cale, ieșirea din „aburii” halucinatorii ai celor două politici ar fi asumarea istoriei ca realitate, ca proiect pus în operă – „a o înțelege sau a o face”.

Întreaga ecuație a dubletului propus ca tramă a înțelegerii profunde a prezentului (inevitabilitate versus eternitate) se descarcă etic, prin balansul dintre virtuți și instituții (un binom simbiotic): „Politica inevitabilității și eternității e cea care face ca virtuțile să pară irelevante sau chiar ridicole, inevitabilitatea, prin promisiunea că binele e ceea ce deja există și trebuie să se prelungească în mod previzibil, iar eternitatea prin asigurarea că răul e întotdeauna extern și că noi vom fi mereu victimele lui nevinovate. Dacă dorim să avem o mai bună descriere a binelui și a răului, va trebui să resuscităm istoria” (p. 19). Acum, că știm ce e de făcut, s-ar putea spune că totul se așază pe un trend pozitiv. Doar că e o nălucire a minții, o himeră. Mai ușor este să treci o cămilă prin urechile acului decât să resusciți istoria.

După ce teoria este înfățișată, se trece la treabă. „Harta” pe care ne-o propune se întinde între Rusia și Statele Unite, investigând cinci „teritorii” ale istoriei, între 2011 și 2018: restaurarea gândirii totalitare (restaurație legată intim de Putin) – 2011; ieșirea Rusiei din democrație și alunecarea în autoritarism sever – 2012; declanșarea politicii anti-UE din partea Moscovei – 2013; atacul Federației Ruse asupra Ucrainei – 2014; ofensiva propagandei și manipulării dinspre Rusia înspre Uniunea Europeană și America – 2015; alegerile din Statele Unite și instalarea la Casa Albă a Administrației Donald Trump – 2016. Elementul de legătură al celor șase momente, fiecare prins într-un capitol, este Rusia, iar cauza eficientă – Vladimir Putin.

Noua doctrină politică a Rusiei, propusă de Putin după 2011, îl are ca fundament ideologic pe Ivan Ilin (1883-1954), un gânditor situat la extrema dreaptă, mizând pe suprematismul rus, pe o viziune fascistă, angajând un corporatism fără compromisuri și un mesianism capabil să cristalizeze în lider voința, spiritul și tradițiile naționale. Epoca post-sovietică a permis Federației Ruse să-și exercite „visul” încropit pe doctrina Ilin, un compozit straniu de misticism și statalitate, de tradiționalism și instinct imperial, de iluzie transformată în poveste nemuritoare: „Nu atât alegerile, cât ficțiunile au făcut posibilă, la un deceniu după sfârșitul Uniunii Sovietice, o tranziție a puterii de la Boris Elțîn la Vladimir Putin. Apoi, Ilin și Putin s-au înălțat împreună, filosoful și politicianul ficțiunii” (p. 44). Plăsmuirea și vanitatea au învins luciditatea și realismul. Basmul începea să înlocuiască subtil și irevocabil realitatea.

Noua doctrină politică a Rusiei, propusă de Putin după 2011, îl are ca fundament ideologic pe Ivan Ilin (1883-1954), un gânditor situat la extrema dreaptă, mizând pe suprematismul rus, pe o viziune fascistă, angajând un corporatism fără compromisuri și un mesianism capabil să cristalizeze în lider voința, spiritul și tradițiile naționale.

Încă din 2013, ofensiva antiliberală, antiamericană și anti-UE a fost pusă la punct de membrii Clubului Izborsk, creuzet al fascismului rusesc, în baza doctrinei alimentată de ideile romancierului Aleksandr Prokhanov (antisemit și fundamentalist ortodox), constituindu-se în cheia de boltă a eurasianismului – ideologia neo-imperială adoptată de Putin. Istoricul american citează Manifestul Clubului, pentru a fi înfățișată limpede opțiunea „eternității”: „Rusia nu are nevoie de reforme politice grăbite. Are nevoie de fabrici de armament și altare.” (p. 90). Decizia privind direcția de urmat luată la Kremlin a conturat ideologia și vectorii de acțiune din ultimii opt ani: invadarea Ucrainei și anexarea Crimeii (conflictele din sud-estul statului invadat – Harkov, Donbas); atacurile cibernetice masive asupra Vestului și Americii; aventura siriană; sprijin masiv pentru forțele iliberale din state ale Uniunii Europene, dar și pentru operațiunea Brexit; implicare în campania electorală din 2016, Trump devenind președinte al Statelor Unite după un linșaj pe platformele digitale și mass-media electronice (Russia Today și Sputnik, mai ales) asupra contracandidatei democrate, Hillary Clinton. Uluitor, până la un punct, este randamentul obținut, manipularea cu adevărat epopeică. Fiecare capitol al cărții dezvoltă în cititor, progresiv, percepția unui Vladimir Putin invincibil, mărșăluind spre apoteoză.

Întregul efort propagandistic al Kremlinului – minciuna torențială, gigantescă, invocată și de Aleksandr Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag, ca temei al existenței comunismului, pe deplin conservată de Putin, ba chiar îmbunătățită prin rafinament și incisivitate – are drept scop o transformare a lumii după model rusesc. Ultimul deceniu confirmă pericolul unei iradieri mondiale a ideologiei rezultate din instalarea post-adevărului. O lume fără reperele Bine-Adevăr se destructurează și cade în anomie: „Jurnaliștii nu pot funcționa în mijlocul unui scepticism total; societățile civile intră în declin atunci când cetățenii nu mai pot conta unul pe celălalt; domnia legii depinde de credința că oamenii vor urma legea și fără ca aceasta să fie impusă, iar impunerea legii, când are loc, e imparțială.” (p. 187). Extrema dreaptă mondială este în limbă după Putin, îi elogiază comportamentul și-l impune ca erou al luptei împotriva homosexualității și a decadenței provocate de consumerism și secularism/satanism. El pare a întruni calitățile unui apostol al istoriei de după Istorie, având tovarăși de drum cel puțin la fel de devotați precum cei recrutați de Stalin.

Pornind de la distopia lui Orwell, 1984, Timothy Snyder observă un lucru esențial pentru economia politică a prezentului, anume că nu cumpărarea de mărfuri sub formă de obiecte reale constituie competiția între super-puteri, ci capacitatea de a produce anumite „stări psihologice”.  Tocmai datorită acestei noi realități, Putin a reușit să fie păpușarul diabolic în relația cu Trump, un personaj de bâlci, ajuns președinte pentru a servi interesele cleptocraților ruși și prin asta aruncând în ridicol întregul establishment american, atât de naiv și de oportunist. Un infatuat a căzut victimă unui psihopat, pe un fundal de vulnerabilitate a democrației americane. Cantitatea apreciabilă de informații și argumente adusă în paginile cărții întărește impresia unui scenariu ticluit în laboratoarele propagandei rusești, în rolurile de nătângi și neputincioși jucând liderii unei lumi democratice anesteziate prin hipnoză.

Drumul spre nelibertate, ca trecere de la politica inevitabilității spre cea a eternității, este una dintre cele mai profunde analize cu privire la istoria ultra-recentă. O anume patimă subiacentă este vizibilă, istoricul din omul integral Timothy Snyder nu reușește să-și ecraneze emoțiile și să-și neutralizeze atitudinile. De la un punct încolo, nici nu ar fi fost posibil, iar de la un punct încoace nici n-ar fi fost de dorit. Cinism, atașament pentru minciună („servitoarea onorabilă a Rusiei” – propagandă și manipulare prin fake news în cascadă), sperjur, perfidie, violență simbolică și fizică, toate acestea, ca ingrediente de bază ale puterii lui Vladimir Putin, aproape că te împing să gândești în grilă maniheistă, polarizând sever Binele și Răul. Încet, drumul spre nelibertate devine drum spre nenorocire. O „arteră” aglomerată, o autostradă spre iad, deși toate indicatoarele, în limba rusă, te anunță că mai e puțin de tot până în Paradis. Inserția masivă în politica eternității, previne T. Snyder, este cel mai costisitor drog vândut azi pe piața neagră a istoriei. El substituie o lume cu o Fata Morgana: „Politica eternității e plină de fantasmagorie, de boți și troli, fantome și zombi, suflete moarte și alte ființe ireale care conduc un personaj ficțional către putere.” (p. 195). Putem ignora, oare, faptul că și noi, românii neaoși, ca rentieri ai trecutului bine adus din condei, îl consumăm nu doar cu poftă, ci chiar cu fală?

Nr. 6/2021

Rubrici
Poeme
  • Denisa Crăciun
Proza
  • Marian Ilea – „Obiectivu’ turistic” din orașul Mittelstadt
  • Mihaela Buruiană – Salvați-l pe Tudorică!
  • Anca Mizumschi – Eleonora (fragment din Cartea simțurilor, roman în curs de apariție)
  • Adela Vlad – Terapie
Arte
  • Plastica de Florin Șipoș
  • Cinemascop de Irina-Roxana Georgescu
  • Muzica de Adrian Gagiu
Cronici literare
  • Andreea Pop despre Fetițe dulci de Lorena Enache
  • Marius Miheț despre Podul cu vechituri și Plăceri vinovate și datorii împlinite de Dan C. Mihăilescu
  • Mihók Tamás despre Indicele fericirii globale de Mihai Kantzer
  • Mihai Bălan despre Kissinger: 1923 – 1968. The Idealist de Niall Ferguson
  • Dan-Liviu Boeriu despre Răul. Jurnal 2016-2020 de Radu Vancu
  • Radu Bejan despre și plath dansa prin bucătărie de Denisa Ștefan
  • Iulia Nedea despre Haiku siberian de Jurga Vile
Note de lectură
  • Dan Romașcanu despre România comunistă (1948 – 1985). O analiză politică, economică și socială de Michael Shafir
Bestsellers Cărturești

Jurnalul fericirii

Radu Vancu, Răul. Jurnal, 2016-2020, ed. Humanitas, 2021 

De câte ori citesc un jurnal, pornesc la drum cu ideea (preconcepută, ca orice fixație subiectivă) că nu poate exista onestitate „publică”. Și că o astfel de dezvelire a personalității unui autor sacrifică sinceritatea din dorința de a crea un construct pur estetic sau, de foarte multe ori, din rațiuni care țin de un orgoliu greu de păstrat în frâu, pretabil mai ales minciunii mărunte și convenabile decât adevărului pur. Răul lui Radu Vancu îi poate provoca cititorului simplu accese de invidie, dar și suspiciune. Invidie pentru felul în care autorul extrage motive de bucurie (a se citi „frumusețe”) din orice faptă, gând ori întâmplare; suspiciune – pentru că uneori elanul acesta de a colora totul într-o pastă spiritualizată pare neverosimil. Însă toate reținerile ori obiecțiile față de eventuala nesinceritate a confesiunilor din Răul se spulberă dacă avem în minte, pe tot parcursul lecturii, personalitatea reală a scriitorului și omului Radu Vancu. Cel puțin în postura sa virtuală și civică, universitarul sibian a dovedit că e străin de orice formă de meschinărie ori de exces; este de o politețe aproape demodată și de un bun-simț deseori intimidant. Pledează mereu pentru moderație, pentru nuanță, pentru conciliere. E capabil de mari prietenii intelectuale și își privește confrații scriitori cu admirație nedisimulată. Una peste alta, un om întreg. Și lucrul ăsta se reflectă perfect în acest al doilea volum al jurnalului său.

Există trei dimensiuni ale notațiilor din confesiunile lui Radu Vancu: palierul domestic, cel cultural și cel politic/civic. În ceea ce privește primul dintre acestea, este uimitor cum R.V. găsește resurse de revigorare în cele mai simple gesturi ale celor pe care îi iubește. Figură centrală în carte, Sebastian (fiul) pare un arhanghel trimis pe pământ autorului pentru a-i reaminti că frumusețea e aproape, la îndemână și că orice ipostază a acesteia e capabilă să (ne) salveze de la dezastru. Episoadele cu Sebastian sunt tot ce are mai luminos acest jurnal, bucăți strălucitoare care impresionează până la durere: „Într-una din seri, pe plaja de la Corbu, stăteam întins pe nisip, Cami a ridicat cearșaful să-l scuture – pânza lui era exact de aceeași culoare ca și pânza cerului […] „stai, am o idee!”, a spus Sebastian – a aprins lanterna telefonului și […] a început să facă din mâini jocuri de umbre pe pânza bleu & putredă. Și, vreme de câteva minute, am privit mâinile lui mici acoperind tot cerul & jucând acolo sus tot jocul de umbre al vieții mele dintotdeauna.” (p. 152-153) De altfel, Sebastian e cel care sintetizează, cu minunata lipsă de reținere pe care ți-o dă copilăria, esența personalității tatălui său, care – din pricina acestei definiții – îl angoasează și-l presează pe poet: „Sebastian, în seara după ce s-a tuns & a protestat împotriva tunsorii realmente oribile & după ce l-am consolat cum m-am priceput: – Tati, ești inexplicabil de bun. M-am simțit rău, torturat, și în seara aia, și în zilele care au urmat de atunci.” (p. 252)

Unii numesc acest ceva literatură, alții îl numesc credință, alții îl numesc frumusețe. Iar pentru cei care cred că aceste trei substantive sunt sinonime, autorul are o sentință îmbucurătoare, conform căreia lumea încă se creează, încă mai are loc pentru miracole, încă mai poate cuprinde fericire: Tot ce scriem va fi cândva adevărat.        

Consistentă e și dimensiunea culturală a jurnalului. Nu doar paginile splendide despre Mircea Ivănescu (care sunt, din punctul meu de vedere, antologice), ci și fragmentele în care Vancu își asumă imposibilitatea de a face față preaplinului & frumuseții sunt dovezi ale unei hipersensibilități cu rădăcini adânci: „De cum văd ceva care aduce cu frumusețea, trebuie să fac un efort fizic considerabil ca să nu plâng. Frumusețea mi-a devenit insuportabilă, am o reacție alergică la ea, ca la o doctorie administrată prea mult timp în doze prea mari. Spus brutal, m-am intoxicat cu ea. […] halul în care am ajuns de acolo trebuie să vină.” (p. 43) Pe de altă parte, nu se poate trăi fără acest drog uriaș care e literatura. Pentru că literatura, la Radu Vancu, nu e doar o preocupare permanentă (autorul e și un adict al cititului bulimic & iresponsabil, cum în literatura noastră recentă numai la Ciprian Măceşaru am mai întâlnit), ci şi – parafrazând un vers celebru – o hiperrealitate cu o mie de feţe. Nu lumea naşte literatura, ci literatura naşte lumea; ea e coaja care îmbracă totul, suprapielea în şi prin care trăim şi respirăm, ultraviaţa pe care am primit-o şi pe care o multiplicăm într-un elan vitalist despre care sperăm că ne poate aduce mântuirea. Mai clar spus, pentru tipul de personalitate pe care îl întruchipează Radu Vancu, totul e literatură. Şi de aici marea lui admiraţie pentru scriitorii uriaşi (de la Pynchon la Cărtărescu, trecând prin Pound şi Ivănescu) care nu s-au sfiit să recunoască, prin scrisul lor, acest mare adevăr. Felul în care autorul jurnalului se raportează la aceştia nu e ranchiuna minoră a celui care le-a ghicit geniul, ci recunoştinţa că au exprimat acea hiperrealitate în care ne scăldăm existenţa. Vancu e influenţat de aceştia şi uneori copiază (mai ales de la Mircea Cărtărescu) inclusiv modul în care se raportează el însuşi la actul creaţiei, so to speak: „m-am închis aici & m-am năpustit pe laptop (la care clămpănesc acum). Au trecut de atunci aproape şase ore, şi am impresia (ba chiar certitudinea) că tastez direct pe bucăţele dreptunghiulare şi cleioase din creierul meu destrămat”. (p. 101) Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în puterea miraculoasă a literaturii („asta e ce trebuie să facă dintotdeauna literatura: să te pregătească de realitate desprinzându-te total de ea”).

Nu doar intelectual, ci şi „om al cetăţii”, Radu Vancu participă intens la protestele civice la adresa guvernării abuzive a PSD. O bună parte a jurnalului îl prezintă în postura scriitorului angajat politic în lupta cu un sistem care urmăreşte să suprime drepturi individuale şi să instaureze o lege a protejării intereselor celor de la putere. Se îmbină, aşadar, preocuparea pentru libertatea spiritului cu lupta pentru libertatea civică & statul de drept. Cu umor, autorul îşi evaluează coregrafia în spaţiul public, lăsând la vedere resturile de vulnerabilitate care îl împing să nu se dea bătut: „Diseară o să fiu în Piaţa Victoriei, iar dimineaţă o să zbor spre Bergen, unde o poetry machine va face poeme noi reciclând versuri de-ale mele. Poezii, proteste, revoluţii. Parc-aş fi un poet rus de la 1917, nu un biografist depresiv de prin Carpaţi.” (p. 29) Radu Vancu are conştiinţa faptului că numai prin ofensiva oamenilor buni se poate răsturna răul provocat de cei care, conjunctural, ne conduc destinele. Iar în categoria „oamenilor buni” Vancu îi aşază nu doar pe cei care votează „cum trebuie”, ci şi pe aceia care i-au adus la guvernare, prin alegerea lor, pe artizanii abuzurilor. Toţi suntem victime, pare să spună Vancu, şi nimeni nu trebuie blamat pentru o opţiune care s-a dovedit ulterior perdantă. Aici e, de fapt, cheia înţelegerii felului în care trăieşte, iubeşte & scrie autorul: Radu Vancu e incapabil de ură. Structural vorbind, el nu poate detesta pe nimeni & nimic. În locul resentimentului, el aşază dorinţa de a pricepe ce se întâmplă cu celălalt. Răul e un efect al întâlnirii mai multor tipuri de abordare a lumii, un rezultat al neînţelegerilor. Din acest punct de vedere, şi cu toate consecinţele care pot decurge de aici, Vancu apare uneori ca un prinţ Mâşkin rătăcit printre contemporani.

Trauma iniţială, punctul zero al tuturor episoadelor prin care trece Radu Vancu, este însă sinuciderea tatălui său. Acest al doilea volum al jurnalului (primul fiind „Zodia cancerului”) abordează într-o manieră mai discretă tragedia pierderii lui. Ea rămâne în background, dar nu iese niciodată complet din scenă. E catalizatorul principal: fie motorul care pune în mişcare sângele, fie operaţia chirurgicală care a smuls cu brutalitate un organ vital al fiului, lăsându-l cu un handicap emoţional asumat & ocrotit cu duioşie. Vancu îşi contemplă propria idee despre sinucidere dintr-o postură pur teoretică, în mici fotograme care îmbină cioranismul cu un foarte amar haz de necaz: „în pijamaua mea gri & boțită, cu teancul enorm de cărți lângă mine, retras în camera de sus din mănsărduță, din care atunci când pot nu ies cu zilele, am înțeles că exact asta sunt: un pensionar de lux al sinuciderii. Imoral ca toți pensionarii de lux, sfidător & revoltător ca ei. Nu un pensionar – un rentier al sinuciderii, asta am ajuns.” (p. 201)Răul e o carte calofilă & eclatantă, care te zdruncină, te ridică și pe urmă te trântește în mizeria zilelor care par fără orizont, dar o face întotdeauna cu convingerea că există ceva mai presus de noi, mai presus de urâțenia timpurilor, mai presus de patimile rușinoase & de chipurile hâde (ca în unele dintre tablourile lui Bosch) care ne veghează descompunerea. Unii numesc acest ceva literatură, alții îl numesc credință, alții îl numesc frumusețe. Iar pentru cei care cred că aceste trei substantive sunt sinonime, autorul are o sentință îmbucurătoare, conform căreia lumea încă se creează, încă mai are loc pentru miracole, încă mai poate cuprinde fericire: Tot ce scriem va fi cândva adevărat.